duminică, 15 februarie 2015

Idile romantate

De același autor: 




               Meditație:
          De vorbă cu Dumnezeu


    Nopțile de iulie sunt feerice, pline de tot felul de zgomote, sunete melodioase ce alcătuiesc simfonia serilor și nopților de vară. Greierii parcă țin isonul, iar privighetorile, aceste fiinţe  gingaşe ca niște viori, completează orchestra acestei simfonii, pe care numai în Eden o poți asculta.
     Culcat pe spate și simțind căldura pământului din care ne tragem, îmi umpleam sufletul cu frumusețile nopții, şi priveam cerul luminat doar de lumina stelelor, ce păreau mai strălucitoare ca niciodată.
În acest decor plin de dumnezeire, mi l-am imaginat pe Dumnezeu. În faţa mea se conturase deja o imagine încărcată de bunătate, creată numai din lumină pulsatorie.
Mă privea cu multă blândețe, zâmbindu-mi în același timp. Încercam să-i spun ceva dar aveam o teamă și apoi nu-mi găseam cuvintele.  Văzându-mi frământarea, Dumnezeu îmi zise:
-Vrei să-mi spui ceva?
-Da!!! Am spus eu, dacă ai timp şi dacă vrei...

Dumnezeu îmi luă mâna şi mă privi în ochi.
Am simţit o linişte sufletească şi tot corpul meu parcă începea să se purifice, să se elibereze de toată încordarea.

-Dacă vreau!? Voi sunteţi creaţia mea, deci nu se pune problema, iar dacă am timp!? Timpul meu este eternitatea!. Ce întrebare vrei să-mi pui?
-Ce te surprinde cel mai mult la oameni?

Zâmbind, face o pauză ca şi cum ar căuta răspunsul, apoi îmi spune:
-Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească...iar apoi tânjesc să fie iar copii. Îşi pierd sănătatea pentru a face bani, averi, apoi îşi pierd averile ca să-şi recapete sănătatea. Se gândesc cu teamă la viitor, uitând prezentul,
 astfel încât nu-şi trăiesc nici prezentul, nici viitorul.
EU vă spun vouă, să trăiţi ca şi cum nu aţi muri niciodată, şi să muriţi ca şi cum nu aţi trăit!
Să fiţi frumoşi  şi pe dinăuntru şi pe dinafară!
Deoarece, frumuseţea nu este decât promisiunea fericirii; fără aceasta şi fără înţelepciune, nu puteţi fi fericiţi!

Dumnezeu mi-a lăsat mâna şi am stat o vreme tăcuţi, după care l-am întrebat:
-Ca părinte al nostru, ce lecţii de viaţă ai dori să învăţăm, să luăm aminte la ele?

-Să învăţaţi şi să luaţi aminte, că durează doar o secundă  deschiderea unei răni adânci în inima şi sufletele voastre, dar că durează ani ca să se vindece! Multe din aceste răni, creează cicatrici adânci, niciodată vindecate, cu care veţi muri.

Să învăţaţi,  că un om bogat nu este acela care adună bani, ci acela care are nevoie de cel mai puţin, care se mulţumeşte cu ce are  şi nu tânjeşte la mai mult!

Există oameni pe care-i iubiţi, dar nu ştiţi să vă exprimaţi sentimentele.

Iubiţi fără motiv şi tot fără motiv urâţi.
Iubirea motivată este un sentiment care plantează în suflet, cu rădăcini adânci, fericirea!

SĂ ÎNVĂŢAŢI, că bunătatea şi binele, aparţin fiinţelor superioare!
Cu bunătate şi făcând binele, veţi rezista tuturor înfrângerilor!
Răul vă va afunda  tot mai adânc.
 Nu este suficient să ierţi, dacă pe tine nu te-ai iertat!
 La necaz, în dificultate, nu căutaţi vină nimănui, căutaţi răspunsul în voi înşivă, şi-l veţi găsi cu siguranţă!

Nu judecaţi pe nimeni, că pe voi vă judecaţi!

ÎN CONCLUZIE, EU v-am creat să fiţi buni, frumoşi şi iubitori, dar păcatele voastre vă urâţesc şi vă aruncă în hăul din care cu greu puteţi fi salvaţi!!

-Mulţumesc pentru timpul acordat, am zis eu umil...Crezi Doamne că ar mai fi ceva ce ai dori ca noi oamenii, să ştim?

Dumnezeu m-a privit îndelung...
Figura lui sfântă, conturată de lumina pulsatorie, parcă a luminat mai tare şi zâmbind mi-a spus:

-Doar faptul că sunt aici, peste tot şi-ntotdeauna şi mereu voi fi!
Când vă simţiţi neputincioşi, nedreptăţiţi în faţa vieţii, descărcaţi-vă prin spovedanie în faţa unui reprezentant al legilor sfinte – deci SPUNEŢI, nu lăsaţi nimic din acestea, nerostite, căci grele urmări vor avea în sufletul şi apoi în corpul vostru!
Greşelile, îşi vor găsi răspunsul şi calea de rezolvare în propriul suflet!
                                                 --¤--
 Ultimul duşman al omului, al vieţii, a tot ce este viu, este Moartea. Dar este cale de „n” generaţii de parcurs, pentru ca Dumnezeu să-l poată distruge...
Să ascultăm deci îndemnul la luciditate, credinţă şi speranţă cu care trebuie să privim acest final!!

E, ca şi cum, am trăi într-o poveste frumoasă, creaţie a lui Dumnezeu, care ne îndeamnă, în cele din urmă...să adormim uşor... Să respectăm deci această creaţie!

                                                                   --¤--


Când m-am trezit din meditaţie, nu-mi puteam da seama cât timp a trecut.
Bolta cerească, era presărată cu stele ca nişte  infime diamante, ce continuau să emane lumina lor sclipitoare, atât de clară încât puteai vedea dincolo de  ele, în noapte.
La orizont luna începea să răsară.
Priveam cum discul ei roşiatic se tot mărea.
După ce s-a ridicat de după orizont, culoarea de jăratec a dispărut, luminând cu lumina ei din ce în ce mai clară şi făcând ca stelele să pară nişte licurici.
Transformase totul, într-o altă dimensiune a spaţiului înconjurător!

Se spune că atunci când iubeşti cu toată fiinţa ta, natura, o altă fiinţă, te confunzi într-un tot unitar cu acea fiinţă, iar natura te asimilează în sânul ei. Atunci reuşeşti să vezi totul în jurul tău într-o altă dimensiune, greu de explicat.
Dacă nu cumva, atunci ne apropiem cel mai mult, de esenţa lui Dumnezeu...
Cornel Buhuș

Inspirat după Interviu cu Dumnezeu de Octavian Paler.

..........

Idile romanțate




Vă mulţumesc că răsfoiţi această carte. Aş fi bucuros să o aveţi şi în bibliotecă.
  Lectura ei vă va conduce pe firul unor poveşti în care sigur vă veţi regăsi şi să vă doriţi trăiri asemănătoare, ori un semnal de luare aminte.
  Cartea în general este cea mai sigură cale ca o poveste citită filă cu filă să o savuraţi şi să vă rămână întipărită în suflet ca o rezervă de valori necesară atunci când aveţi nevoie să vă relaxaţi ori să vă fie un îndreptar pentru viaţa cotidiană.

Lectură plăcută.

Motto
 Te poţi simţi bine cu orice fiinţă, totul este să o accepţi şi să te accepte în sufletul ei. Niciodată să nu-ţi clădeşti fericirea pe nefericirea altuia. 
C.B.


Raluca


Niciodată de când mă ştiu, duminica nu mă trezeam mai devreme de ora unsprezece. Am rămas surprins să mă trezesc şi să mă simt odihnit la ora opt dimineaţa.
Am sărit din pat, câteva exerciţii de gimnastică fără să fac prea mult zgomot să nu trezesc colegul de cameră care dormea dus. Locuiam într-o cameră de cămin de nefamilişti aproape de grădina publică. Făceam parte din primul val de tineret educat de comunişti în perioada de tranziţie a primilor ani după al doilea război mondial.
Bârladul, un oraş moldovenesc în care cum spunea Sadoveanu nu se întâmplă nimic. Cu o singură stradă principală care ţine de la Cerbul de Aur până la Grădina Publică în care duminica cânta fanfara militară. Starea economică: industrie uşoară, o fabrică de confecţii şi o fabrică de rulmenţi abia pusă în funcţiune.
Marea promenadă se desfăşura în porţiunea de centru care ţinea de la piaţă până la teatru. Duminica se prelungea până la Grădina Publică. Centrul propriu-zis era de la teatru şi poştă până la piaţă, CEC, Mustăria lui Tarzan, frizerie şi atelierele meşteşugăreşti ale cooperaţiei. În această porţiune se găseau grădini de vară, cinematografe, restaurante. Vara până târziu în octombrie grădinile de vară erau pline. Grădina de vară a cinematografului în fiecare seară era plină în afară de luni. Bârlădenii mergeau la film şi spărgeau seminţe ca la stadion. Cojile de seminţe creau un covor elastic care din când în când sau mai precis anual, se mai curăţa, altfel incomodau.
În oraş ca şi în alte oraşe moldovene mai circulau birjele, un mijloc de transport pe cale de dispariţie. Eu dacă aş fi pus să aleg să merg la Gară sau în altă parte a oraşului, între taxi, care erau două sau trei, alegeam întotdeauna birja. Îmi plăcea tropăitul cailor şi legănatul birjei în mers.
Dughenele evreieşti erau comasate pe străduţele care duceau la piaţă şi în care se găseau vechituri dar şi lucruri noi. Cele două magazine cu stofe, haine şi încălţăminte şi magazinul Romarta erau chiar în buricul târgului. În locul dughenelor lui Tache, Ianche şi Cadâr, personajele lui Victor Ion Popa, era o benzinărie unde se găsea pe lângă benzină, petrol lampant şi neofalină (benzină uşoară).
Sâmbăta şi duminica dacă nu mă duceam la mama să mănânc plăcintă creaţă şi pui cu smântână, stăteam în grădina de vară până la închidere sau ne adunam la Nicu sau Mucenica şi jucam poker.
Întotdeauna duminica mergeam în piaţă să luăm micul dejun care se compunea din cinci mici cu mujdei de usturoi verde pisat sau cu muştar şi o scovergă, un fel de gogoaşă plată ca o turtă, fără nimic, prăjită în ulei şi apoi pudrată.
După ce am făcut gimnastica şi m-am spălat s-a trezit şi colegul meu Nelu, după care a trebuit să aştept cam mult deoarece era cam dichisit la îmbrăcat. Îi plăcea să fie şic şi mă întreba mereu dacă îi stă bine gulerul la cămaşă, haina pe el, dacă părul îi stă bine la spate ori dacă nu are scame pe el. Îi suportam toate astea deoarece era econom, avea întotdeauna bani şi era banca mea. Când rămâneam fără bani apelam la el şi el ştia asta de aceea îmi cerea serviciile respective.
La ora zece ori unsprezece, nu mai târziu, luam micul dejun amintit mai sus. Nu după mult timp s-au strâns în jurul nostru şi alţi băieţi, clienţi fideli grătargiului care avea o dexteritate deosebită de a învârti şi aşeza micii pe grătar şi îi prăjea aşa de bine de-i savurai pur şi simplu.
Când ne vedea de la distanţă ne făcea cu mâna şi umplea grătarul cu mici. Ştia că atunci când ne adunam noi făcea cea mai mare vânzare deoarece noi spuneam bancuri, râdeam şi lumea se oprea şi participa la veselia noastră.
De multe ori când nu era angrenat la vreo nuntă sau petrecere, Chitic, un lăutar saxofonist apărea cu saxofonul sub braţ. Era unul dintre cei mai buni saxofonişti. Nu trecea mult şi apărea şi Safe, un fotograf amator care avea zece copii şi făcea poze reuşite şi ieftine. Asta era singura lui meserie din care cum spunea el trăia destul de bine.
După o oră toată gaşca amintită se adunase. Chitic după ce a mâncat patru mici, asta era porţia lui şi o bere plătite de noi, nu a stat mult pe gânduri şi glasul saxofonului a început să de-a o altă viaţă adunării.
Sectoristul pieţei a venit şi el atenţionându-ne să nu facem scandal ori să ne luăm la bătaie. De multe ori se mai întâmpla şi aşa ceva. L-am servit şi pe el cu mici şi un cico, fiind în exerciţiul funcţiunii nu bea bere.
Şi duminica asta a fost la indigo ca altele precedente. Birjarii şi căruţaşii pieţei erau prietenii noştri. Nelu a luat o birjă şi a plecat. Avea o iubită care stătea în zona Gării. Piaţa aproape se golise de vânzători. Cu şezuturile pe o tarabă aproape de grătarul lui Mitică, aşa îl chema pe grătargiu, îl ascultam pe Chitic ori râdeam cu poftă la bancurile lui Safe care avea un talent deosebit de a spune bancuri.
Nu aveam nici o iubită, eram liber ca pasărea cerului. Fetele mă ocoleau spunând că sunt golan, asta după ce într-o lună am schimbat vreo trei gagicuţe cum le spuneam eu. Sora unui birjar, o puştoaică ca o floare, îmi trimetea mereu bileţele, dar nu mă puteam apropia de ea, o păzea frate-său să nu se încurce cu vreun băiat, în special cu mine. 
Eu nu am ţinut cont de asta şi o dată le-am călcat teritoriu conducând-o pe Mimişor acasă. Aşa o chema pe puştoaică, sora birjarului. După ce foarte civilizat am condus-o acasă mai precis aproape de casă, era destul de întuneric, la despărţire am sărutat-o. După ce s-a lăsat sărutată s-a desprins de mine şi mi-a spus „fugi” şi a fugit şi ea în curtea care nu era departe. Nu mă dumiream de ce a procedat aşa. Când mi-am dat seama, o birjă s-a oprit lângă mine şi din întuneric a început să fluiere bicele a doi birjari care dădeau în mine şi cu iuşca şi cu coada. Când mi-am dat seama a fost prea târziu, nu mai puteam para loviturile. M-am lăsat în genunchi încercând să suport. După ce s-au săturat să dea în mine l-am auzit pe unul din ei când a zis: „lasă-l că i-ajunge” şi au dat bice cailor şi au plecat. Am rămas în genunchi cu mâinile peste ceafă şi am aşteptat să văd dacă chiar au plecat. Am încercat să mă scol dar aproape că nu aveam putere. Aveam mâinile amorţite şi parcă tot corpul mă durea. Am vrut să mă întind să fac un exerciţiu de gimnastică dar am căzut din nou în genunchi. În faţa mea un gard pe care-l vedeam doar cu un ochi. Un ochi nu-l puteam deschide. Am reuşit să mă ridic şi să stau rezemat de el. Nu aveam nici o putere şi nimeni nu trecea ca să-i cer ajutor.
Rezemat de gard am încercat să plec din acel loc. Făceam doi, trei paşi şi cădeam iarăşi. Mă ridicam din nou, reuşind până la urmă să ies în strada mai luminată. A apărut o pereche şi le-am cerut ajutor dar femeia a spus: 
„ lasă-l în pace că-i un beţiv” şi s-au îndepărtat. Am mai făcut câţiva paşi şi iar am căzut în genunchi. Când m-am ridicat, din faţă a apărut o maşină cu girofar care s-a oprit lângă mine. Am auzit cum şoferul sau unul din ei a spus: „cred că acesta este”. Aproape că nu mai vedeam. Am simţit cum am fost ridicat de subţiori şi o voce de femeie mă întreabă:
- Ce-aţi păţit?
Am bolborosit că m-au bătut şi nu mai ştiu nimic. Când mi-am revenit eram dezbrăcat, vedeam cu un singur ochi şi cu ăla în ceaţă. Mâinile îmi erau bandajate şi parcă tot corpul era înfăşurat în bandaje sau într-un cearşaf. Mă puteam mişca dar mă durea orice părticică din corp. Singurele care nu mă dureau erau picioarele.
A venit o asistentă îmbrăcată în alb care m-a întrebat:
- Ţi-ai revenit? Să-ţi mai fac o injecţie?
Nu puteam spune nimic parcă aveam gura încleştată. Am reuşit să o întreb:
- Unde sunt?
- Unde poţi să fii în halul în care eşti, decât la spital.
Am adormit imediat. Cât, nu ştiu, dar ştiu când    m-am trezit că auzeam foarte bine şi cu un ochi vedeam perfect. Am reuşit să mă ridic în fund. Eram într-un salon de la spital unde nu era nimeni. Cele două paturi erau desfăcute deci erau ocupate. Nu a durat mult şi au apărut doi bărbaţi care se uitau la mine. Pe unul îl cunoşteam. Au venit lângă mine şi m-au întrebat dacă mi-am revenit.    Le-am răspuns dând din cap că da. A apărut şi asistenta care a venit direct la patul meu şi mi-a spus:
- Vezi ce păţeşti dacă umbli după fuste. 
Nu înţelegeam de unde şi până unde îmi spune aşa ceva. Văzând nedumerirea mea a continuat:
- Eu te-am adus. Acum două zile am lucrat pe salvare şi o voce de fată disperată a dat telefon că un om este bătut şi inconştient la podul verde. Am cerut confirmarea şi nu mi-a dat-o. Am vrut să nu venim dar un alt telefon, de data asta un bărbat mi-a spus acelaşi lucru. Şi te-am găsit. Ţi-am dat primul ajutor şi ….
- Mulţumesc.
- Dacă bărbatul nu confirma să-i verificăm telefonul nu veneam şi zăceai acolo până dimineaţa iar după felul cum arătai erai îngeraş. 
I-am spus încă o dată mulţumesc şi am încercat să îndoi braţele. 
- Lasă ca-i să-mi săruţi mâna când ai să-ţi revii. Când te-am dezbrăcat tot corpul era numai dungi vinete, arătai ca o zebră. Dacă erai mai prăpădit nu-ţi reveneai. Dar ai un corp atletic şi ai să-ţi revii repede.
După o săptămână nu mai aveam mare lucru. Ochiul drept se dezumflase şi vedeam bine cu el. Încercam să fac toate legăturile, să găsesc un răspuns dar totul s-a lămurit când au venit la mine băieţii şi mi-au spus că Mimişor le-a spus că sunt bătut în spital. Mai greu m-am descurcat cu Miliţia la care trebuia să le spun cu lux de amănunte cum s-a întâmplat.
Am minţit şi asta am făcut-o pentru Mimişor că-mi plăcea de ea la nebunie. Aş fi riscat orice pentru ea cum de altfel am şi riscat. În declaraţia mea la Miliţie am spus că m-am rătăcit prin cartier. Fiind beat habar nu am cine m-a bătut şi aşa am ţinut-o până ce Miliţia a închis dosarul.
După această întâmplare Mimişor a trebuit să se mute la Iaşi la o şcoală de asistente medicale şi povestea a rămas într-o pauză şi uitarea şi-a spus cuvântul. De câte ori mă întâlneam cu asistenta care m-a tratat îmi spunea:
- Ca să-ţi şterg vârcile, o deformare a subcutanatului, formate de loviturile de bici, te întorceam cu cearşaful. 
Am căutat intenţionat să-l întâlnesc pe fratele lui Mimişor iar când l-am întâlnit i-am mulţumit pentru lecţia dată. Parcă-l văd cum s-a îngălbenit la faţă crezând că-i mulţumesc cu aceeaşi monedă. Când şi-a dat seama că nu am asemenea intenţii m-a luat de braţ şi mi-a spus: „Hai că fac cinste cu tot tacâmul” şi mi-a mai spus că, sora lui este la şcoala tehnică de asistente medicale şi să o las în pace.
Am făcut această paranteză deoarece printre băieţii care erau în jurul grătarului venise şi Varlam. Apariţia lui m-a făcut să retrăiesc întâmplarea. În jur de ora două s-a spart gaşca. După ce Mitică şi-a strâns calabalâcul cu grătarul l-am ajutat  de l-a închis într-o tarabă. A spus că face cinste şi ne-am dus pe terasă la Moldova. Când ne-am aşezat la masă, birjarul care mi-a dat lecţia de rezistenţă fizică, a spus:
- Băieţi, fac eu cinste, am o datorie faţă de omul.
M-a luat pe după gât  şi şi-a cerut încă o dată iertare deşi trecuse  de atunci aproape un an. De fapt el nu-şi cerea iertare că m-a bătut, îşi cerea iertare că nu l-am dat pe mâna Miliţiei. Oraşul fiind mic aproape toată lumea se cunoştea între ei şi povestea mea o cunoşteau mai mulţi dar nu cunoşteau făptaşul pentru că eu nu le-am spus deoarece aveam o simpatie  deosebită pentru Mimişor şi nu vroiam să o implic în necazuri familiale. Dar lucrurile au luat altă întorsătură şi Mimişor a rămas o amintire puţin nostalgică.
La cele două mese puse cap la cap pe terasă la Moldova, s-au adunat mulţi băieţi printre care şi Nicu şi Nelu şi alţi băieţi amatori de o partidă de poker. Eram considerat AS la poker şi mulţi se fereau să joace cu mine iar dacă o făceau stabileam reguli. În general nu se  juca la jumuleală dar totuşi se pierdeau sau se câştigau sume frumuşele.
La spartul târgului, asta în jur de ora zece seara, gaşca s-a împărţit. Eu cu Nelu ne-am dus la Nicu care avea condiţii excelente de jucat cărţi. Locuia singur într-o casă cu patru camere şi tot confortul. S-au ataşat Petrică şi încă unul  pe care nu-l ştiam. Gigi cu Carmen prietena lui au plecat mai de mult. Varlam a ţinut să-mi mai mulţumească o dată şi să nu uit să o las în pace pe sora lui.
Când am trecut prin parc, din umbra unui copac pe o banca m-a strigat pe nume o voce puţin guturală de femeie. Am rămas în urmă şi m-am apropiat de bancă. Lângă mine a venit şi Nicu să vadă cine m-a strigat. Pe bancă stătea turceşte o ţigancă, o veche prietenă de a mea a cărei mamă mereu îmi ghicea. O ţigancă zlătăreasă de mătase, aşa le spunea lor, că nu erau brunete erau blonde. Frumoasă foc ţiganca! De câte ori o întâlneam stăteam de vorbă cu ea şi îi  făceam complimente că-i frumoasă foc şi dacă o prind o să mă bage în păcat. Gusta tot ce-i spuneam dar în acelaşi timp îmi spunea că-mi bat joc de ea.
Acum eram surprins că la ora aceea de noapte era în parc şi singură. M-am aşezat lângă ea şi am întrebat-o:
- Ce-i cu tine la ora asta singură în parc?
- Nimic, te-am văzut la crâşmă şi ştiam că pe aici treci şi te-am aşteptat.
- Pe mine!?
- Da.
Nicu văzând că ne cunoaştem a plecat spunând:
- Ai grijă, te-au încins birjarii să nu te încingă şi ţiganii.
- Nu-ţi fă probleme, ea este prietena mea care-mi ghiceşte viitorul. Mergeţi voi că viu şi eu imediat.
- Ştiu, o cunosc, ai grijă. Şi a plecat. 
M-am apropiat de ea. Cu o uşoară reţinere s-a lipit de mine. Mirosea a gaz. Ele îşi tratau părul cu gaz, miros care nu mă deranja. Când eram copii şi mama ne freca pe cap cu gaz să nu facem păduchi. Mi-am lipit obrazul de obrazul ei, era fierbinte ca focul. S-a retras brusc spunând:
- Dă-mi o ţigară.
Am scos pachetul de ţigări şi i l-am dat să se servească singură. A luat una şi încă una şi-a pus-o la ureche. Îmi dă şi mie una şi când mi-a dat pachetul , i-am spus:
- Păstrează-l că eu mai am.
Şi l-a băgat la sân şi şi-mi spune:
- Nu te grăbeşti? Nu te aşteaptă prietenii? Ce-a vrut să spună ala cu birjarii?
- Ei, e o poveste, dar tu ce faci la ora asta în parc?
- Nu ţi-am spus! Te-am aşteptat.
- Serios!? Parcă nu-mi vine a crede.
Mă uitam la ea cum trăgea din ţigară ca o profesionistă. Fără să-şi schimbe poziţia, cum stătea pe bancă cu picioarele sub ea acoperite cu fusta ei largă, se întoarce cu faţa la mine şi mă priveşte cu ochii ei expresivi, care-i luceau în noapte ca două luminiţe semiobscure. Îmi plăcea cum purta părul lung şi blond pe umeri şi care îi încadra faţa ca într-o ramă iar în faţă era legat din loc în loc cu bani găuriţi care-l ţineau fixat fără să-l fluture vântul. Banii cred că erau de argint că aveau aceeaşi tentă de oxidare ca a argintului. 
O admiram şi la lumina întunericului parcă o vedeam altfel. Îmi plăceau buzele ei, abia aşteptam să le sărut şi cred că şi ea îşi dorea acelaşi lucru deoarece a aruncat ţigara, s-a agăţat de gâtul meu şi m-a sărutat pasional, spunându-mi:
- Niciodată nu mi-au plăcut românii dar tu cred că ai sânge ţigănesc şi iar mă sărută.
I-am răspuns cu plăcere la pornirile ei. Şi-a depărtat capul de faţa mea, mă ţinea cu mâinile de ceafă şi-mi spune:
- De când te-am văzut prima dată şi te-ai luat de mine, atunci în piaţă, mi-a tresărit inima.
Nu-mi aduceam aminte când am făcut asta dar am fost de acord cu ea. Am luat-o în braţe. Agăţată de gâtul meu, o sărutam şi mă săruta. Parcă nu-mi venea să cred că aveam în braţe o delicatesă. Discret şi chiar direct m-am uitat dacă nu ne pândeşte nimeni. Nu era nici ţipenie de om doar o nuntă de câini a trecut pe lângă bancă. Un câine mai curios a scos un lătrat scurt şi s-a dus după ceilalţi. Mi-am băgat nasul în părul ei care cu tot mirosul lui de gaz emana un sexapil de-l simţeam cum îmi intră în corp prin sărut şi prin pori.
Raluca nu a observat căinii fiind cu spatele. Aşa o chema pe ţiganca mea de mătase care am purtat-o în suflet mult timp aş putea spune tot timpul aducându-mi aminte de ea, de dulceaţa trupului ei, de originalitatea ei de a se dărui unui bărbat la modul cel mai original şi sălbatic.
După ce a trecut nunta de câini şi m-am convins că nu-i nimeni în parc, am început să o dezbrac. Era greu de ajuns la sânii ei pentru că era încorsetată cu hainele ei ţigăneşti. Am băgat mâinile pe sub fuste, le-am dat la o parte şi cu mâinile, palmele pe pulpele care ardeau ca focul, am ajuns în zona pubiană. Mă aşteptam să vină vreun miros caracteristic dar din contră era un miros de femeie curată. Nu-mi venea să cred, şi-a desfăcut picioarele şi m-a lăsat să o ating, nu avea chiloţi, gemând uşor la urechea mea. Cu toată faţa era îngropată în porţiunea claviculei. 
Putea să miroasă oricum, nu cred că aş fi sesizat deoarece eram încălzit la maxim şi ea la fel. Sare din braţele mele, mă ia de mâini şi mă trage după bancă. Cu o rapiditate de maestru îmi desface pantalonii. Mă ia de mijloc şi se lasă pe spate jos trăgându-mă după ea. Am înţeles dorinţa ei şi am colaborat.
Fustele ei creţe s-au ridicat în sus fără nici o piedică. Cu palmele i-am urmărit pulpele până peste şolduri. Revărsa un sexapil ieşit din comun. Şi-a desfăcut picioarele, mi-a împins pantalonii cu mâinile cât a ajuns şi după aceea cu picioarele. Când s-a simţit pătrunsă m-a încolăcit cu picioarele de fese ca un arc ce mă strângea tot mai tare. Cred, de fapt eram sigur că în acel moment a avut un orgasm. După ce a slăbit din strânsoare am intrat eu în acţiune. Nu am făcut prea multe mişcări şi am simţit-o cum se înfige din nou în mine şi în acelaşi timp m-am eliberat şi eu cu un jet ce-l simţeam cum goleşte trupul de plăcere şi care parcă nu se mai termina. Simţeam cum primeşte cu satisfacţie aceasta. În acel timp mi-aş fi dorit să-i simt tot trupul. În timpul actului, nu am simţit înţepăturile nasturilor şi a banilor din părul ei. În relaxare, am simţit că mă deranjau, ridicându-mă uşor în coate. Şi-a dat seama şi şi-a aruncat coadele peste umăr. 
Mă uitam la ea. În negura nopţii parcă-i lucea faţa. Stătea cu ochii închişi şi capul într-o parte. Am sărutat-o pe gât. S-a uitat la mine, îmi împinge faţa cu podul palmei spunând:
- Tu nu eşti român, dar nici ţigan nu eşti. Te-am simţit până în vârful degetelor. Ţiganul meu mă lasă cu ochii în soare.
Spunea toate astea în şoaptă şi aşa cum am mai spus mă uitam la ea şi parcă faţa îi lucea. Nu o eliberasem şi simţeam că o doresc din nou. Uitasem că băieţii mă aşteptau. Mă drogase această fiinţă şi fără nici o reţinere am început să o iubesc din nou. Răspundea cu toată fiinţa la dorinţa mea făcând ca totul să se desfăşoare într-o acţiune reciprocă, revărsând plăcere în toate ungherele trupeşti. Făcând abstracţie de condiţiile în care se producea acestea, pot afirma cu certitudine că totul se desfăşurase într-o perfectă armonie între două fiinţe în a căror suflete pulsa cele mai sincere sentimente de dăruire, de iubire şi de plăcere.
Stăteam amândoi într-o poziţie de relaxare. Ea răstignită pe pământ cu faţa în sus iar eu lângă ea. S-au auzit mişcări în parc, apăruseră ţiganii care făceau curăţenie pe stradă. Nu am scos nici un sunet, nu am făcut nici o mişcare. După plecarea lor am sărit în picioare. Pentru ea a fost simplu fusta a acoperit-o imediat însă pentru mine a fost ceva mai complicat, şi chiloţii şi pantalonii îi aveam pe un singur picior. 
Pentru prima dată în viaţa mea am simţit sau mai precis mi-am dat seama că animalul din om acţionează chiar şi în condiţii de genul acesta cu toată puterea lui. Nu-mi găseam un pantof. După ce l-am găsit, m-am încălţat şi ca doi oameni civilizaţi am ieşit la lumină. Nu ştiam ce să fac, cum să procedez, ea nu zice a nimic. Când m-am uitat la ceas era doisprezece şi jumătate noaptea, nu-mi venea să cred că au trecut aproape două ore.
Ea stătea lângă mine, mă obişnuisem cu mirosul ei şi-l savuram pur şi simplu. A simţit că am îndoieli şi nu ştiu ce să fac. S-a lipit de mine, mă ia de braţ şi-mi spune la ureche:
- Nu şti ce să faci, să rămâi cu mine sau să te duci la prietenii tăi care te aşteaptă.
Am rămas surprins că mi-a ghicit gândurile. O întorc cu faţa spre mine, am sărutat-o şi i-am spus:
- Tu eşti un fenomen, cred că o să am de furcă cu sufletul din cauza ta.
- De ce? Ţine-mă acolo unde nu te supără şi viaţa merge înainte.
Mi-a luat piuitul replica ei. La orice mă aşteptam dar la o asemenea replică nu, ceea ce m-a făcut să-i spun:
- Tu, pe deasupra că eşti plină de sexapil eşti şi deşteaptă eşti şi romantică.
- Nu ştiu ce înseamnă dar să fie aşa cum zici tu. Eu zic să-mi dai nişte bani, eu mă duc în gară până dimineaţa când am tren şi tu te duci la băieţii tăi.
- Unde te duci cu trenul?
- La Tecuci, acolo avem şatra. Am venit în oraş după o datorie şi dacă te-am văzut la crâşmă am zis să te aştept, nu te văzusem demult.
Nu m-am putut abţine îmi venea să o mănânc. Dacă aveam unde să o duc o luam cu mine. Simţeam că este femeia de care nu te saturi niciodată. 
- Uite cum facem.
- Nu facem nimic, facem cum am spus eu.
- Nu te duci în nici-o gară, îţi dau bani, dar până dimineaţă stai cu mine.
- Unde?
- Mergi cu mine.
- Ce să fac eu acolo?
- Nimic, stai lângă mine şi mă chibiţezi la poker.
- Ce să fac?
- Mă chibiţezi, te uiţi la mine cum joc poker şi dacă vrei le ghiceşti la băieţi, sigur vor fi amatori.
- Bine, eu merg, dar dacă se ia vreunul de mine, bag şişul în el.
- Ce bagi?
- Şişiul.
Nu ştiam de unde a scos un cuţitaş cu plăsele de os, cu o lamă lucioasă şi destul de lungă. Nu garantam că băieţii nu o să se ia de ea, dar am contat pe puterea mea de influenţă că le voi inspira la băieţi încredere şi nu se vor manifesta. Mi-am pus problema că dacă sunt beţi nu voi avea control asupra lor, voi renunţa la poker şi voi pleca cu ea.
Nu-mi era ruşine cu ea. Era curat îmbrăcată chiar dacă ne-am tăvălit pe jos în dosul băncii în parc. Bine că nu a fost ceva să se păteze. Hotărât am  luat-o de braţ şi am plecat. Casa lui Nicu nu era departe, imediat după baia comunală care era lateral cu parcul. A mers pe mâna mea. La ieşirea din parc, lateral, destul de în umbră, era o cişmea. Mi-a spus să o aştept un pic şi a dispărut în umbra parcului. Când m-am uitat era cu poalele ridicate şi se spăla. M-am întors cu spatele să nu mă vadă că o urmăresc. Lateral era un boschet, după care m-am dat şi eu simţind nevoia să mă uşurez şi vroiam să fac asta când ajungeam la Nicu. Am respirat uşurat şi am aşteptat-o.
Cu problemele rezolvate şi ea şi eu, am ajuns la poarta lui Nicu. A ezitat să intre spunând că-i mai bine să plece. 
- Te rog să ai încredere în mine. Dacă se leagă vreunul de tine am plecat imediat amândoi. 
Nu a mai comentat, a mers pe mâna mea. M-am uitat la ea, arăta excepţional, avea buzele umflate, senzuale. Pe moment am vrut să renunţ să mai intru cu ea pentru că îmi era teamă că băieţii să nu fie beţi şi s-o facă poştă. Nu credem că le puteam face faţă. Am băgat capul şi ea era ascunsă în spatele meu. Când m-au văzut au ţipat la mine aproape toţi în cor.
- Unde dracu ai stat atâta că jucăm cu mâna moartă.
Văzând că nu-s beţi, am intrat şi Raluca în urma mea puţin timidă. Când au văzut-o băieţii au amuţit. Unul din ei a vrut să spună ceva dar i-am luat vorba din gură.
- Iertaţi-mă că am întârziat aşa de mult dar am stat cu prietena mea Raluca care a apucat-o noaptea şi ca să nu se ducă în gară am luat-o cu mine.
Suspicioşi, dar au luat de bună ce le-am zis cu excepţia lui Nicu care a spus:
- O fi ea prietena ta dar e ţigancă şi să nu ne pui ţiganii în cap. Ăştia nu sunt ca ţiganii noştri.
Auzind asta Raluca a dat să plece dar am apucat-o de braţ.
- Lasă-mă, nu vreau să vă fac necazuri.
- Nu ne faci nici un necaz. Dacă băieţii nu vor să stai merg să te duc în gară.
- De când eşti tu prieten cu ţiganii şi apoi de ce să meargă în gară că doar au şatra pe malul Bârladului.
- Au şatra la Tecuci şi eu o cunosc demult şi apoi nu vă interesează pe voi, este prietena mea şi gata. Hai Raluca.
- Stai mă nebunule, a spus Nicu, eu îl ştiu pe bulibaşa lor, i-a făcut lui tata un cazan de ţuică. Toamna trecută nu ai fost în curte la noi cu bulibaşa vostru şi cu încă doi ţigani?
- Ba da, domnu, a spus Raluca, cel mai tânăr este bărbatul meu.
- Vezi? Când s-o duce la şatră o bate bărbatu-său până spune unde a fost.
- Eu îl cunosc pe domnu demult şi …
- Se vede, a spus Nelu, şi ai vrut să-i  ghiceşti viitorul. Acum câteva zile mai erai cu o ţigancă şi le ghiceaţi la femei prin piaţă.
- Asta facem, este harul nostru dat de Dumnezeu.
- Lasă-i Nicule să stea cu noi, ne ghiceşte şi nouă şi ia un ban şi apoi răspunde el, că el a adus-o.
- I-au totul asupra mea şi vă rog să vă comportaţi frumos cu ea.
- Poate mă trezesc cu ţiganii, răspunzi cu capul, hai să jucăm că eu plec dimineaţa la Iaşi.
- Imediat e dimineaţă, a spus unul din ei.
- Foarte bine, mai facem câteva mâini şi spargem gaşca. Vezi ce face Gigi, joacă şi el.
Nelu s-a dus la una din camere în care era Gigi, un prieten bun de-a lui Nicu, cu o gagicuţă. Nu a fost nevoie să mai intre, imediat ce a bătut la uşă a apărut Gigi somnoros.
- Ce faci? Joci şi tu?
- Nu,  îl chibiţez pe el.
- El are chibiţ, vin-o lângă mine a spus Nicu. Ce face Carmen?
- Doarme.
- Las-o să doarmă, hai să jucăm, vreau să fac bani de tren şi să-i cumpăr flori lui mama.
- Ce să mai jucăm, îţi dăm bani şi jucăm pe fise.
- Hai mă că am glumit. Bărbate, dacă prietena ta vrea să doarmă să meargă în cameră cu Carmen.
- Nu, eu stau cu domnu, a spus Raluca.
- Te-ai dat la ţigănci bărbate! Nu-ţi mai plac româncele, sunt mai …
- Ce să-i faci! Şi eu ca omul, cine face cărţile?
- Cine trage asul.
Am început să jucăm. Două mâini nu mi-a intrat nimic. Raluca stătea cuminte lângă mine şi încerca să desluşească jocul. Când am întrebat-o dacă ştie să joace cărţi a spus că habar nu are în afară de cărţile ei de ghicit nu ştie alte jocuri. Îmi spune uşor la ureche dacă vreau să câştig. Am strâns-o de mână, am vrut să-i spun să stea cuminte. Râdea aşa de frumos că Gigi, Nelu şi Petrică nu-şi mai luau ochii de la ea, făcând-o să-şi scuipe în sân de câteva ori. Am întrebat-o de ce face asta şi mi-a spus ca să nu fie deocheată că băieţii se uită la ea cu jind adică cu dorinţă dar nu au nici o şansă mi-a spus ea pe ţigăneşte. Le înţelegeam limba de la Grigore, un ţigan care muncea la noi acasă. Ea ştia că o înţeleg şi-mi spunea multe pe ţigăneşte. Văzând că şoşoteşte cu mine, l-a făcut pe Petrică să spună:
- Măi, eu nu cred că avem vreo şansă să câştigăm deoarece el are lângă el o vrăjitoare. Eu zic să facem chetă pentru Nicu să aibă bani de tren.
- Dacă credeţi toţi aşa, eu mă ridic şi să joace Gigi.
- Stai mă cuminte, am glumit şi apoi nu am dreptate, nu vezi ce mişto e ţigăncuşa, că-i bună rău de tot.
- Mai puneţi pofta-n cui, este cu mine şi nu-i de plasat.
- Dar să ne clătim ochii avem voie?
- Cât cuprinde, numai să nu rămâneţi blocaţi.
Raluca râdea şi mi-a spus la ureche „mulţumesc”. Fără nici o jenă i-am luat mâna şi i-am sărutat-o.
- Eu cred că la voi este mai mult decât o cunoştinţă. Ai grijă poate păţeşti ca cu birjarii, ăştia te omoară că n-au judecată.
- Dacă se găsesc d-alde tine să pună paie pe foc  nu-i mare lucru.
Discuţia a fost curmată de apariţia lui Carmen care mai era cu o gagicuţă pe care nu o cunoşteam. Carmen se duce direct la Raluca şi intră-n vorbă cu ea. O cunoştea şi încă bine. 
- A!! Mata eşti domnişoara cu necazul, a spus Raluca.
Carmen i-a confirmat şi i-a spus că a avut dreptate.
- Să-i mulţumeşti din partea mea lui maică-ta sau cine era aceea care erai cu ea. Mama s-a făcut bine? Dar tu ce faci aici cu băieţii, joci poker?
- Nu! sunt cu domnu.
- Cu domnu !! Ce faci domnu te-ai dat la ţigănci?
- Nu fi curioasă, o cunosc foarte bine şi ca să nu stea în gară am luat-o cu mine.
- În gară? N-am înţeles!
- Raluca, lămureşte-o pe domnişoara.
- Ce să-i fac?
- Nu-i faci nimic, mergi la masa liberă şi mai  ghiceşte-i.
- Bună idee, vino şi stai cu noi, a spus Carmen.
Raluca s-a uitat la mine. Am strâns-o uşor de pulpa piciorului şi i-am făcut semn să meargă cu ele. Înainte de a se scula de lângă mine, i-a pachetul de cărţi, se uită la ele, se uită în ochii mei, alege un valet parcă un valet de pică, se uită la el, îl lasă în faţa mea şi pleacă cu Carmen. Nu i-a fost greu să se acomodeze cu cele două fete şi cu Gigi.
Furat de joc nu mai m-a interesat gaşca ce se formase cu Gigi şi cu cele trei femei. După ce Raluca a plecat de lângă mine, Nelu a dat cărţile, am pierdut cu perechi şi un as în coadă. Nicu mă întreabă în şoaptă:
- Unde dracu ai făcut dragoste cu ea că se cunoaşte de la poştă asta.
- Ţi se pare.
- Treaba ta. Adevărul este că-i trăsnet ţiganca, mare lucru să nu-ţi tăbăcească pielea ţiganii.
- Nu-s la prima abatere. Cine face cartea?
- De obicei cine întreabă.
Am făcut cărţile, le-a tăiat în trei Nicu şi le-am împărţit. Când le-am filat aveam trei valeţi. Lipsea valetul de pică. Am pasat cărţile lui Petrică aşa era regula. Cine împărţea cărţile pentru cărţile decartate le dădea următorului care urma să facă cărţile. Asta ca siguranţă ca să nu se palpeze cărţi.
Am decartat o damă şi am păstrat lângă cei valeţi un popă. Dacă îmi intra careu de valeţi nu mă putea bate decât careul de aşi. S-au împărţit cărţile decartate.
Masa cu Gigi şi fetele era în faţa mea. Raluca se uita la mine senină şi luminoasă la faţă în timp ce le dădea în cărţi. Făceam ce făceam şi mă uitam la ea. Îşi dăduse părul pe spate şi avea faţa liberă. O admiram, era frumoasă şi faptul că am făcut dragoste cu ea o simţeam în mine. Furat de astea Nelu îmi spune:
- Hai băiatu, a deschis Nicu, a mers toată lumea, tu ce faci? Te-au furat gândurile?
Nu am zis nimic, am filat, îmi venise valetul de pică, am făcut pe trei, Petrică face pe şase. A mers toată lumea. Nu mă mai interesa câte cărţi au decartat băieţii. Petrică cere zece lei, Nicu zece plus zece, Nelu plăteşte sec. Eu am plătit douăzeci, plus zece, mă răzgândesc şi zic plus douăzeci. S-a plătit sec mai puţin Nelu. Nicu avea full de aşi, Petrică full de dame şi eu careu de valeţi. M-am uitat la Raluca, a zâmbit şi-i spunea ceva fetei care era cu Carmen şi care de fapt era o colegă de a ei de la Fabrica de confecţii.
- Şi mâna greblă s-a făcut, am zis, trăgând toţi banii din pot şi aşezându-i pe căprării. 
- Frumos pot bărbate. Ţi-ai intrat în mână.
O perioadă o fost joc de rutină. Raluca crea impresie făcându-l pe Gigi să vină şi să ne spună:
- E valoroasă ţiganca, le-a uimit pe fete.
- Ţie nu ţi-a ghicit? L-am întrebat eu. Vezi că ştie şi de urât şi de dor sau de alean cum spun ele.
M-am uitat la ea şi am rămas surprins. Nu stătea pe scaun., stătea jos pe covor cu picioarele sub ea şi fusta roată în jurul ei. Îşi făcea meseria, îi ghicea fetei care a ieşit cu Carmen din cameră, pe care o chema Sanda şi care stătea şi ea pe covor şi lângă ea Carmen. Cam o jumătate de minut m-am uitat la ea. O vedeam din profil. Părul făcea o buclă şi îi acoperea obrazul. Nasul drept, proporţional cu faţa, buzele senzuale şi bărbia puţin întoarsă. O admiram şi nu m-am putut abţine să nu o strig. Când şi-a auzit numele s-a uitat la mine, a făcut ochii mari întrebându-mă prin ei de ce am strigat-o. I-am făcut cu mâna, mi-a zâmbit aşa de frumos că-mi venea să mă scol de la masă, să mă duc la ea să o sărut. Şi-a dat seama că am strigat-o doar aşa şi şi-a reluat activitatea învârtind cărţile ei de ghicit.
Gigi s-a dus şi el să le asiste. De mai multe ori am surprins-o pe Raluca că se uită la mine. Zâmbeam şi mă făceam că nu observ. Zâmbea şi ea ca un răspuns. Jucam dezorientat, jucam din câştigul careului de valeţi. 
Afară se luminase de ziuă. În cameră fum de să-l tai cu cuţitul, cum se spune. Nicu a zis că facem ultimele patru mâini şi spargem gaşca. Raluca a venit lângă mine, mi-a cerut o ţigară şi i-am dat iarăşi tot pachetul. Fuma foarte mul. La vârsta ei avea vocea deja guturală, tabacică. Mă mir că nu tuşea. Nu ştiam câţi ani are dar după felul cum arăta nu avea mai mult de douăzeci, douăzecişicinci de ani, cu toate că la vârsta asta ţigăncile sunt deja considerate bătrâne. Raluca cred că făcea excepţie, nu cunoşteam viaţa ei şi nici nu aveam cum deşi am vorbit cu ea de mai multe ori. Ultima dată a fost recent, în piaţă. Am intrat în vorbă cu ea, mai era cu o ţigancă mai bătrână, care mi-a spus:
- Hai să-ţi ghicesc domnu şi dă-ne şi nouă câte o ţigară.
Le-am dat ţigări şi am luat-o pe Raluca de după umeri, i-am făcut un compliment şi am sărutat-o scurt pe gât. Am făcut acest gest când ţiganca cu care era se uita la o tarabă. Ştiu că mi-a zis „Domnu!!” aşa ca o atenţionare şi a fugit. I-am făcut cu mâna şi am plecat fără să mă gândesc o clipă că nu după mult timp să fac amor cu ea şi încă în ce condiţii şi care mi-a căzut mai bine decât o beţie. Acum stătea lângă  mine şi mă asista la ultimele mâini. Ultima mână a făcut cărţile Nelu care era în stânga mea. Petrică în dreapta. După ce s-au împărţit cărţile şi le-am filat aveam doi valeţi. Raluca a plecat de lângă mine. Am simţit-o că dădea semne de plictiseală. Carmen şi Sanda au dispărut luându-l şi pe Gigi cu ele să le conducă.
Pentru prima dată de când jucam poker la Nicu nu s-a băut nimic decât cico dar în schimb s-a fumat la grupa mare.
Am decartat trei cărţi şi am păstrat valeţii. Atunci a plecat Raluca de lângă mine, când a văzut că păstrez valeţii. Nu ştiu cât de mult cunoştea ea jocul dar sigur figurile le cunoştea şi ştia să ghicească cu ele. După decartare şi împărţirea cărţilor le-am filat iarăşi şi aveam careu de valeţi. M-am uitat după Raluca care se uita pe geam admirând zorile dimineţii. A simţit că o privesc, a întors capul zâmbind şi a venit lângă mine spunându-mi la ureche că ar vrea să meargă la wc, de fapt ea a spus pişoarcă. M-am ridicat, am luat-o de braţ şi am condus-o. S-a uitat la mine lung spunând:
- Dar eu nu aici vreau, nu ştiu cum să fac aici. 
Mi-am dat seama şi i-am explicat:
- Ce vrei să faci? Mică sau mare?
- De toate mi-a răspuns ea cu o timiditate nevinovată.
- Foarte bine. Te aşezi cu fundul acolo, faci de toate. Din sulul acela roz iei hârtie şi te ştergi la fund.
- Dar eu vreau să mă spăl.
- N-ai  folosit niciodată wc-ul din casă?
În şoaptă mi-a spus că nu şi mă roagă să o duc afară că sunt tufe destule şi este şi cişmea. Se orientase la venire. I-am făcut plăcerea şi am condus-o afară. Mi-a spus să mă întorc la joc că se descurcă ea. Aşa am şi făcut. Careul de valeţi. Petrică şi Nelu în acelaşi timp mă întreabă:
- Ţi-a plecat ţiganca?
- Nu, este afară, a spus că este prea mult fum aici.
- Cum dracu că am văzut că sudează ţigările.
- A vrut ea să ia aer. 
În acelaşi timp mi-a trecut prin minte că pentru ea a fost un pretext ca să plece. Am dat din nou din umeri şi am intrat în joc. Eram primul şi trebuia să deschid. Jucam cu deschiderea la cinci lei. Am deschis cu de trei ori deschiderea adică cincisprezece lei. Au mers toţi. Nu am fost atent câte cărţi au luat ceilalţi dar am zis că merg până în pânzele albe. Deoarece am deschis, am cerut douăzeci de lei. Petrică a plătit după care s-a răzgândit şi-şi ia banii înapoi. Regulamentul nu permite aşa ceva. Nicu i-a spus să-i lase în pot că spurcă potul şi până la urmă i-a lăsat. Nicu a plusat cincizeci de lei iar Nelu nu a plătit. Aveam bani destui, am vrut să plusez mai mult dar m-am răzgândit. Am lăsat să câştige Nicu deoarece era în pierdere şi eram şi la el acasă. Am plătit sec ştiind sigur că iau potul. Nelu s-a aruncat şi Petrică la fel.
- Să vedem cărţile, am spus eu.
- Pentru cultura ta generală trei aşi sunt buni?
Mi-ar fi plăcut să aibă careu ca să i-a potul şi am zis:
- Mai pune ceva că-s mititei.
- Şi încă doi popi ajung?
Am stat pe gânduri. Avea ful de aşi cu popi în coadă. Nu ştiam ce să fac. Potul nu era aşa bogat şi l-am lăsat să câştige spunând:
- Pentru mine este bun şi am amestecat cărţile.
- Ce-ai avut? doar ai mărit miza.
- Ful de valeţi, am minţit eu şi m-am sculat de la masă să văd ce a făcut Raluca de nu a mai venit în casă. 
Hotărâsem să mă duc după ea. Când am deschis uşa, pe banca din faţa casei stătea ea. M-am aşezat şi eu şi am luat-o în braţe.
- Dacă nu ai mai intrat în casă eşti rece ca gheaţa.
- Nu-mi este frig. Am vrut să plec dar nu m-a lăsat inima.
- Vorbeşti serios? 
S-a uitat la mine şi zâmbea. După cum am mai spus avea un zâmbet aparte, cuceritor. Nu credeam că ţigăncile care trăiesc mai mult în natură au asemenea manifestări de curtezană. I-am luat capul în palme şi am sărutat-o pe buze. Nu a schiţat nici o mişcare de respingere din contră am simţit că  a participat şi ea. Am luat-o de subţiori şi am intrat cu ea în casă. Nelu şi Petrică erau pe picior de plecare.
- Credeam că ai plecat, chiar ne miram că ai plecat aşa fără să spui nimic. E frig afară?
- Nu, e foarte plăcut, ce dracu e vară!
- Nicu e în bucătărie face cafea. Noi nu bem vrem să dormim. E bucuros că a luat potul. Tu cum stai, ai câştigat?
- Ceva dar nu mult.
- Eu şi cu Petrică am pierdut. El o sută şi eu vreo şaptezecişicinci.
- Înseamnă că i-a câştigat Nicu, lasă-l că pleacă la drum.
- Noi am plecat. Cum o cheamă pe prietena ta, ţiganca?
- Raluca.
- Păcat că-i târziu că te puneam să-mi ghiceşti. La revedere Raluca. Ai un nume românesc.
- M-a botezat un român.
- Foarte bine. Eşti faină, vezi că prietenul acesta al tău e cam şmecher.
Raluca a vrut să spună ceva dar a renunţat. Băieţii au plecat şi mi-au spus dacă mai stau să deschid geamul să se aerisească casa. Casa lui Nicu era mai mult închisă el stătea la bloc şi aici venea la o şuetă sau când ne găseam noi să jucăm poker lucru care-l făceam cam de două ori pe lună. Dacă nu pleca Nicu cred că jucam toată duminica până seara târziu.   S-a întâmplat mereu aşa ceva. 
Casa era destul de îngrijită  şi avea toate condiţiile, baie, pivniţă, camere, bucătăria, un hol lung cu două dormitoare pe o parte şi baia, bucătăria şi cămara pe partea cealaltă. Casa era pusă în vânzare dar nu s-a oferit nimeni să dea valoarea care au cerut-o. Nicu mai avea o soră care era studentă la Iaşi iar părinţii lor s-au mutat acolo. Taică-său era ceferist şi maică-sa vânzătoare la alimentară. 
Am mers la bucătărie. Nicu făcuse cafeaua şi mi-a spus să chem şi băieţii. I-am spus că ei au plecat că vor să doarmă. Dar bem i-am răspuns.
- Eu nu beau a spus Raluca că-i amară.
- Îţi pun dulceaţă şi nu mai simţi amăreala.
A acceptat şi am băut şi am băut cafeaua care am simţit că m-a revigorat. Raluca s-a strâmbat de vreo două ori dar după aceea a băut-o pe toată.
- Ai văzut că-i bună! I-a spus Nicu. Măi, eu mă cam grăbesc, m tren peste aproape o oră. Merg pe jos până la gară să-mi revin cu toate că mă duc la clasa I-a şi dorm.
- Merg şi eu cu dumneata, a spus Raluca.
- Stai liniştită că te duc eu la gară, tu ai două trenuri până la Tecuci.
- Dacă vreţi puteţi rămâne aici şi când pleci laşi cheia deasupra uşii la intrare.
- Ştiu, dacă nu te superi noi am mai rămâne.
- Foarte bine. Dacă vine mătuşa mea, te cunoaşte şi îi spui că eu am plecat la Iaşi.  Dar nu cred să vină ea duminica, de aceea te rog să ai grijă cum laşi. Faci şi tu un pic de curăţenie în camera unde am jucat. Am aruncat chiştoacele vezi dacă mai sunt pe jos să le arunci.
- Nu-ţi fă probleme fac să fie totul în ordine.
Nu a durat nici zece minute şi Nicu a plecat. Raluca stătea pe scaun cu genunchii la gură. M-am dus lângă ea,  m-am aşezat în genunchi şi i-am luat mâinile în palmele mele.
- Cum te-ai simţit? Eşti obosită? 
- Nu sunt obosită, a fost bine şi eu ce fac acum? Bani nu-mi trebuie că mi-au dat domnişoarele.
- Cât mai poţi sta în oraş?
Fără să se gândească prea mult mi-a spus:
- Până deseară la trenul de ora opt.
- Foarte bine. Uite cum facem. Îţi este foame?
Nu a zis nimic dar a dat din cap, semn de aşa şi aşa.
- La cinci deschide la alimentară. Uite ia bani, du-te şi ia o sticlă de vin şi ceva bun de mâncare. Te duci?
S-a gândit un pic fără să-şi ia ochii de la mine de parcă vroia să-mi citească pe faţă şi spune:
- Mă duc. Mă tem de ceva!
- De ce?
- Domu cu casa a spus că-l cunoaşte pe tata. Dacă  s-o întâlni cu el şi îi ….
- Nu-i spune nimic, el este mai mult plecat. 
Nu  a mai zis nimic şi a luat banii. I-am dat cinzeci de lei si i-am mai spus:
- Dacă mai trebuie pui de la tine şi ţi-i dau eu.
- Şi dacă nu mă mai întorc!?
- Să-ţi fie de bine, dar eu fac pariu că vii.
- Ce faci?
- Rămăşag.
Nu ştiam că ştie să se sclifosească. Se apropie cu faţa de faţa mea, trece cu nasul ei de vreo două ori peste al meu, mă sărută scurt şi pleacă. Când am întrebat-o de unde ştie ea gesturile astea mi-a spus că de la naşa ei tânără. Aşa îi face iubitul ei.
- Şi tu îi pândea-i?
- Nu, se fereau de mine.
Când a plecat m-am uitat după ea şi am văzut-o cum se uita în toate părţile. A deschis poarta uşor ca să nu facă gălăgie. Trecea un cetăţean pe stradă, se luminase destul de bine. S-a ascuns după gard şi când a dispărut trecătorul a ieşit şi a fugit. Mi-am spus, „Dacă se întoarce va trebui să-i găsesc un loc în inima mea”. Cu acest gând m-am dus la poartă şi m-am uitat după ea. Alerga ca o adolescentă de parcă o fugărea cineva. Pe moment am avut un sentiment ciudat.  Fuge de bucurie că a scăpat dar după toate cele întâmplate nu putea fi adevărat.
Am dat din umeri şi am intrat în casă. Mă orientam ce-i de făcut în cameră. Mare lucru nu era decât să aerisesc bine şi să dau cu mătura. Am mers la baie, m-am dezbrăcat de cămaşă şi am dat cu apă multă pe ochi şi pe bust. Am luat un prosop la întâmplare dintr-o etajeră şi   m-am şters cu zgomot de parcă mă gâdila cineva, senzaţie plăcută ce mi-a creat prosopul puţin aspru. Cu el pe gât am luat o mătură şi m-am dus în cameră să fac curăţenie. Înainte de asta am deschis uşa la cele două camere. Erau mobilate sumar. Un pat dublu, un şifonier şi două noptiere în prima cameră. În a doua doar un pat şi o masă cu patru scaune. În amândouă pe jos covoare de iută. Am făcut această verificare în scopul de a vedea unde voi sta cu Raluca dacă se întoarce. La baie era curăţenie. La cazanul de baie ştiam să umblu deoarece stătusem în gazdă la o bătrână şi avea tot un cazan pe butelie ca la Nicu.
Mi-a trecut prin minte să fac o baie şi nu am stat prea mult pe gânduri. Am verificat butelia, apa din cazan. Am vrut să renunţ dar când am văzut că totul este în regulă am dat foc la cazan ca în final să renunţ iarăşi. Aveam un sentiment că trebuie să aranjez toate, cu toate că văzând că Raluca nu mai vine fără prea multă convingere mi-am spus că a plecat. Am dat din umeri şi m-am apucat de măturat.  Cântam, fredonam o melodie şi am auzit uşa. Când m-am întors era Raluca care stătea cu ce cumpărase în braţe şi se uita la mine. Avea capul uşor întors într-o parte şi zâmbea. Exprima admiraţie, sinceritate, ceva care te cucerea. Am lăsat mătura jos şi  m-am apropiat de ea. Am apucat-o uşor de bărbie. Se uita în ochii mei într-un fel în care-mi spunea multe. Interesant la ea era faptul că deşi nu vorbea mult se exprima foarte clar prin gesturi sau comportare. Cred că făcea asta deoarece avea vocea guturală, din cauză ca fuma mult şi accentul ţigănesc ceea ce o făceau să nu fie plăcută. Eram convins că proceda aşa deoarece ultima dată când am văzut-o în piaţă parcă i-am spus „ce faină eşti, păcat că ai vocea asta guturală şi accentul ţigănesc care-ţi ştirbesc din frumuseţe.” Mi-am adus aminte de acest lucru deoarece în prezenţa mea vorbea puţin şi mai mult în şoaptă.
I-am luat faţa în palme şi am făcut acelaşi gest care l-a făcut şi ea când a plecat. Am trecut de câteva ori cu nasul meu peste al ei,  i-am ridicat faţa în sus şi am   sărutat-o.
- Eram aproape sigur că nu mai vii!
A dat din umeri şi a spus:
- Uite că am venit! Şi mi-a arătat ce a cumpărat.
Toate le ţinea în braţe. Nu m-am uitat ce a cumpărat doar am luat sticla de vin care o incomoda cel mai mult. Cu mâna liberă am luat-o de după mijloc, avea o talie subţire că o puteai cuprinde uşor, şi am condus-o în bucătărie.
A pus ce cumpărase pe masă şi mi-a spus:
- Cred că am cumpărat ce-ţi place.
Fără să mă uit i-am răspuns:
- Este foarte bine.
Am deschis sticla de vin, am luat două pahare şi le-am umplut. Le-am luat pe amândouă în mână şi unul i l-am întins ei. A dat din umeri şi din cap că nu-i trebuie. Le-am ciocnit şi pe al ei l-am pus pe masă şi eu l-am băut pe al meu pe nerăsuflate. Am vrut să-mi mai pun unul dar ea m-a oprit şi mi l-a dat pe al ei. Am acceptat şi l-am băut pe jumătate. Am tras un scaun şi i-am spus:
- Hai să vedem ce mâncăm şi m-am uitat peste cumpărături. Văd o foame de lup, cred că am să te mănânc şi pe tine.
A desfăcut cele cumpărate, şuncă de Praga, crenvurşti, ouă, o bucată de brânză şi o franzelă împletită.
- Mă Ralu, tu eşti fenomenală, ai cumpărat exact ce aş fi cumpărat şi eu. Ştii să umbli la aragaz? 
A dat din umeri şi am înţeles că nu.
- Las că mă ocup eu.
Am dat foc la aragaz şi mă uitam după un ibric sau o oliţă mai mică să fierb crenvurştii. Am găsit o cratiţă mai adâncă şi când am vrut să pun apă în ea m-a oprit spunând:
- Lasă domnu că mă ocup eu.
- Să nu-mi mai spui domnu că mă supăr.
- Dar cum să-ţi zâc.
- Cum mă cheamă.
- Bine, aşa am să-ţi zâc.
- Zi-mi cum mă cheamă să te aud.
Stă, se gândeşte un pic, zice ceva dar din buze şi supărată spune:
- Nu pot, lasă-mă să-ţi spun cum m-am obişnuit şi ştii cum ţi-aş spune eu?
- Cum?
Se apropie de mine, se uită la fruntea mea pe care atârna un cârlionţ, un smoc de păr inelat pe care-l suflam mereu când îmi acoperea ochiul, îl ia pe degetul arătător şi-mi spune:
- După acesta te-aş recunoaşte dintr-o mie de ţigani mascaţi. Am să-ţi spun Moţule şi când am să pot am să-ţi spun şi pe nume.
- Bine.
Surprinderea a fost şi mai mare când a aranjat o masă, un mic dejun, după toate regulile. A fiert crenvurştii, a făcut ochiuri lângă care a pus şunca  presată. Din buzunarele fustelor a scos două roşii şi ardei graşi, s-a orientat unde erau farfuriile şi le-a tăiat. Nu găsea tacâmurile. Am ajutat-o trăgând de sertarele bufetului care erau un pic descleiate şi rămâneai cu mânerele în mână. 
- Gata, ajunge, nu mai fă nimic. Stai colea lângă mine şi hai să mâncăm.
Mă aşteptam să mănânce urât dar o făcea destul elegant atâta doar că mânca cu mâna. Mi-a spus că altfel ea nu poate, nu simte gustul mâncării. Ca să vadă că am înţeles-o, am mâncat şi eu cu mâna fără să folosesc tacâmurile. Râdea de mine că nu aveam dexteritatea ei şi mă murdăream. În schimb ea îşi crea dumicatele în aşa fel de ziceai că sunt tăiate cu cuţitul. Mă chinuiam să-mi fac un dumicat cu ou şi şuncă şi roşie. Am rămas surprins ea  l-a aranjat repede şi mi l-a dat. Am deschis gura şi l-am luat odată cu degetele e i. Le-a tras repede spunând:
- Am crezut că mă muşti!
Am râs amândoi . Eu o hrăneam pe ea şi ea pe mine. Felul cum o făcea m-a făcut să o întreb:
- Unde ai învăţat tu toate astea? Să nu spui că în şatră.
- Nu! la noi în şatră se mănâncă pe jos şi-n poală.
- Bine, dar tu ai fineţe în ceea ce faci.
- Ce am?
- O fineţe, adică faci totul civilizat, elegant.
- Până m-am făcut măricică am stat la naşa mea, după aceea m-am măritat şi ţiganul nu mai m-a lăsat.
- Ţiganul acesta al tău nu are nume?
- Traian îl cheamă ca pe tată-so.
- Şi te lasă să umbli aşa singură?
- Aşa suntem noi ţigăncile. Nu umblăm cu bărbaţii după noi  decât la nunţi şi nici atunci nu ne suferă pe lângă ei.
- Şi dacă află sau te prinde că l-ai înşelat?
- Mă omoarâ.
- Tu mă sperii, asta înseamnă că să fim atenţi.
- Ce am făcut eu cu… cum să-ţi spun? Cu tine, sau …
- Aşa e bine. Ce ai vrut să spui?
- Ce-am făcut eu cu tine, doar una dintr-o mie de ţigănci face.
- Şi tu de ce ai făcut-o?
- Am tânjit după asta, am văzut cum o dezmierda şi făcea dragoste naşa tânără cu iubitul ei.
- Mi-ai mai spus şi tu ce făceai îi urmăreai? 
Îi pândeam şi ei nu mă vedeau. O dată m-am ascuns în  supat. Am stat acolo până aproape dimineaţa când au plecat. Ştii? Tu semeni cu iubitul lui naşa, ba n, tu eşti mai voinic şi parcă mai ….face o pauză, mai bărbat, mai altfel.
- Draga de tine, vino aici în braţele mele să te iubesc că eşti o delicatesă.
- Ce-i aia delica…?
- Ceva bun, bun de tot.
A venit în braţele mele, o sărutam cu poftă de parcă eram hămesit. Adevărul este că eram şi dornic de o femeie adevărată şi unde nu te puteai aştepta mai puţin, într-o ţigancă. O savuram pur şi simplu. Se lăsa în voia mea. Am luat-o în braţe ca pe o păpuşă şi m-am dus în prima cameră. Vinul şi micul dejun ne revigorase pe amândoi. Aveam o poftă nebună şi sexapilul ei mă făcea să o devorez. Nu zicea nimic doar răspundea ca o profesionistă la pornirile mele. Căutam să conduc preludiul în aşa fel ca să savurăm din plin plăcerea şi cred că am reuşit deoarece Raluca se comporta de parcă era drogată. În timp ce o sărutam am încercat să-i desfac părul. Şi-a dat seama ce vreau şi l-a desfăcut singură. Ştia cum sunt banii şi fundele legate şi l-a desfăcut uşor. I-am adunat părul în palme şi am înconjurat faţa cu el. O sărutam pe creştet, pe faţă, pe gât, peste tot. Când i-am înrămat faţa cu buclele părului era modificată complet ca un fruct care te îmbia prin culoare, prin aspect să-l muşti cu toată gura ca să-i simţi gustul şi dulceaţa. După ce i-am desfăcut părul am dezbrăcat-o de hainele încorsetate. A opus un pic de rezistenţă dar după aceea m-a lăsat să fac ce vreau. Unde nu mă descurcam mă ajuta. Avea pe ea două sau trei bluze. Când am desfăcut-o pe ultima, sânii au răbufnit n sus. Nu erau mari dar suficienţi ca să-i simţi. Erau destul de tari şi când îi sărutam parcă se întăreau în gura mea. Când îi sărutam sânii, sfârcurile, gemea, se manifesta într-un mod ciudat dar plăcut. Fustele şi le-a împins singură. Chiloţi nu purta. Îi simţeam trupul în toată splendoarea lui. Am făcut o pauză scurtă şi m-am ridicat în genunchi să-i privesc trupul. Nu ştiu! Poate cum eram eu parcă drogat de plăcerea ce o simţisem dar când am văzut-o goală am rămas blocat. Avea un trup perfect proporţionat. Nu ştiu, când am dat hainele jos pe mine, în schimb eram pregătit din toate punctele să o posed. Uşor m-am lăsat cu pieptul pe sânii ei ce-i simţeam că mă înţeapă. O sărutam pe faţă, pe buze, pe frunte, îi sărutam părul. Am simţit cum uşor şi-a desfăcut picioarele încleştându-mă între ele. Simţeam cum şi-a înfipt călcâiele în spatele meu, şi-a căutat poziţia optimă ca s-o penetrez. Când s-a simţit pătrunsă s-a încleştat de mine simţind-o cum mă strânge ca un cleşte. Am savurat şi eu acest moment uluitor care te deconectează de simţul realităţii.
După finalizare, care a fost un moment ieşit din comun, un moment cu zbuciume şi vaiete, cu manifestări isterice amândoi, am căzut în poziţii la întâmplare, rămânând aşa până s-a scurs din noi toată vlaga. M-am lăsat într-o parte, i-am sărutat mâna pe toată lungimea, m-am întins cu faţa în jos şi simţeam că adorm. Am simţit-o cum a pus un picior peste mine, m-a sărutat pe spate şi nu mai ştiu nimic. Înainte de asta am bolborosit : oare cine eşti femeie?. Nu ştiu dacă m-a înţeles sau mi-a răspuns ceva. Am simţit cum corpul mi se lipeşte de pat de parcă vroia să se facă una cu el.
Raluca, această enigmă a vieţii mele cu care mai bine de un an am trăit cu ea momente unice în viaţa mea.
Când ne-am despărţit îmi spunea:
- Nu mă căuta că eu am să simt că mă doreşti şi am să te găsesc.
Lucram la fabrică, făceam parte din primul val de tineret pregătit de comunişti ca să construim socialismul. Aveam şi mă curtau fete destule. Succesul mare îl aveam de la femei măritate. Cu toate astea, când îmi aduceam aminte de Raluca nu-mi mai trebuia niciuna iar când mă aşteptam mai puţin în special când ieşeam de la schimbul doi, mă trezeam la poartă cu ea. Se manifesta ca o adolescentă, se agăţa de gâtul meu şi mergeam cu ea aşa agăţată de mine, şi culmea, făcea asta fără nici o reţinere şi eu îi acceptam comportarea la fel, fără reţineri. 
Lumea, în special fetele, mă întrebau cine-i ţiganca iar eu le răspundeam simplu, este iubita mea.
Ultima noastră întâlnire a fost ciudată. Îmi luasem o gazdă unde puteam merge cu ea.  Gazdei i-am spus că-i sora mea şi îi place să se poarte ţigăneşte. De fapt nici nu o interesa pe gazdă asta deoarece îi făceam toate treburile prin curte, toate cumpărăturile. Singurul lucru care nu mi l-a acceptat era să joc poker cu băieţii. Îmi spunea:
„De la poker ajungeţi la neînţelegeri.”
I-am respectat şi acceptat dorinţa. Spuneam că ultima noastră întâlnire a fost ciudată. Era o zi călduroasă de început de primăvară. Când mă gândeam la ea, cu toate că mă gândeam aproape tot timpul, dar când mă zvârcoleam în pat şi mă gândeam la ea, a doua zi apărea. O găseam acasă. Gazda o cunoştea şi o lăsa în casă. Când am apărut eu, a bufnit-o plânsul făcându-mă s-o iau în braţe şi să o întreb ce s-a întâmplat.
- Am necazuri, mi-a spus.
- Ce necaz aşa de mare ai de plângi?
- Sunt grea Moţule, aşa-mi spunea ea din cauza cârlionţului de păr ce-mi curgea pe frunte.
Când făceam dragoste s-a jucat cu cârlionţul meu şi mi-a spus în ţigăneşte „Moţule” şi aşa-mi zicea mereu.
- Sunt grea şi toată lumea în şatră şi moaşa ştie că sunt stearpă.
Şi pentru asta trebuie să fii supărată, doar eşti măritată şi îţi poţi reveni. Dacă vrei eu pot să te duc la o doctoriţă să-ţi facă întrerupere.
- Nu! Că-i foarte păcat, nu aş face asta nici cu preţul vieţii.
- Tu nu ai relaţii cu bărbatul tău?
- Nu am nici o cătare în sufletul meu. Dar nu asta-i problema grea. Plecăm Moţule, ne mutăm cu şatra şi nu ştiu unde. Am înţeles că mergem la nişte neamuri în Ardeal şi nu am să te mai pot vedea. Ce mă fac?
Mi-a luat piuitul, nu ştiam ce să-i răspund, nu ştiam ce să-i zic. Dacă nu era ţigancă o ţineam lângă mine dar ţiganii nu acceptau aşa ceva şi o omorau. Am gândit eu şa la repezeală şi ea mi-a spus:
- Ştiu ce gândeşti, ala ceva nu se poate, mă condamni la moarte, dar mai este o problemă cu tine. Peste şapte duminici şi tu pleci, nu ştiu unde şi nu vom şti nimic unul de altul. Îmi este tânjă(teamă) că nu o să ne mai vedem. Cu restul mă descurc eu dar ce mă fac fără tine?
- Poate nu va fi aşa, timpul le va rezolva.
- Zici tu Moţule dar cărţile mele nu mă mint. Să lăsăm aşa cum ai zis tu.
Şi am lăsat aşa cum am zis eu şi s-a întâmplat aşa cum a zis ea. În noaptea aceea am făcut dragoste şi numai spre dimineaţă am adormit. Când am găsit-o acasă avea părul desfăcut, ştia că aşa îmi place mie. Tot timpul a stat lipită de mine şi parcă mă încărca cu o energie pozitivă de nu mă recunoşteam. Nu vorbeam dar trupurile noastre vlăguite dar nu obosite îşi emanau unul altuia anergia necesară care ţinea loc şi de conversaţie nefiind nevoie de confesiuni şi declaraţii de dragoste. Am rămas surprins, nu mai fuma şi mi-a confirmat chiar ea.
Spre dimineaţă s-a desprins de mine, m-a întors cu faţa în sus, m-a încălecat, s-a uitat cu studiu în ochii mei, mi-a mângâiat pectoralii studiind şi întinzând aureola mai închisă a giulgiului mamelor. Mă uitam la ea întrebător.  S-a lăsat cu sânii pe pieptul meu spunând:
- Nu am vrut să-ţi ghicesc. Noi ţigăncile mai ghicim în palmă, în albul ochilor şi în ţâţe. Ce am văzut la tine nu aş vrea să-ţi spun. Ceva îmi spune că nu am să te mai văd mult timp şi aş vrea să-ţi fie ca o fereală, să te păzească de rele. 
Scoate din părul ei două cruciuliţe din argint, una mai mică şi una mai mare, gravate pe ele cu raze de soare, prinse în trei zale şi un inel tot din argint, puse pe un şnur din piele care s-a chinuit să mi-l pună la gât fiind mai mic decât capul meu. Uşor, prin răsucire a trecut de porţiunea mai proeminentă a capului. Mi le-a aşezat pe piept, le-a sărutat şi printre altele mi-a spus o frază care mi-a rămas întipărită în memorie ca o bandă magnetică:
- Vei avea o viaţă plină de evenimente, cuvântul evenimente mi l-a spus în ţigăneşte, pe care nu l-am reţinut. Cu toate astea vei fi mereu singur. Talismanul meu te va feri de rele şi când te va cuprinde dorul să le săruţi şi-ţi va trece.
S-a aşezat lângă mine, m-a cuprins cu braţul stâng peste piept şi cu celălalt după gât şi astfel îmbrăţişaţi am adormit. Prima care a adormit a fost ea. Mi-am dat seama că a slăbit din strânsoare şi respira ca atunci când dormi profund. Am repetat de mai multe ori fraza ce mi-a spus-o, am sărutat şi cruciuliţele şi am adormit aproape imediat.
Cât am dormit nu ştiu, era duminică şi nu mi-am pus problema cât dorm. Raluca nu mai era lângă mine. Am strigat-o şi nu mi-a răspuns. Am sărit în sus, am vrut să mă duc la uşă crezând că este în hol şi fumează. Mi-am dat seama că eram gol puşcă şi ca să nu risc să mă vadă gazda am tras pe mine pantalonii şi fără cămaşă m-am uitat pe hol. Nu era. Am ieşit afară, nu era. Am strigat-o pe gazdă crezând că s-a dus la ea. Doamna a ieşit afară din bucătăria care era lângă casă şi m-a întrebat ce vreau.
- Nimic, vroiam să ştiu dacă Raluca este la mata.
- Nu este, Cred că a plecat de dimineaţă, am auzit poarta.
Eram debusolat, nu ştiam ce să fac. Într-un fel     m-am liniştit crezând că a plecat să cumpere de mâncare şi am intrat în casă. M-am îmbrăcat la repezeală. Când mi-am luat ceasul, sub el era scris un bilet. Era scris în ţigăneşte. Am dedus câteva cuvinte, gadjo mişto (român frumos) şi meraptuchi (te iubesc). Celelalte cuvinte nu le-am înţeles dar fraza era destul de lungă. În fugă m-am dus direct în piaţă cu speranţa că găsesc un ţigan să-mi traducă biletul şi că poate ea s-a dus totuşi să cumpere mâncare şi am să mă întâlnesc cu ea.
Nu a fost aşa şi niciun ţigan nu am găsit. M-am dus direct la Chitic saxofonistul care mi l-a tradus cuvânt de cuvânt că nici el nu ştia prea bine iar eu am alcătuit fraza.
„ Moţule, am plecat că nu am vrut să mă vezi plângând. Eşti şi vei rămâne rumânul meu drag, te iubesc.”
Scrisul era destul de caligrafic, cu majuscule. Simţeam că nu o s-o mai văd. Rezemat de o tarabă în piaţă repetam în gând ce mi-a spus. Ultima frază am spus-o cu voce tare. „Talismanul meu te va feri de rele şi când te va cuprinde dorul, să le săruţi şi-ţi va trece”. Am suspinat din adâncul sufletului. Imediat am dus mâna la piept şi am luat în palme cruciuliţele. Am vrut să le scot dar şnurul fiind mic nu reuşeam. Le-am sărutat, am tras de ele iar şiretul a cedat uşor. M-am dus la curelarul de lângă piaţă care făcea hamuri şi mi-a făcut un şiret pe care l-a prelucrat el cum ştia şi mi-a spus: „Băiatu, acesta va sta  mult şi bine la gâtul tău doar să nu faci baie cu el.
M-am dus apoi a bijutier şi l-a întrebat cât mă costă un lanţ pentru cruciuliţe. S-a uitat la ele, le-a verificat, le-a şters cu o soluţie de luceau. M-a învăţat cum să le frec cu periuţa şi cu pastă de dinţi. Nu aveam bani suficienţi să-mi fac un lanţ. Le-am pus pe şnurul din piele, le-am sărutat şi mi le-am pus la gât apoi le-am admirat cât de frumos luceau. Bijutierul mi-a spus că-i argint curat fără nici un aliaj,  argint de lingou. 
De aici am plecat la Mitică la grătar. Când m-a văzut supărat m-a întrebat ce-i cu mine.
- Nu sunt supărat, clocoteşte sufletul în mine.
- De ce? A murit careva, te-a părăsit iubita ori ţi   s-au înecat corăbiile?
M-am uitat la el lung şi fără să mai zic nimic am plecat. A strigat după mine dacă nu vreau mici dar i-am făcut semn cu mâna că nu.
Am intrat în grădina de vară unde m-am aşezat la o masă. Stăteam rezemat de speteaza scaunului cu faţa în sus şi cu ochii închişi. Nu mă gândeam la nimic îmi simţeam sufletul gol. Un inginer de la construcţii care avea lucrări în zonă m-a văzut şi a venit la mine şi m-a întrebat ce fac.
- Cuget şi citesc în stele.
Şi-a dat seama că fac mişto de el. S-a aşezat lângă mine  şi mi-a spus că are chef să bea ceva dar nu are cu cine.
- Şi tu cugeţi?
- Mai rău, blestem.
- Ai grijă cum blestemi că blestemul loveşte şi invers.
- De aceea vreau să beau ca să nu mai blestem.
Am plecat cu el în local şi ne-am aşezat la o masă. Mai în glumă mai în serios ne-am făcut pleasnă. Nici el nici eu nu mai ştiam de ce bem dar în mod ironic când ciocneam şi dădeam noroc el spunea: „Ştim noi pentru ce bem”. Am luat cruciuliţele în palme şi am spus:
- Ralu, m-am pilit, scapă-mă, dacă mai beau nu mai ştiu să ajung acasă. 
- Cu cine vorbeşti? mi-a spus el curios.
- Cu aceea pentru care am băut.
- Eu am glumit, beau de ciudă. Gazda m-a dat afară. M-a prins în cameră cu o gagică.
- Şi? De ce te-a dat afară?
- Pentru că-i geloasă pentru că fac dragoste şi cu ea.
- Gelozia bat-o vina! Am băut dar nu mai beau. O gagicuţă cum numai în filme vezi nu-mi mai dă voie.
- Şi?
- Şi nimic.
- Atunci hai să mai bem.
-Ţi-am spus, nu-mi mai trebuie, nu mă mai lasă ea.
- Cine?
- Ea, arătându-i cruciuliţele, dar lasă că-i complicată situaţia. Acum unde stai?
- Nu ştiu, am valiza la magazinul alimentar.
- Problemă rezolvată. Vii cu mine, eu am o gazdă de zahăr.
- Vorbeşti serios?
- Parol.
Nu am mai băut nimic. Lângă local era un telefon public. I-am dat telefon gazdei să-i cer permisiunea să vin cu un oaspete. Nu a zis nimic. M-a rugat să-i cumpăr de la local o pâine că nu mai avea şi atât.
Inginerul se pregătea să plece să-şi ia valiza şi-mi  cade fisa şi-l întreb unde şi-a lăsat valiza că la alimentară era închis.
- Păi ce, nu ştii alimentara mică de lângă gogoşerie? Acolo este deschis, şeful este mandatar. 
- N-am ştiut, atunci du-te şi ia o sticlă de vin roşu semidulce şi o pâine să-i ducem gazdei. Cred că o să rămâi în locul meu că eu am ordin de concentrare şi este o gazdă bună. 
- Unde stai?
- La gura Leului.
- O! Fain, sunt aproape de serviciu. 
Totul s-a potrivit ca o mănuşă. Eu am plecat în concentrare iar el a rămas în locul meu până la întoarcerea mea. Până am plecat eu, gazda ne-a dat un pat pliant, o saltea  şi cazarmamentul ataşat. Aproape în fiecare seară ne îmbătam. Fosta gazdă a inginerului a venit de vreo două ori spunându-i că-l iartă şi să se întoarcă la ea dar el nu a cedat. Poate că ceda dar mi-a spus că-i măritată iar bărbatul ei este şofer şi face curse, nu ştii când apare iar de multe ori era să-l prindă în flagrant. Acum îl blestema ea pe el.
Concentrarea a fost cam dură deoarece am fost cu o grupă să facem o cale ferată la Bumbeşti Livezeni. A durat patru luni în două etape. Octombrie, noiembrie la Bumbeşti ianuarie – februarie la tăiat stuf în Deltă. Era cerinţă mare de stuf pentru export iar pe şantiere muncitorii din Deltă nu mai făceau faţă. Cele 2 luni de aici au fost iadul pe pământ. Temperatura nu a scăzut sub zece grade dar ne-am tăbăcit şi treaba mergea strună. Băştinaşii ne-a dat untură de peşte şi ne ungeam iar frigul nu avea spor asupra noastră. 
Cu noi mai lucra o grupă de militari de la construcţii. Aveau un comandant cu care când dădeai mâna parcă dădeam noroc cu o menghină. Un bărbat ciudat cu figură greu de definit şi cu un trup masiv. Şi ceilalţi zece din grupă erau la fel şi munceau fără oprire de nu ne puteam ţine după ei. Erau cazaţi la un grajd la CAP, am fost la ei şi stăteau destul de bine. Am vrut să-i luăm la noi dar nu au primit aprobare. Noi stăteam în sat la postul de Miliţie şi la un pescar dar puteam să-i luăm şi pe ei. Nu ştiu de ce dar Miliţia nu a fost de acord şi nici ei pentru că aveau organizarea lor. 
Când mergeam la lucru treceam pe lângă CAP. Într-o dimineaţă am rămas blocat. Toţi erau afară în pielea goală doar cu chiloţii pe ei şi făceau gimnastică. Afară erau cel puţin minus zece grade dar din ei ieşea abur. Ne-am făcut cruce şi am plecat. Ei veneau întotdeauna la lucru în pas alergător.
După vreo săptămână n-au mai venit la lucru, au dispărut. Nimeni nu ştia de ce au plecat. Un paznic de acolo ne-a spus că cu o seară înainte a venit un ofiţer îmbrăcat în haine gri şi noaptea au dispărut.
Pentru noi aceşti băieţi au rămas o enigmă. Din câteva discuţii care le-am avut cu comandantul lor care-mi răspundea cu da şi nu, am dedus că fac şi ei armata dar sub alte reguli şi ordine.
Când am plecat am aflat ceva de la Miliţie şi anume că făceau parte dintr-o trupă specială care lucrează pentru ruşi şi au rezolvat o comandă de două vagoane de stuf pentru export. Aş fi vrut să-i descriu mai în detaliu dar mare lucru nu pot spune despre ei decât că toţi erau la fel. Parcă erau nişte gladiatori ori mercenari şi lucrau ca nişte roboţi. 
Am avut noroc ca după patru ani să-l întâlnesc pe unul din ei care mi-a spus o poveste de mi-a rămas înfiptă în minte ca o săgeată. Mi-a spus că dacă vreau să ştiu mai multe şi dacă am drum la Cluj să-l caut la adresa care mi-a dat-o. Sper ca povestea lor să se materializeze. L-am căutat mult mai târziu şi l-am găsit. Cu această ocazie am cunoscut o pictoriţă care le cunoştea povestea  şi o fată, o doamnă Stela, alta decât cea din viaţa mea, mi-a spus povestea lor mai pe larg, ea fiind fata unuia dintre militarii de atunci.
După episodul Deltă am revenit la viaţa civilă cotidiană. Raluca era încă proaspătă în sufletul meu. Dar încet, încet mă gândeam la ea tot mai rar. Stela, Felicia în special Felicia sau Feli cum îi spuneam au făcut ca Raluca să fie istorie. I-am respectat în schimb sfatul care mi l-a dat şi anume că atunci când mă apasă ceva, vreun dor sau alte necazuri să mă gândesc la ea, să sărut talismanul ei şi voi depăşi momentul. Aşa făceam şi culmea culmilor a avut dreptate depăşeam uşor momentele dificile. 
Inginerul nu s-a mai mutat şi am rămas amândoi la gazda mea. După un timp el a primit o garsonieră în blocul la care lucra  şi de multe ori mergeam la el să jucăm un poker sau să facem un chef sau …altele.



CĂSĂTORIA 

După ce a dispărut Raluca şi nu mai apărea în gândurile mele, jucam poker în prostie. Nu era sâmbătă şi duminică să nu jucăm. Când eram foarte obosit, mă duceam la mama şi mă culcam în camera din faţă şi dormeam în neştire. Mă trezea să vadă dacă mai trăiesc, îmi dădea o cană cu lapte şi adormeam în continuare. După ce îmi reveneam stătea de vorbă cu mine, îmi făcea observaţie şi-mi dădea sfaturi printre care-mi spunea:
„ Să nu-ţi baţi joc de viaţă dragul mamei, că viaţa este aşa de scurtă, nici nu şti când trece. Te trezeşti bătrân dragul mamei şi nu mai poţi face mare lucru.”
Mi-a spus asta odată când m-am dus la ea şi eram aşa de obosit că nu am fost în stare nici să mănânc. Am adormit îmbrăcat. Când m-a trezit nici nu am deschis ochii, am băut cana cu lapte şi am adormit imediat. Când m-am trezit de-a binelea era felcerul în casă, adus de soră-mea pentru că nu reuşise să mă trezească. Dormisem două zile şi două nopţi. Noroc că eram în concediu căci altfel îmi puneau absenţe nemotivate şi pierdeam drepturile la prime de 1%, recuperări, concediu fără plată şi medical şi ţi se scria şi-n cartea de muncă. Eram un fel de şef, terminasem o şcoală tehnică de maiştrii în construcţii militare: poduri, pontoane, cazemate, etc. Am mai stat două zile la mama şi m-am refăcut complet.
Aveam o prietenă, o asistentă medicală măritată cu şeful de sindicat de la industria locală. Când m-a văzut s-a certat cu mine pentru că nu-i spusesem unde plec. Ştiu că am sictirit-o şi mi-a tras două palme de am văzut stele verzi. Fac o paranteză despre ea care era o femeie trăsnet dar cam dependentă de sex. Bărbatul ei era la o pregătire la Bucureşti şi am făcut greşeala să mă duc la ea. După nişte partide de sex am adormit. 
Pe la miezul nopţii ne trezeşte soneria de la uşă, era cumnata ei care venise de la ţară şi a tras la ea, noroc că nu era bărbatul ei. Nu ştiam ce să facem! Să mă ascund în casă? Să sar pe geam? Stătea la etajul 1 deci nu era prea înalt. Am ales varianta asta. Blocul era vechi şi avea un balcon mic cu grilaj metalic făcut din fier forjat. Grilajul era făcut din pătrat de zece, doisprezece milimetrii, răsucit şi în cap avea vârfuri de suliţă. Zis şi făcut, am încălecat grilajul, am aruncat pantofii jos şi am dat să sar. Cum am stat rezemat de grilaj, o suliţă a pătruns pe lângă coapse, pe sub centură şi când mi-am dat drumul am rămas agăţat de grilaj. Eram destul de greu dar centura nu s-a rupt. Din cauza greutăţii şi a poziţiei nu o puteam desface. Nu aveam briceag, nu aveam nimic de tăiat doar o unghieră care mă gândeam că ar fi salvarea mea având o mică lamă de briceag, dar nu tăia deloc. Am vrut să strig Sanda dar cum nu o ducea mintea de fel nu i-a trecut prin cap să se uite dacă eu am dispărut. Am tot încercat să mă ridic dar nu aveam poziţie şi nici nu puteam să mă întorc cu faţa. Era unu noaptea şi eu stăteam agăţat de balconul lui Oprişan, aşa îl chema pe bărbatul ei. Au trecut doi cetăţeni, de fapt o pereche dar nu s-au uitat în sus să mă vadă, ei fiind ocupaţi cu intimitatea lor. Să le cer ajutor nu aveam cum că trezeam tot blocul. M-am folosit de toată puterea muşchilor şi cu chiu cu vai am reuşit să-mi ridic fundul în unghi cu picioarele dar nu reuşeam să ajung la vârful suliţei ca să mă eliberez. Cu greu am reuşit să pişc cu unghiera centura iar apoi forţându-mă aceasta a cedat. La cădere s-a întâmplat un dezastru, am căzut cu capul în jos într-o tufă de trandafiri. În tot capul şi pe faţă aveam numai zgârieturi. Cu un ochi nu vedea pentru că cursese sânge pe el. Nu-mi găseam pantofii dar după o căutare atentă am dat de ei. I-am luat în mână şi am plecat. La capătul blocului, lângă spital, era o cişmea de unde luau oamenii apă de băut zi şi noapte deci întotdeauna era cineva. De data asta am avut noroc că nu era nimeni.      M-am spălat pe faţă şi pe mâini. Apa rece a coagulat sângele care curgea din înţepături. Nu mai m-am încălţat că şi pe picioare aveam înţepături şi spini. Norocul meu a fost că a trecut o birjă care nu avea client şi-l cunoşteam pe birjar. A oprit chiar lângă mine dar când m-a văzut în ce hal arătam a vrut să plece. Am fugit după el, l-am strigat pe nume şi a oprit. Când m-a recunoscut s-a minunat cu eram numai zgârieturi şi m-a întrebat ce am păţit. I-am spus că am alunecat şi am căzut în gardul viu dar după ce am urcat i-am povestit ce am păţit dar fără să-i spun la cine am fost. El tot insista să-i spun, vroia să-mi facă şi cinste numai să-i spun, enumerând câteva nume printre care şi al Sandei, dar tot nu i-am spus. Nu era obiceiul meu să divulg sau să mă laud cu femeile cu care făceam dragoste.
Când am ajuns acasă gazda s-a speriat de felul cum arătam  dar apoi s-a ocupat de mine dându-mi cu tinctură de iod şi punându-mi plasturi pe faţă.
După două zile aveam doar urme uşoare la rănile care erau mai adânci iar cele superficiale s-au vindecat.
Am făcut această paranteză, care a pus capac la hotărârea mea de a mă însura, dar nu a fost aşa a mai durat un an. Venise primăvara. Am fost concentrat o lună de zile iar când am revenit înflorise liliacul. Mi-am petrecut noaptea cu Feli, o evreică studentă la medicină şi care venise acasă la părinţi. Era fiica farmacistului şi stătea în centru la unchiul ei, un librar. Am intrat în librărie unde vroiam să-mi cumpăr ceva iar ea era la tejghea. Îi ţinea locul unchiului care era plecat la Bucureşti ca să-şi depună actele de emigrare. Feli era frumoasă foc. Când m-a văzut a ţipat la mine că nu ştia unde umblu că mă căutase de două zile. 
- Am fost concentrat şi am o poftă nebună de o gagicuţă şi dacă se poate, să fie şi evreică.
- Taci dracului că te aude cineva.
- Nu ne aude nimeni, ai spus că eşti singură.
Am îngrămădit-o într-un colţ în spatele tejghelei.
- Tu nu eşti normal! Ai vrea să mi-o tragi aici!?
- Şi ce dacă, e mai romantic.
A luat o carte cu coperţi din piele şi a dat cu ea în mine în timp ce eu îi ridicam fusta iar cu mâna eram deja în zona intimă.
- Stai mă nebunule să închid uşa!
Am luat-o în braţe şi m-am dus cu ea la uşă care avea un zăvor simplu pe care l-a tras. A tras şi perdeaua la uşă şi a pus tabla că este închis. A început să colaboreze şi ea la pornirile mele. Mi-a desfăcut tunica şi şi-a băgat mâinile pe sub braţele mele şi mă săruta pe unde apuca. Eu făceam la fel rupându-i chiloţii. Era o bătălie pe viaţă şi pe moarte deducând că şi ea avea ceva abstinenţă. Nu ştiam unde să o sprijin ca să finalizăm. Tejgheaua era prea înaltă, scaunul prea incomod. Fără să mă gândesc prea mult      m-am lăsat pe vine în jos. Pantalonii mă incomodau, mă împiedicam de ei. I-am călcat în picioare căutând poziţia cea mai bună. Vroiam să-i desfac bluza ca să ajung la sâni dar nu reuşeam aşa ca am ridicat-o în sus eliberând sânii proeminenţi. Acelaşi lucru a făcut ea cu tunica şi cămaşa mea. Aveam tunica militară care avea mulţi nasturi descheiaţi doar a împins-o în spate. Mi-am eliberat mâinile din tunică şi am început să-i mângâi corpul. Savura gemând atingerile mele. Instinctul funcţiona perfect la amândoi. Eram la a doua sau a treia întâlnire şi întotdeauna prima partidă o făceam nebuneşte acolo unde ne găseam şi bineînţeles dacă nu ne tulbura nimeni ca apoi să ne retragem în camera ei unde nu avea acces nimeni. Camera ei era decomandata de restul casei şi avea intrarea din curte. Camera, superbă, totul era în roşu. Ne îmbătam şi continuam cu tot felul de nebunii. Eram preferatul ei. De câte ori venea acasă mă căuta. Era măritată cu Ivanov, un evreu rus şi care avea o spiţerie la Tecuci. Ea făcea facultatea la Iaşi deci beneficia de libertate deplină să-şi facă viaţa ei privată, bineînţeles cu discreţie totală.
După ce am finalizat cât de cât partida din librărie care nu a fost la înălţime dar suficientă ca să stingem dorinţele la amândoi. Când făcea sex se manifesta într-un mod ciudat. Ţipa, gemea sau cum îmi plăcea mie să spun „striga lozinci”: ce bine este, dă-i tare, acum, acum , iar când avea orgasm mă zgâria, mă muşca şi mă strângea de parcă vroia să intre cu totul în mine ca apoi să râdă zglobiu. Era cam isterică dar mie îmi plăcea la nebunie aşa că o căutăm cum auzeam că a venit acasă. Prima data am făcut cu ea sex în tren, în wc, venind de la Iaşi şi atunci o cunoscusem. Se uita la mine, îmi căuta privirea şi nu a fost greu să o acostez. Felul cum discuta cu mine după câteva schimburi de replici m-a făcut să o şi abordez altfel începând s-o ating. Nu s-a opus în schimb scotea nişte sunete în surdină şi tresărea. Vagonul era destul de gol.  M-am orientat şi am luat-o de mijloc şi am dus-o în capul vagonului. Am încercat uşa de la wc care era deschisă. Am început s-o sărut şi o am împinsă în spaţiul wc-lui. După ce am închis uşa s-a repezit la mine ca o leoaică hămesită. Îmi plăcea la nebunie comportarea ei. Savura plăcerile produse de preludiu şi sexul oral. Până la ea nu avusesem experienţa sexului oral dar atunci în tren a fost prima data. Ea se manifesta ca o profesionistă şi mă simţeam ca drogat. Cu Raluca mă simţeam la fel cu excepţia că făceam sex normal, plin de afecţiune, de iubire pe când cu Feli şi Sanda făceam doar sex de plăcere, de necesitate, fără implicare sentimentală, ele fiind nişte nebunatice la care le făceam jocul. Cele trăite cu Raluca nu făceau loc la alte trăiri sufleteşti. 
Aşa am cunoscut-o pe Feli. Când am coborât din tren am luat o birje iar pe drum am oprit la o alimentară şi am luat de toate pentru o cină. Urmă să mergem într-un loc de ea ştiut ca să continuăm nebuniile. Aşa am ajuns la camera ei în roşu, un cuib de nebunii.
Toate astea s-au petrecut într-o perioadă de mai bine de un an de când nu mai ştiam nimic de Raluca. Întotdeauna ca să depăşesc gândurile cu ea, cu sau fără voinţa mea, se întâmplau evenimente ca cele relatate care în final m-au condus la hotărârea de a mă căsători. Hotărârea asta am luat-o când am sărit pe geam de la Sanda dar cu evenimentele cu Feli, care au fost destule, tot uitam de ea şi timpul se scurgea. Aveam douăzecişiopt de ani. Am finalizat-o după ce mi s-a întâmplat o altă scenă la indigo cu nopţi şi zile petrecute la poker sau chefuri cu orgii cu Feli & company, cu situaţii neprevăzute într-o aventura ca cea cu Sanda.
Era tot primăvară, tot în perioada când înflorea liliacul. În bungalou la Feli care a venit cu o gaşcă de la Iaşi ne-am ţinut iarăşi de nebunii. Ivanov era plecat la spiţerie, unchiul ei nu o deranja ştiind că după ce petrecea cu nopţile o perioadă era altă femeie. Ea trăia momentul şi atât.
Era vineri dimineaţa şi eram la serviciu. La pauza de masă mă cheamă secretara şefului la telefon. Era Feli care mi-a spus:
- Bărbate, aşa-mi spunea ea mie, şi după ea s-au luat şi ceilalţi, vezi că după masă vin cu o gaşcă faină şi vrem să facem de-ale noastre şi chef cât cuprinde. Este ziua la două gagicuţe care sunt libere şi vor să se îmbete şi să facă nebunii cu noi.
Am înţeles mesajul şi am mai întrebat-o de câte persoane e vorba şi mi-a spus că sunt trei fete şi doi băieţi pe care-i cunoşteam de la ultima orgie. I-am convocat pe Nicu şi pe Gigel şi i-am întrebat dacă sunt amatori. Gigel a acceptat iar Nicu avea program deja stabilit cu prietena sau logodnica lui. O ştia pe Feli şi nu era curios să participe. L-am luat pe Gigel şi am făcut toate cumpărăturile. Pe drum ne-am întâlnit cu Nelu care ar fi fost amator dar o iubea pe Gabi şi nu vroia să o înşele făcându-mi observaţie să nu mai fiu pasăre de noapte că fug fetele de mine şi că mă fac escroc sentimental. Nu am dat importanţă  chiar la tot ce a zis gândindu-mă doar la mama că dacă află ce fac şi nu mă însor, nu ştiu ce mi-ar face deşi şi aşa mare m-a bătut. Dădea în mine până ce obosea şi după aceea îi trecea. A doua fiinţă care m-ar fi putut potoli era Raluca dar care de aproape doi ani nu mai răspundea la gândurile mele şi de câte ori eram cu o femeie aveam imaginea ei în faţa ochilor. 
Pe la ora şase era destul de întuneric. Era sfârşitul lui aprilie sau poate mai. Aveam toate cumpărăturile făcute dar le-am lăsat în magazin la alimentara care era deschisă până la ora nouă. Stăteam la colţ şi o aşteptat pe Feli. Gigel plecase să cumpere ţigări. În dreptul meu dar pe partea opusă,  a oprit o maşină, un moskvici, şi am auzit glasul lui Feli. „Am venit”. Nu ştiam de unde a strigat şi dându-şi seama că nu o văzusem a deschis geamul la maşină scoţând capul pe geam. „Aici” mi-a spus. Am văzut-o şi i-am făcut semn să meargă înainte. Eu l-am aşteptat pe Gigel, am luat cumpărăturile şi am plecat şi noi spre bungalou care avea intrarea pe o străduţă. Am mai fumat o ţigară cu Gigel ca să nu apărem prea mulţi deodată. După un sfert de ora am intrat şi noi şi am făcut cunoştinţă deşi pe unul din băieţi îl ştiam. Fetele erau trăsnet. Am dat mâna cu ele şi le-am rotit să le studiez.
- Las că-s faine nu le mai studia a spus Feli agăţându-se de gâtul meu şi mă săruta.
După ce am făcut prezentările, cunoscând locul am desfăcut masa pliantă şi am pus pe ea cumpărăturile făcute. Fetele au aranjat totul, un bufet suedez. Feli a dispărut şi a revenit cu un teanc de farfurii iar prin buzunare îşi pusese tacâmurile. Pahare erau destule. În cameră era patul dublu cu două noptiere şi cu o băncuţă în faţă şi patru scaune. Totul era în roşu care la lumina care venea de undeva dintre perete şi tavan devenea un corai de apus de parcă era un apus de soare creând o atmosferă liniştitoare. Fiecare şi-a găsit locul. În acordurile muzicii de la radio se mânca şi se dansa. După miezul nopţii a început dezmăţul care a ţinut două nopţi şi două zile. S-a băut şi s-a fumat de toate. Ne drogam cu cânepă, frunze de cânepă textilă pregătită termic prin aburi. Specialist era un student de la Agronomie, prieten bun cu Felicia şi care ne-a asigurat că nu ne pierdem minţile prea tare şi aşa a fost. Eram inconştienţi dacă mirosea Miliţia şi ne prindea, pedeapsa era foarte dură, puteai fi condamnat cincisprezece, douăzeci de ani de puşcărie.
Este drept că nu lăsam nici o urmă. Fumam doar o ţigară şi restul le ascundeam sau le distrugeam nu le purtam cu noi.
Duminică dimineaţa spre luni am căzut pe rând obosiţi fiecare pe unde a apucat, în poziţiile cele mai neaşteptate, la grămadă. La un moment dat la una din fete i s-a făcut rău şi a trebuit s-o scot afară. După ce a reuşit cu greu să vomite, am dus-o la spălătorul din curte apoi am dus-o în pat unde a adormit pe loc. Am răsuflat uşurat şi m-am rezemat de uşă şi mă uitam la toţi. Când m-am uitat la Marlina cum doarme şi aducându-mi aminte ce am păţit cu ea mai înainte, pe loc mi s-a făcut şi mie rău. Am fugit afară la spălător şi am reuşit să mă liniştesc. M-am spălat pe ochi şi am revenit în cameră aşezându-mă cu greu lângă Feli care cum m-a simţit s-a şi agăţat de gâtul meu. Am vrut să adorm dar lumina mă deranja. M-am sculat să sting lumina dar ea m-a tras înapoi spunându-mi să nu plec. I-am spus că lipsesc doar atât cât să sting lumina şi a adormit imediat. Am revenit lângă ea dar nu-mi venea somnul. Mi-am băgat capul în părul ei care mirosea frumos şi aşa cu chiu cu vai am adormit.
Totul este bine când se termină cu bine dar din păcate această escapadă a noastră nu s-a terminat aşa. Cineva din familie l-a anunţat pe soţul lui Feli, care ne-a văzut în ce hal eram şi a chemat un fotograf, pe Safe, care ne-a pozat şi i-a dat pozele.  Noi nu am ştiut nimic. Toţi dormeam buştean. Ne-am trezit pe rând iar într-o oră gaşca s-a spart. Eu am ajut-o pe Feli să lase totul în ordine, eram schimbul doi.
După două zile, gazda mi-a dat o citaţie la Miliţie. Disciplinat m-am prezentat. Mă chemase sectoristul care mi-a pus în faţă pozele. Când le-am văzut am intrat în panică. Nu ştiam ce să zic, ce să comentez aşa că am aşteptat ca el să-mi pună întrebări. După ce a adunat pozele şi le-a băgat într-un sertar m-a întrebat:
- Cunoşti pozele?
Eu l-am rugat să mi le dea să le mai văd o dată. Cunoşteam stilul lui Safe, fotograful târgului şi am răspuns:
- Da, le recunosc. Care sunt consecinţele?
- Până se va hotărî trebuie să te reţinem la noi.
O încurcasem. Un şuvoi rece mi-a trecut pe şira spinării şi m-a lăsat pe speteaza scaunului. Sectoristul a plecat şi a revenit cu un alt miliţian pe care-l cunoşteam foarte bine şi l-a care m-a dat în primire. Îmi pune cătuşele şi am ieşit în curtea miliţiei spre o altă clădire, la subsol, unde erau câteva camere cu gratii în faţă, un fel de celule. A deschis una din ele şi după ce m-a băgat înăuntru mi-a spus:
- Ce dracu ai făcut mă? Astea-s chestii grave!
Nu am putut să zic nimic. M-am aşezat pe capul  patului rugându-l din tot sufletul să dea un telefon la serviciu să le spună ce s-a întâmplat.
- Nu trebuie să dai nici un telefon că se face o adresă oficială.
Fără să mă mai întrebe nimeni nimic, am stat cinci zile închis. Intrasem în panică nimeni nu vorbea cu mine, nu-mi răspundeau la întrebări. Într-un final doar sectoristul mi-a spus că mi se pregăteşte dosar penal dacă reclamantul nu-şi retrage plângerea, ceea ce m-a speriat pur şi simplu. În a şasea zi tot el a venit şi mi-a spus:
- Eşti bun de cinste!
A deschis celula şi s-a aşezat lângă mine. El o cunoştea şi pe Feli.
- Eşti mare sculă de a renunţat spiţerul la reclamaţie şi şi-a retras şi pozele. Comandantul a vrut să vă dea exemplu dar fiind onoarea lui nevastă-sa în joc, şeful a închis dosarul. Am mirosit că nevastă-sa este în limbă după tine…De fapt cine nu o cunoaşte pe Felicia.
- Ei, nu-i chiar aşa. Este şi ea ca multe altele o femeie nesatisfăcută.
- Da măi, dar aşa cum faceţi voi! Ai grijă că şeful  v-a dat în urmărire. Norocul vostru a fost că nu s-au găsit droguri.
- În privinţa asta am fost conştienţi şi înainte de a ne culca am distrus toate ţigările din cânepă. Numai bunul Dumnezeu ne-a luminat mintea.
Mi-a dat o adresă pentru Fabrică şi m-a condus la ieşire. Când am făcut cotul la Primărie, Feli mă aştepta. Am vrut să o ocolesc dar mi-a ieşit în cale. Pe stradă nu era nimeni şi m-am oprit. Ea s-a aruncat de gâtul meu spunând:
- Te rog să mă ierţi, nu-l credeam în stare pe rusul acesta al meu. Am vrut să vi la Miliţie să văd dacă s-a ţinut de cuvânt.
- Da. S-a ţinut de cuvânt, altfel înfundam puşcăria.
- Nu numai tu.
- Dar de ce m-au arestat numai pe mine?
- După spusele lui Ivanov ai fost pionul principal.
- Bine, îţi mulţumesc. Mergi mai departe să nu ne vadă cineva. Mi-a spus sectoristul că m-a dat în urmărire.
- Bine. Când o să-mi fie dor de tine vii la Iaşi?
- Nu ştiu. Mai vedem.
- Te voi chema numai pentru mine.
- Motănel, deocamdată este periculos, aş putea spune foarte periculos.
- Cum mi-ai spus? Niciodată nu mi-ai spus aşa!
- Păi nu eşti tu pisica în cizme?
- Mie îmi place poţi să-mi spui aşa.
După ce m-a despărţit de ea aveam chef să mă îmbăt. Când am ajuns în faţa băii comunale mă întâlnesc cu Nicu care nedumerit mă întreabă:
- Ce-ai păţit măi? Te-am căutat şi eu şi Nelu pe la gazdă şi ne-a spus că ai fost citat la Miliţie şi nu ai mai apărut. Te-au arestat ăştia? Aşa-i? Văzând că nici ieri nu am dat de tine te-am căutat la serviciu şi acolo nimeni nu ştia nimic de tine.
- Lasă astea, ai bani la tine?
- Am ceva.
- Ne putem îmbăta?
- Tu da, eu nu că mai am treabă.
- Foarte bine, dă-mi cincizeci de lei şi mâine ţii dau înapoi.
- Mai bine du-te la serviciu că erau ăia îngrijoraţi de tine.
- Am hârtie.
- Ce hârtie?
- De la Miliţie.
- Deci acolo ai fost. Am auzit noi ceva că faceţi o orgie cu evreica, ne-a zis Gigel dar când l-am întrebat a spus că a fost super dar nu ştia nimic de tine.
- Foarte bine. Gata, am plecat nu mai dau nici o relaţie.
- Stai mă, spune-ne ce s-a întâmplat?
- În asemenea chestii nu se dau relaţii decât mult mai târziu sau niciodată.
- Tu nu eşti normal!
- Se poate, să ştii că am ajuns şi eu la asemenea concluzii. Pa.
- Bine măi, când ne vedem?
- Nu ţi-am spus!? Maine să-ţi dau banii.
M-am despărţit de Nicu şi m-am dus la chioşc, în grădină la Moldova, unde se mănâncă mici buni în timpul săptămânii. Am vrut să mă duc în piaţă dar mi-a fost teamă să nu mă întâlnesc cu surorile mele care veneau aici cu brânză şi smântână. Cele cinci zile petrecute în arestul Miliţiei, în nişte condiţii nu prea strălucite, chefurile şi nopţile pierdute, m-au făcut să mă hotărăsc ca după ce se liniştesc lucrurile să-mi caut o fată şi să mă însor. Cam greu cu reputaţia care o aveam dar am mers pe atracţia universală. Când îţi doreşti un lucru din tot sufletul sigur se va rezolva.
După ce m-am ameţit că nu reuşisem să mă îmbăt cum mi-a propus, m-am dus acasă unde gazda s-a bucurat când m-a văzut ca şi maică-mea. Făcuse o ciorbă, un borş moldovenesc de pui care era o bunătate. Am mâncat o farfurie plină. I-am povestit ce am păţit dar nu i-am spus pentru ce am fost închis, nu i-am spus adevărul.
- Bine că nu a fost mai rău! mi-a spus ea.
În mintea mea mă gândeam că ar fi putut fi chiar mai foarte rău. Dacă nu ar fi fost unele poziţii indecente cum am adormit, pozele nu ar fi fost periculoase. Puteau fi luate ca un grup de tineri care dormeau la grămadă după un chef. Safe a avut grijă să afle tot târgul de escapada noastră şi că ne-a făcut poze n poziţii indecente. Ştiu că  m-am repezit la el când l-am întâlnit. Mi-a spus simplu că şi-a făcut meseria. Nu credeam că le dă la Miliţie.
M-am culcat şi am adormit ca un prunc. Toată noaptea am visat-o pe Raluca. Niciodată nu mi s-a întâmplat să mă trezesc din vis şi când adormeam din nou visul să continue. Se făcea că o duceam în braţe, mă învârteam cu ea, dansam dansul ei ţigănesc care-i plăcea foarte mult ce semăna cu un fel de bătută. Vroiam să fac dragoste cu ea şi nu reuşeam, ea fugea de mine. Avea părul despletit, neglijent şi când fugea era în urma ei ca o coadă de cometă. Când se oprea îmi lua în palmă cruciuliţele şi le săruta, se agăţa de gâtul meu, mă săruta pe ochi şi iar fugea. Se ascunsese sub un liliac şi când a dat drumul la o creangă m-a lovit în frunte. Am rupt-o şi fugeam după ea. Când am prins-o nu mai era ea. I-am dat drumul nedumerit şi puţin jenat de confuzie. Parcă nu eram convins că nu-i Raluca şi mă duceam după ea ca s-o iau de braţ. Era aceeaşi femeie care-mi zâmbea cu faţa luminată. Mi-am cerut scuze şi i-am spus:
- Credeam că eşti iubita mea deoarece porţi hainele ei, şi, i-am dat creanga de liliac. Aş vrea să te mai văd.
Ea nu zicea nimic doar zâmbea şi a plecat. Îmi părea rău că nu i-am dat întâlnire. Am vrut să fug după ea dar dispăruse.
De multe ori când visam un vis care mă tulbura îmi dădeam seama că visez şi mă trezeam cu părere de rău în suflet. Uitându-mă după femeia în hainele Ralucăi mi-am zis „eu visez” şi m-am trezit ca la comandă. M-am ridicat în fund şi convins că am visat  mi-am spus: „Raluca, ţiganca mea dragă iar mi-ai răvăşit sufletul”.
Parcă îmi era sete. Aveam pe masă o cană de sticlă cu apă care întotdeauna, draga mea gazdă, avea grijă să nu-mi lipsească. Am băut o cană şi mi-am continuat somnul care a fost fără vise de data asta.  Important a fost că după prima noapte dormită în patul meu după cele cinci nopţi pline de gânduri şi incomodităţi, m-am trezit odihnit. Un uşor sentiment de părere de rău mi-a traversat sufletul amintindu-mi de Raluca.
Am fost la serviciu şi am dat adresa de la Miliţie în urma căreia m-am ales cu o sancţiune de douăzeci la sută din salariu timp de trei luni. Câştigam destul de bine şi nu mi-am făcut probleme din asta. Grav a fost că mi-a afectat reputaţia mai ales în rândul colegelor care erau destule în secţie şi în fabrica în care mi s-a dus vestea că practic orgii sexuale. Unele din colege mă ispiteau să le povestesc cum făceam asta.  Căutam să neg şi să nu alimentez cu povestiri pentru a nu se menţine proaspătă o acţiune cu care sincer nu prea te poţi mândri când lucrezi într-o colectivitate. Totuşi fetelor curioase le spuneam că dacă sunt curioase pot participa şi sunt sigur că multe din ele ar fi venit.
Pe Raluca o visam aproape în fiecare noapte. Aveam sufletul răvăşit de amintirea ei. De câte ori mă simţeam aşa mi se întâmpla câte cava.  Cu toate că ştiam că nu mai este la Tecuci, din spusele ei şi aflate de la o ţigancă dintr-o altă şatră, vroiam să-mi iau concediu şi să o caut. Aflasem ceva că ar fi undeva pe lângă Sibiu.
A doua zi, după aceste gânduri, era o zi frumoasă cu mult soare. Liliacul era pe trecute. Incidentul cu Miliţia îl uitasem dar nu definitiv. Eram schimbul doi şi eram perfect odihnit. No o visasem pe Raluca. Era o sărbătoare, ştiu că nu am mers în ziua aceea la lucru. Îmi propusesem să merg să iau bilete la film, la o comedie cu Fernandel. După ce le-am luat m-am îndreptat spre centru. M-am oprit sub o tufă de liliac şi am rupt o crenguţă cu flori abia deschise şi rămase nerupte de alţi trecători. În faţa mea un grup de fete de liceu, cred că în primul an pentru că erau foarte tinere şi gălăgioase ca un cârd de gâşte. Mi-am propus să trec printre ele. Au sesizat intenţia mea şi au făcut un culoar şi râdeau. Erau frumoase toate de parcă au fost alese. Mă uitam la ele şi le asemănam cu un pâlc de flori care te îmbiau să le rupi, să le miroşi şi să ţi le bagi în sân. Una din ele ceva mai înăltuţă am auzit-o cum a spus destul de clar:
- Tu, ai văzut ce pectorali are tipul? 
- E prieten cu fratele meu, joacă rugby, a spus alta.
Am vrut să mă bag între ele şi să-i ofer floarea de liliac celei mai înalte şi să-i propun la ureche o întâlnire dar m-a bufnit râsul de pornirea mea adolescentină. Am rămas pe loc şi m-am uitat după ele. Unele din ele s-au întors şi-mi făceau cu mâna. Cu floarea de liliac în mână le-am răspuns la semnul lor. Când mi-am reluat drumul, fără să fiu atent, eram cu mâinile ridicate, m-am tamponat de o doamnă, domnişoară care a scos un „au” de durere. M-am oprit brusc. Avea în braţe o geantă, o poşetă, o bocceluţă ceva, nu mi-am dat seama ce. Am apucat-o de umeri şi nu ştiam cum să-mi cer scuze. Nu a zis nimic dar am observat pe faţa ei o crispare de durere în urma impactului destul de puternic. Am rămas nemişcaţi amândoi. O ţineam de umeri având şi crenguţa de liliac în mână. Mă uitam în ochii ei expresivi, la nasul ei mic şi puţin cârn, faţa ei, la buzele ei senzuale. Considerând că s-a liniştit am spus:
- Din suflet te rog să mă ierţi.
Se uita la mine dar nu a spus nimic. Sesizând că vrea să-şi continue drumul m-am dat la o parte. După ce a făcut primul pas, brusc am sărit în faţa ei. Oprindu-se mă aşteptam să mă sictirească dar nu a făcut-o se uita la mine cu o privire întrebătoare, de admiraţie, de curiozitate. Văzând că nu are porniri verbale i-am spus:
- Ca să-mi dau seama că mai scuzat te rog să primeşti de la mine această crenguţă de liliac.
Nu cred că mi s-a părut dar am văzut cum i s-a luminat faţa iar zâmbetul ei exprima un accept. A luat floarea şi când a dat să plece am oprit-o din nou. De data asta s-a uitat la mine tot zâmbind dar parcă de data asta vrând să spună „oare ce mai vrea ăsta?”. Calm, aproape în şoaptă i-am zis direct fără ocolişuri:
- Eşti aşa de minunată că-mi dă inima ghes să te rog să-mi acorzi o întâlnire ca să-mi plătesc şi sub altă formă accidentul produs.
De data asta am văzut cum a făcut ochii mari pe punctul de a spune „domnule dar ai tupeu”, dar nu a zis nimic. A zâmbit din nou cu acel zâmbet de accept şi a dat să plece din nou. I-am luat mâna în care ţinea floarea şi am sărutat-o zicând:
- La ora şapte vă aştept la cofetăria din centru.
Uşor şi-a tras mâna şi a plecat în viteză. M-am uitat după ea dar nu a întors capul şi pe prima străduţă în dreapta care duce la liceu a dispărut. Aproape speriat mi-am spus, Doamne, acesta-i visul care se împlineşte.
Am stat mult timp în loc şi mă minunam de tupeu meu, de faptul că am dat întâlnire la o femeie fără să ştiu cine este şi culmea am şi faultat-o (tamponat-o) de am simţit şi eu.
Parcă îmi părea bine de ceea ce am făcut. Când îmi plăcea un lucru mă bucuram în felul meu, adică făceam câţiva paşi mărunţi, băteam cu călcâiele în caldarâm, făceam o piruetă, pocneam din degete şi-mi continuam drumul. Era o frântură dintr-un dans ţigănesc ce-l învăţasem de la Raluca. Aşa se bucura ea când ne întâlneam.
Mi-a trecut prin minte o idee pe care am şi exprimat-o cu glas tare: „Dacă această fiinţă superbă vine la întâlnire, mă însor cu ea”. Două cucoane care au trecut pe lângă mine au auzit clar ce am spus şi au completat:
- Să vă fie cu noroc.
Le-am mulţumit şi am trecut strada cu gândul de a mânca ceva cu toate că gazda mă invitase la o tocană de pui sau ostropel sau ceva asemănător. De obicei nu o refuzam pentru că gătea minunat şi era de o curăţenie exagerată. 
Am sărutat cruciuliţele de la Raluca şi hotărât am plecat să ajung la masă la gazdă. Îi plăcea vinul aşa că am luat o sticlă de vin dulce, am mai pierdut timpul şi la ora când ştiam că ea stă la masă cu prietena ei, o vecină cu care servea mereu masa de prânz, am apărut şi eu.
Când m-au văzut amândouă mi-au spus în acelaşi timp:
- A venit şi băiatul nostru, nu mâncăm singure.
Le-am sărutat mâinile, am pus sticla de vin pe masă şi am dat să mă aşez. Gazda mi-a atras atenţia:
- Du-te şi te spală pe mâini, ai tot ce-ţi trebuie la baie.
Aşa am şi făcut după care am mers în cameră şi mi-am dat jos cămaşa şi mi-am luat un tricou alb, cu toate că era puţin răcoare. Gazda mi-a dat o vestă de lână pe care am luat-o numai la insistenţa ei. Vesta era frumoasă, grena şi o împletitură simplă dar frumos făcută. Fumau amândouă şi stăteau cu geamul deschis. Mi-a dat tirbuşonul să desfac sticla de vin în timp ce vecina ei mă întreabă de ce am fost chemat la Miliţie. Mi-am dat seama că aflase de la gazdă. Am îndrugat ceva căutând să schimb subiectul. Şi-a dat seama şi a schimbat şi ea subiectul întrebându-mă dacă mai ştiu ceva de prietena mea, ţiganca, sau cum îi plăcea ei să spună, piranda ta frumoasă. I-am spus că nu mai ştiu nimic de ea.
- Prietena mea mi-a spus că ai vrut să te însori cu ea. De ce nu ai făcut-o? De fapt nici nu cred că te lăsau părinţii tăi mai ales că taică-tău e un dur.
- Îl cunoaşteţi?
- L-am întâlnit de vreo câteva ori. Juca cu răposatul poker la Notar, erau toţi legionari. Mă mir că nu am avut necazuri cu comuniştii.
- A luptat în Divizia Tudor Vladimirescu. A fost decorat şi a scăpat cu greu dar a scăpat.
- Ai tăi ştiu că iubeşti o căldăriţă? 
- Bănuiau ceva. Mama mi-a spus să o aduc acasă să o cunoască că nu-i mare rău în asta. Şi boierul a iubit o ţigancă şi au fost fericiţi. Am avut de gând dar a dispărut, nu ştiu nimic de ea şi oricum era măritată.
- Şi nu ai avut necaz cu ţiganii?
- Nu
- Am auzit prin piaţă că erau vrăjitoare.
- Tot ce se poate.
- Sigur te-a vrăjit că un băiat aşa drăguţ şi moldovean sadea să iubeşti o ţigancă…
- A fost şi nu mai este. Dar să ştiţi că a fost ceva drăguţ.
- Se poate, ţigăncile  au ceva, un har care te atrage.
- Totul este trecător doamnă, aşa cum spunea mentorul meu, tata, de la care am învăţat multe. Prima partidă de poker cu el am făcut-o. M-a învăţat să fac cărţile, să dau cacealmale şi să trişez.
După această discuţie vroiam să mă retrag.
A fost un prânz copios. Vecinei îi plăcea să spună bancuri şi avea şi un talent deosebit. Chiar dacă poanta era slabă stilul ei te făcea să râzi. Le-am spus şi eu câteva mai cu perdea deşi ştiam foarte multe dar erau cam deocheate. După o jumătate de ora de siestă m-am scuzat spunându-le că am bilete la film şi vreau să trag un pui de somn. Gazda mi-a atras atenţia că nu i-am spus şi ei când am fost să iau bilete că ar fi vrut şi ea. I-am promis că atunci când vrea o să merg să-i cumpăr. M-am închinat odată cu ele după ce vecina a spus tatăl nostru.
Biletele erau de  la ora cinci deci aveam timp suficient, aproape patru ore. Am mai discutat un pic cu ele pe tema filmelor ce rulau în acea perioadă după care am rugat-o pe doamna mea, aşa îi spuneam gazdei, să mă trezească la ora patru. Sătul şi binedispus am adormit imediat. Nu ştiu dacă am visat ceva dar ştiu că auzeam prin somn cum striga cineva la mine:
- Scoală că întârzii!
Nu am dat importanţă şi am continuat să dorm. Imediat am auzit aceeaşi voce:
- Nu te mai duci la film? Este ora patru. 
Am sărit direct în picioare. Doamna era în uşă şi se uita la mine râzând. I-am mulţumit şi m-am dus la baie. M-am spălat, m-am uşurat, mi-am aranjat cârlionţul din frunte care era mai mic decât atunci când eram cu Raluca. Am luat o giacă pe mine, am salutat doamnele şi am plecat. Gazda a strigat după mine:
- Vizionare plăcută şi ia-ne şi nouă bilete pentru mâine la matineu.
- Bine. Mulţumesc. 
Pe drum mă gândeam la întâlnirea de la ora şapte şi îmi spuneam că ar fi culmea să vină după felul cum am acostat-o. Dacă vine va fi nevasta mea, mi-am spus şi am zâmbit şăgalnic cum zice moldoveanul când nu-i sigur de ceva. Totuşi inima îmi spunea că se va întâmpla ceva. Parcă îmi venea să renunţ la film şi să mă postez la cofetărie, singura din centru. Am râs de ideea ce-mi trecuse prin  minte deoarece ar fi trebuit să stau mai bine de două ore şi să aştept, eu care întârziam sfertul academic mereu. Nu am vizionat tot filmul şi am plecat. Cât am stat în sală m-am jucat cu cruciuliţele având o presimţire că ceva se va întâmpla şi de aceea am şi plecat înainte de final.
Afară se înserase. Când am ajuns în centru se aprinseseră luminile. Mă bucuram că nu m-am întâlnit cu nimeni. De obicei când ieşeam pe stradă era aproape imposibil să nu mă întâlnesc cu careva şi de multe ori îmi modificam programul în funcţie cu cine mă întâlneam.   M-am uitat la ceas, era optsprezece şi cincizeci. Mai erau zece minute până la şapte. Am vrut să stau vizavi de cofetărie ca să nu mă vadă că aştept, dar nu mi s-a părut că fac bine deci mă plimbam prin faţa cofetăriei. Dacă venea o lăsam pe ea să se hotărască dacă mă vede, să se apropie ori să renunţe.
Au apărut doi prieteni care se duceau la grădina de vară. I-am expediat spunându-le că am întâlnire. Au vrut să stea şi ei să vadă cu cine dar nu le-am permis aşa că au plecat dar s-au oprit la colţ la Romarta ca să mă urmărească. Am bolborosit ceva, le-am făcut semn cu pumnul şi mi-am continuat plimbarea.
Din faţă veneau o pereche la braţ iar în spatele lor o tipă într-o rochie cu buline mari şi o geacă strânsă pe talie, desfăcută la nasturii de sus şi cu gulerul ridicat. Prin deschizătura mică a anchiorului se putea vedea proeminenţa unor sâni generoşi care nu numai că dădeau bustului un aspect proporţional dar erau şi tentanţi. Rochia puţin peste genunchi, pantofi cu toc mediu creându-i o alură zveltă. Doar părul nu era pe gustul meu, avea un permanent ce-i acoperea ceafa. Era deosebită şi în eleganţă şi senzualitate o întrecea pe Feli, pe Mimişor care era o cruduţă, Sanda şi alte fete cu care am fost. Singură căreia nu-i făcea faţă era Raluca, o bijuterie de ţigancă, bine făcută, un magnet de femeie pe care prin toţi porii îţi făcea plăcere să o ţii în braţe. Poate exagerez dar era o ciudată ca fire în sensul bun al cuvântului şi care după doi ani o păstram încă vie în sufletul meu. 
După ce am studiat-o în fugă, nu găseam metoda să o acostez. Am avut un moment de inferioritate dar mi-am revenit repede şi am acţionat. I-am ieşit în faţă, elegant i-am sărutat mâna şi în acelaşi timp m-am recomandat. După un o mică pauză s-a recomandat şi ea: Marcela. Uşor am trecut în stânga ei cu tendinţa de a lua de braţ dar nu am făcut-o. În faţa cofetăriei am întrebat-o:
- Vrei să intrăm sau să ne mai plimbăm?
Fără să stea prea mult pe gânduri a ales să intrăm. Am deschis uşa şi elegant şi discret cu palma pe cotul ei am condus-o la una din mese. Ea a preferat una aflată mai în umbră. Cofetăria avea şi un mic separeu. I-am tras scaunul şi cu palmele pe umerii ei am ajutat-o să se aşeze. Avea un miros plăcut, nici dulceag ca al tărăncilor şi nici ţipător, un miros de parfum care mi-a plăcut. Am întârziat să-i dau drumul la umeri asta aşa ca să o mai pot atinge.
- Ce prăjitură preferi? Eu am studiat vitrina şi are de toate.
S-a uitat la mine cu studiu, lucru ce-l făcuse de când ne-am întâlnit, şi mi-a spus:
- Doar o savarină.
- Şi un profiterol? Am completat eu.
- Nu, e prea mult, doar o prăjitură şi atât.
Nu i-am mai zis nimic şi am plecat spre vitrină ca s-o studiez din nou. I-am spus doamnei care servea să pună pe un platou două savarine, două profiterol şi două …….ca apoi să renunţ şi s-o rog să le pună pe două farfurii şi două pahare cu apă şi să le aducă la masă.
Când doamna a adus la masă cele comandate, Marcela s-a uitat cam ciudat la mine dar apoi a  mâncat toată savarina şi din restul a luat doar câte o linguriţă. Deci savarina era prăjitura ei preferată m-am gândit.
Nu găseam cuvintele nici eu nici ea spre un dialog cât de cât constructiv, o formulă de comunicare. Ne-am rezumat doar la priviri şi zâmbete care pentru mine şi intenţiile mele îmi spuneau că duc undeva.
Îmi plăcea de ea deşi uneori aveam un complex de inferioritate. Ea excela prin curăţenie şi eleganţă. Am reuşit să aleg complimentele care i se potriveau şi care i-au şi plăcut. M-am acomodat mai greu cu felul ei de a fi dar până la urmă am reuşit. Ne-am prezentat poziţiile sociale iar ea mi-a pus nişte întrebări la care au am răspuns cu toată sinceritatea. Mi-a destăinuit că i-a plăcut şi a amuzat-o felul cum am procedat după incidentul cu ciocnirea noastră. A văzut şi scena cu fetele de liceu şi s-a amuzat. Nu era prea vorbăreaţă şi nu folosea cuvinte negândite cum folosesc unele fete. S-a mulţumit să ştie cum mă cheamă şi unde lucrez.
Prima impresie mi-am făcut-o. Aveam de a face cu o femeie serioasă, fără spirit de aventură, prudentă  şi calculată în tot ceea ce făcea şi ce spunea. Impresia ei despre mine aveam s-o aflu mai târziu, după prima noapte petrecută împreună când mi-a spus că la prima întâlnire  m-am purtat ca un adevărat gentleman cu excepţia sărutului de la despărţire care a fost cam furat, stilul considerându-l golănesc şi mi-a mai spus:
- Mi-am dat seama că am de-a face cu un golănaş uns cu toate alifiile.
Aşa a fost prima întâlnire cu femeia care avea să-mi fie soţie timp de doisprezece ani.
Prima seara când i-am furat sărutul o revăd mereu. Rămăsese cam blocată şi cred că nu ar fi fost în stare să scoată nici un sunet. Apoi când i-am sărutat mâna şi i-am spus noapte bună a zâmbit cu toată faţa fiind pe punctul de a-i fura alt sărut. A simţit acest lucru şi fără să spună nimic s-a întors şi a plecat în grabă. După zece cincisprezece paşi a întors capul, i-am făcut cu mâna şi mi-a răspuns, asta fiind suficient pentru mine ca să-mi spun, „ea va fi nevasta mea”. Am sărutat cruciuliţele Ralucăi şi mi-am văzut de drum după ce am făcut paşii şi mişcările din dansul ţigănesc care de venise obişnuinţă ori de câte ori aveam o bucurie sau o reuşită.
Lucrurile s-au desfăşurat în continuare într-un mod rapid. Evenimentele se succedau unele peste altele. După două săptămâni ajunsesem într-o relaţie perfectă de  prietenie, de iubiţi. Hotărârea mea era deja luată ca s-o cer de soţie. Asta s-a întâmplat cu ocazia unei excursii unde am fost nevoiţi să dormim la un hotel, lucru premeditat de mine. Era pudică şi felul cum mi s-a dăruit fără manifestări, adică sincer, simplu, din plăcere, fără falsitate mi-a plăcut tare mult. După ce făceam dragoste stătea lipită de mine, îmi mângâia pectoralii şi se juca cu cruciuliţele Ralucăi. Odată chiar mi-a spus, legat de ele:
- Interesante cruciuliţe! Păcat că nu le ţii pe un lănţişor.
I-am spus că au valoare sentimentală şi în momentul acela le-a lăsat de parcă ar fi ars-o la degete.
După două săptămâni de la excursie, într-un cadru restrâns, am oficializat cununia, o altă etapă a vieţii mele de om însurat.
Fără să ştiu aproape nimic despre femeia care avea să-mi fie soţie doisprezece ani şi mai bine, am plecat la un drum nou pentru mine, total diferit de cel dinainte. Femeile care mă cunoşteau vorbeau despre mine că duceam o viaţă mai de golan, afemeiat, cartofor, dar spre surprinderea mea când ajungeau la urechile Marcelei, ea nu băga în seamă toate aceste „calităţi negative” ale mele. Îşi făcea datoria de soţie pe toate planurile şi era deosebită nu-i găseam nici un cusur. Eu eram cam stângaci în treburile casnice, în schimb cele gospodăreşti nu aveau secrete pentru mine, în special cele din curte necesare unei gospodării bine pusă la punct. Cred că era ceva ereditar, tata era un bun gospodar, grădinar dar în schimb era foarte infidel. Când i-am prezentat-o pe Marcela nu mai putea de dragul ei. Şi mamei i-a plăcut care cu altă ocazie mi-a spus:
- Nu credeam că fata asta frumoasă se va uni cu tine?! Poate că a văzut la tine calităţile bune pe care eu nu le-am văzut. Trăiam şi trăiesc cu frica să nu fii ca taică-tău. Am văzut în ochii ei felul cum se uită la tine, felul cum te îngrijeşte, şi asta-mi spune că este o femeie de casă ar trebui să vă gândiţi la un copil.
Ştiu că am dezamăgit-o când i-am spus că nu sunt capabil să am grijă de un copil sau doi fiind gata să de-a  în mine spunând:
- Cum poţi zice aşa ceva?! Cea mai valoroasă avere a unui om sunt copii, copchii cum spunea ea. Înseamnă că eşti ca taică-tu pentru el copiii sunt o pacoste. Doamne, de te-ar feri bunul Dumnezeu să nu fii rău ca el.
Am încercat s-o îmbunez spunându-i că am să mă mai gândesc. Nu i-am spus că Marcela nu putea avea copii, ca să nu o necăjesc. Acest lucru l-am aflat de la Marcela după o noapte de dragoste nebună după ce fusesem la ziua la sora ei şi ne cam pilisem amândoi. Eu încercam mereu s-o feresc dar atunci m-a luat de gât, m-a sărutat pasional cu buzele ei senzuale şi mi-a spus:
- Simte-te bine, nu ai observat că eu nu-mi fac probleme?
M-am uitat la ea întrebător şi cam nelămurit. Ea a continuat:
- Da! Da! În urma unei răceli am avut o intervenţie şi atunci mi-au spus că nu voi putea avea copii. 
Parcă m-a bucurat ce mi-a spus de am iubit-o şi mai pătimaş, ea  dăruindu-se întotdeauna cu toată fiinţa.
După cele aflate de la Marcela mi-am dat seama că relaţia noastră căpătase alte dimensiuni. Nu mă deranja faptul că nu putea avea copii, îmi convenea de minune. Îmi tot aduceam aminte de vorbele mamei:
- Trăiesc cu frica în sân să nu fii ca taică-tu, dacă ar fi aşa mai bine să stai singur mamă decât să chinui un suflet de femeie. 
Toate astea mi le-a spus plângând şi sunau ca o rugăminte, ca o poruncă şi şi-a făcut semnul crucii.
Adevărul este că mama a fost o femeie nefericită, o fiinţă chinuită care a suportat bătăi, umilinţe, jigniri şi alte fapte urâte din partea lui tata. Odată am întrebat-o de ce a suportat toate astea şi mi-a răspuns:
- Unde să mă duc şi pe voi cui vă lăsam?
Atunci am jurat că dacă ar fi să fie aşa cu mine, sigur aş fi urmat sfatul ei care m-a urmărit toată viaţa şi care m-a ajutat să duc o viaţă cât de cât echilibrată, să nu depăşesc anumite limite. „Să-ţi ajute Dumnezeu să ai mintea limpede, să nu ţi-o tulbure muierile şi băutura”. 
Fac un salt în timp la aproape zece ani de căsnicie. Viaţa mea de cavaler, aventurile mele cu Feli, Mimişor, Sanda erau istorie. Singura care în acest răstimp a mai apărut o dată în viaţa mea a fost Feli. Înainte de a pleca în Israel m-a căutat. Divorţase de Ivanov. Era doctoriţă la ţară şi se recăsătorise cu un doctor veterinar. Am acceptat invitaţia ei de a-i face o vizită. Lucra într-o comună mare şi era un fel de şefă. Dispensarul avea cabinet de urgenţă cu doctori şi aparatură. Era bună specialistă în bolile digestive şi era căutată de pacienţi şi din alte comune şi chiar din ţară. 
Între timp eu mă mutasem cu serviciu şi cu casa la Braşov, greşeala vieţii mele, nedându-mi seama că în oraşele mari nu se crea acel cadru familial ca în oraşele mici, unde tot ce se întâmpla ştia toată lumea iar la promenada de duminică lumea se cunoştea, se saluta şi mergeau la biserică.
Fiind aşa cunoscută, lui Feli  i-a fost uşor să dea de mine. După instalarea în Braşov îmi pusesem şi telefon aproape imediat. În perioada aceea lucram  la Sibiu, organizam deschiderea unui depozit de piese de schimb şi rulmenţi. Plecam lunea şi veneam sâmbăta acasă. 
Seara, după ce m-am băgat în pat şi o aşteptam pe Marcela să facem dragoste, apariţia ei m-a lăsat cu privirea pironită asupra ei. Era îmbrăcată într-o cămaşă de noapte superbă, de un roz sclipitor, transparentă, care-ţi trezea o poftă nebună de a face dragoste. M-am repezit asupra ei ca un apucat şi savuram fiecare părticică  a trupului ei. Ştia să se facă plăcută şi admiram acest lucru la ea făcând ca partidele noastre de amor să fie deosebite. Într-un moment de relaxare îmi spune că am fost căutat de câteva ori la telefon de o femeie cu o voce guturală de fumătoare care nu s-a prezentat. Când am auzit, cu voce guturală, mi-a tresărit inima gândindu-mă la Raluca, dar era imposibil după atâţia ani să dea de mine. Am renunţat să mă mai gândesc cine să fi fost şi căutam să adorm pentru că mi se închideau ochii.  Am luat-o în braţe pe Marcela şi am adormit imediat.
Când am plecat luni dimineaţa uitasem de telefonul cu pricina dar Marcela  nu a uitat şi m-a întrebat dacă mai sună ce să-i transmită. 
- Dă-i telefonul de la serviciu să mă caute acolo sau să-ţi lase numărul ei de telefon şi o caut eu.
- Bine, ai grijă cum conduci, mi-a spus ea iubitoare.
Aveam o maşină Dacia 1300 din primele loturi care au ieşit cu piese franţuzeşti. Am avut o perioadă când am câştigat bine şi Marcela era o femeie econoamă şi ne-am permis. Apartamentul îl luasem în rate, douăzecişicinci de ani. Marcela avea maşină de cusut şi se ocupa de croitorie, era căutată şi avea o clientelă aleasă.
În drum spre birou, gândindu-mă la vocea guturală, mi-a venit în minte imaginea Ralucăi. Parcă se deplasa o dată cu mine stând în stilul ei pe capota maşinii. Părea totul real. Am tras pe dreapta deoarece nu mai puteam conduce, o vedeam numai pe ea şi nu eram atent la drum. M-am dat jos din maşină, am sărutat cruciuliţele şi cu voce tare am spus: „Ce dracu faci fată? Nu mi-ai mai apărut în imagine de un secol.” Aveam o sticlă de apă în maşină şi mi-am dat cu apă pe faţă şi apoi am plecat. Mi se păruse ciudată această apariţie. Când am ajuns la Porumbacu, am intrat la ţigani şi am întrebat dacă au mai aflat ceva de şatra lui Traian. Nu am aflat nimic în schimb ţiganii au tăbărât pe mine ca să-mi vândă un cazan de ţuică şi cuţite de strung iar copii mă trăgeau de pantaloni să le dau de pomană. Ţiganca cu care vroiam să stau eu de vorbă nu mai era în şatră. Îmi promisese că o să se intereseze de şatra lui Traian şi o să-mi spună dar mai mult vroiam să-i spun de imaginea care-mi apăruse cu Raluca. M-am debarasat cam greu de ţigani şi am plecat.
Imediat ce am ajuns am parcat maşina şi m-a chemat secretara la telefon. Era Marcela. După ce m-a întrebat dacă am ajuns bine mi-a spus că imediat după ce am plecat a sunat iarăşi vocea guturală. I-a dat numărul de la serviciu dar a lăsat şi ea un număr de telefon de la un dispensar medical din comuna Colăceşti.
Nu-mi trecea nici prin cap cine mă căuta aşa insistent. Îmi era teamă ca Marcela să nu-şi facă probleme că persoana în cauză nu s-a prezentat.
Am renunţat să mă mai gândesc şi mi-am văzut de problemele de serviciu. Am plecat la Mediaş să văd un lot de rulmenţi compromişi, plini de noroi în urma inundaţiilor din 1975.  Nămolul i-a conservat destul de bine, nu trebuiau decât spălaţi şi reambalaţi. La Mediaş am stat două zile. Când am revenit la Sibiu am găsit un bilet în uşă pe care scria să dau telefon acasă şi un număr de telefon unde să sun şi să o caut pe doctoriţa Felicia B.
Am rămas surprins, asta-i Feli, mi-am spus eu şi imediat m-am dus la un telefon public ca s-o sun. Nu aveam cartelă aşa că m-am dus la un chioşc de ziare să-mi cumpăr şi unde era şi telefon public. Am sunat-o pe Marcela care mi-a spus că a cumpărat husă pentru maşină ca să nu mai iau şi eu. După ce am vorbit cu ea, rezemat de cabina telefonică o aveam în imagine pe Feli de odinioară Am format numărul lăsat şi suna ocupat. Am mai stat un pic, mi-am aprins o ţigară şi am format din nou. Mi-a răspuns o voce plăcută, nicidecum guturală cum a zis Marcela. Eu am intrat direct in subiect:
- Ce mai faci iubito, nu mai ştiu nimic de tine de un secol.
După o pauză mai lungă aud în receptor:
- Nu vă supăraţi, doamna doctor are o consultaţie, aşteptaţi un pic.
Între timp auzeam cum o voce o întreba „cine-i? El? Dă-l încoace” şi imediat am auzit-o şi avea într-adevăr vocea guturală.
- Alo! Băiatu, tu eşti?
- Dacă tu eşti Feli, sigur sunt eu.
- Eu sunt măi omule, ai dispărut, te-ai evaporat, te-ai însurat, te-a monopolizat nevasta. Am auzit că ai o nevastă frumoasă, că ai plecat din oraş, te-ai dat la fund şi ai uitat-o pe puica ta frumoasă şi arzoaică  cum îmi spunea-i.
- Pot să spun şi eu ceva?
- Nu! nu ai ce spune, oricum spui prostii, lasă-mă pe mine, stai să-mi aprind o ţigară. Când am auzit că te-ai însurat şi încă cu o gagică faină am zis să te las să-ţi faci numărul, dar numărul tău a durat zece ani! Credeam că te-a furat ţiganca ta!. Pe nevasta ta o cunosc foarte bine să nu-i spui de mine că ţi-ai f….căsnicia. Ştiam de tine dar nu vroiam să iau legătura cu tine pentru că rusul te urmărea şi putea să-ţi facă rău. După ce am scăpat de el m-am îndrăgostit ca proasta şi am intrat într-un con de umbră de neînţeles pentru mine. Gata! Spune şi tu ceva.
- Nu văd ce mai pot spune eu!
- Lasă că-ţi spun tot eu!
- Ba nu, stai. Ce-i cu Ivanov?
- A plecat în Israel şi a divorţat de mine. Iar eu   m-am măritat ca proasta cu unul care stă toată ziua în grajd cu vacile şi miroase de trebuie să-l bag la baie înainte să facem dragoste.
- Dar tu ce faci? Care-i starea ta socială?
- Ce stare socială, sunt medic de ţară, am har şi-mi place meseria. Ţăranii mă iubesc sunt în stare să-mi facă statuie. Mi s-a dus vestea că sunt doctor bun, şi simt că-mi place.
- Stai, nu mai spune nimic să-mi iau altă cartelă.
- Ce cartelă? A! Dai de la telefon public. Fii atent! Luna viitoare este ziua mea, adun toată gaşca la mine aici la dispensar. Fă pe dracu-n patru şi vino! Poţi să ….?
- Şi facem nebunii?
- Ai vrea tu, dar cu văcarul meu nu merge. Am vrut să-l canalizez dar după a trebuit să umblu cu ochelari. Dar …?
S-a întrerupt legătura. A trebuit să iau altă cartelă după care am sunat-o iarăşi. A răspuns imediat.
- Ce mai tura vura, cum zicea-i că-ţi zicea ţiganca? Cârlionţ? Sau smoc? Nu mai ştiu.
- Moţule!
- Aşa, Moţule, bărbate, ia pe cine vrei tu cu tine dacă nevasta ta pune botul la o petrecere cu surprize.
- Păi ai zis că văcarul…?
- Poate-l îmbătăm sau îl drogăm şi ne facem de cap.
- Şi ceilalţi invitaţi? Să nu zici că mai fumezi din alea?
- Tu nu ştii că pofta vine mâncând!
- Tu nu eşti normală. Îţi promit că fac tot posibilul şi vin dar fără nebunii că nevastă-mea este altfel nu ar accepta aşa ceva, ar divorţa a doua zi. 
- Să vii că după aceea s-ar putea să dispar. Tata nu mă lasă singură în România. Ei au plecat în Israel.
Aveam amintiri frumoase şi deosebite cu ea deci nu puteam s-o refuz mai ales că a spus de o posibilă plecare din ţară. Am mai vorbit cu ea până ce s-a consumat şi a doua cartelă cu promisiunea fermă că mă voi duce.
Când i-am spus lui Marcela cine era femeia cu voce guturală nu prea i-a convenit. Ştia ceva despre escapadele noastre dar niciodată nu mi-a reproşat nimic. Când i-am spus despre invitaţia făcută nu a comentat nimic dar nici nu a spus dacă vine sau nu cu mine. A comentat mai mult pentru ea zicând „i s-a făcut dor evreicii de trecut” şi am concluzionat că nu prea o avea la suflet. Am căutat să nu mai aduc aminte de acest subiect care putea duce la discuţii neprincipiale şi sincer nu vroiam să-i tulbur sufletul pentru că aveam sentimente deosebite pentru ea, cred că o iubeam.
Îmi răsunau în urechi ultimele cuvinte ale lui Feli „poate dă dracu să nu vii. Ştiu că eşti la Sibiu şi că mai stai mult şi singur pe acolo şi nu-mi este greu să-ţi fac o vizită inopinată”. O credeam în stare deşi trecuse timpul şi numai eram sigur că are aceeaşi vitalitate şi porniri ca în timpul studenţiei. 
A trebuit să-mi fac un plan bine gândit ca să nu-mi supăr nevasta. Aproape de ziua când se apropia sindrofia lui Feli s-a întâmplat un lucru care a rezolvat problema într-un mod onorabil. Fefi a fost autoarea. Era cu o săptămână înainte de eveniment. Când am venit acasă Marcela m-a întrebat dacă nu am uitat de invitaţie. I-am spus că nu am uitat şi am întrebat-o dacă a luat vreo hotărâre.
- A trebuit să iau! M-a sunat Felicia şi m-a invitat în mod special. Mi-a spus că tu eşti o persoană importantă în amintirile ei şi să accept considerând că nu-i ceva periculos în acest lucru ţinând cont că maturitatea nu ne mai poate arunca în jocuri de copii.
După ce a făcut o pauză timp în care se uita la mine de parcă vroia să citească pe faţa mea ce gândeam, continuă:
- Nu-mi este clar un lucru. Zece ani te-a lăsat în pace şi chiar mă miram ştiind că aţi fost mai mult decât prieteni şi ai avut şi necazuri cu Miliţia, cu soţul ei. Ce a apucat-o acum să te caute? Mă tem să nu pună ceva la cale. Nu poţi avea încredere în ea deoarece ca să-şi atingă scopul este în stare de orice.
- Nu văd ce ar putea pune la cale. Am fost buni prieteni şi cred că vrea să se răsplătească pentru cele cinci zile de arest.
- De ce aşa târziu, oricum mergem. Nu ştiu dacă eu o să merg cu tine la petrecere, nu cred că o să mă simt bine. Mergem vineri şi eu rămân la mama. Ca să nu te duci singur o iei pe Aneta, ele au fost colege de liceu.
Într-un fel îmi convenea rămânând de văzut dacă Aneta, sora Marcelei vroia să vină cu mine. Ştiam că are un prieten şi erau în pragul căsătoriei. Dacă mai erau în relaţii îl luam şi pe el. Aneta rămăsese fată bătrână cu toate că era de o frumuseţe sclipitoare. Ceea ce nu s-a legat până la treizeci şi doi de ani e greu să se mai lege, dar nu-şi făcea probleme, lucra la bancă şi-i plăcea. Visul ei era să facă un copil nu să se mărite.
Întâlnirea cu Feli a fost tulburătoare. Nu-mi venea să cred că după zece ani era neschimbată doar câteva fire de păr alb rătăcite în podoaba capilară. În partea stângă avea o şuviţă albă mai lată de parcă era tras cu pensula. Deci la fel de atrăgătoare, un aspirator de bărbaţi cum îmi plăcea mie să-i spun şi nu-i displăcea.
Dispensarul unde lucra şi era un fel de şefă, semăna cu un spital dar mai mic care avea câteva paturi pentru bolnavii de urgenţă şi pentru cei care aveau nevoie de tratament sub supraveghere. În faţă, o curte largă, curată cu grădină de trandafiri şi pomi decorativi care delimitau aleea de la intrare până la uşa principală. În stânga loc suficient de parcare în care erau deja două, trei maşini. Am parcat şi eu lângă ele. Marcela nu a venit cu mine, normal nu ar fi trebuit să vin nici eu, trebuia să rezolv telefonic sau în scris cu felicitările. Eram convins că aşa şi-ar fi dorit şi Marcela care într-un moment de sinceritate mi-a spus că nu o poate suferi dar că ar fi fost nedrept să-mi interzică să ne revedem. Cel care hotăra trebuia să fiu eu dar din cauza amintirilor comune, a chefurilor deocheate, a momentelor când parcă toţi din gaşcă ne purtam de parcă eram inconştienţi, nu am putut  s-o refuz. Judecând la rece o reînnodare a trecutului era de evitat mai ales că eram căsătoriţi şi lucru aceste nu se putea să nu se răsfrângă şi asupra partenerilor.
Zarurile au fost aruncate. Eram la prima abatere de când mă însurasem. Mă întâlneam cu o femeie care după Raluca a alcătuit un episod plin de evenimente al vieţii mele. 
După ce am parcat maşina, am deschis larg portiera ca să se aerisească fiind destul de cald. Aneta şi cu Nelu care se căsătoriseră, au rămas la magazinul din sat să cumpere un cadou. Am luat aranjamentul de flori care era de toată frumuseţea şi cu el în braţe stăteam să studiez locul. L-am lăsat un pic pe capota maşinii cât timp mi-am revizuit ţinuta. Mare lucru nu aveam de făcut fiind îmbrăcat foarte simplu, de gală. La un moment dat am rămas blocat. De la o fereastra, cu bustul peste pervaz, o femeie care cu ton de comandă a strigat la mine:
- Stai pe loc, nu mişca, apoi a dispărut.
S-a deschis uşa de la întrare iar femeia de la geam într-un halat alb, descheiat alerga spre mine.  S-a oprit la o jumătate de metru, poate mai mult în faţa mea, mă studiază repede, ridică mâinile şi se aruncă de gâtul meu spunând:
- Tu eşti!? Nu-mi vine să cred că ai venit!
Am prins-o de mijloc şi am făcut o piruetă cu ea care mă săruta pe unde apuca repetând „ai venit! Ai venit singur, ce bine!” După ce am lăsat-o jos mi-a luat capul în mâinile ei şi-mi spune:
- Eşti la fel de mişto, şi mă săruta pasional că mi se tăia respiraţia.
Între timp au ajuns şi Aneta cu Nelu şi au rămas pe loc asistând la scenă.
- Fato! Avem spectatori, i-am spus în şoaptă la ureche.
- Şi ce dacă, cine-i? Uitându-se la ei. Aneta , tu eşti? Scuză-mă nu l-am văzut de mult şi continua să mă sărute. 
Dacă ar fi fost Marcela de faţă mă îndoiesc că ar fi reacţionat la fel. După ce s-a săturat de pupături m-a luat de braţ, a tras-o şi pe Aneta lângă ea şi o întreabă:
- Cine-i domnul?
- Este soţul ei, i-am spus eu încercând să-i potolesc pornirile de bună vedere, care nu mă deranjau prea tare nefiind altcineva în curte. Face doi paşi înapoi, apoi îşi dă halatul la o parte spunând:
- Îţi place costumaţia mea? Vă place? Ştiam că-ţi plac ţoalele ţigăneşti! 
Avea o fustă de ţigancă de toată frumuseţea. Stilul era ţigănesc mai puţin culorile care nu erau aşa ţipătoare exprimând mai mult eleganţă şi simplitate. Felul cum s-a comportat, cum era îmbrăcată m-a dus cu gândul la trecut şi am luat-o în braţe ca pe o păpuşă şi am făcut o piruetă cu ea. Eram atent să nu exagerez deoarece Aneta era de faţă şi cu Nelu şi se cam uitau întrebători la manifestările noastre. Feli nu avea nici o jenă. Agăţată de gâtul meu mă muşca de ureche şi după aceea mă săruta şi-mi şoptea, cu coada ochiului urmărind-o pe Aneta:
- Să nu râzi de mine, să ştii că nu joc teatru. Tot timpul mi-ai lipsit dar nu puteam să te caut. Erai urmărit şi Ivanov era cu ochii pe mine, nu puteam face nimic.
M-a luat de braţ şi ne-am îndreptat spre intrarea de la dispensar. Vroiam să-i spun ceva, s-o întreb despre petrecere, de bărbatul ei dar am lăsat-o pe ea să spună ce avea de spus.
- Am avut mari necazuri. După ce am reuşit să-l lămuresc pe rus să renunţe la reclamaţii a trebuit să respect nişte reguli iar apoi uitarea şi-a spus cuvântul.
- Lasă astea, a fost odată ca în poveşti a fost ca niciodată.
- Ba, a fost odată un episod din viaţa noastră. Hai să vă introduc în atmosferă şi mai găsim noi spaţiu să mai stăm cu ale noastre. 
S-a aplecat la urechea mea şi m-a sărutat pe lobul urechii şi mi-a spus „să te mai gust un pic”. I-am sărutat mâna şi i-am mângâiat şuviţa de păr alb spunându-i:
- De ce nu o vopseşti?
- N-aş mai fi eu!
Avea dreptate, nu ar mai fi fost ea dacă-şi modifica şi vocabularul ei original. Pronunţa cuvintele aşa cum le auzea. Dacă o ascultai nu făceai nici o diferenţă între ea şi ţăranii ei, cum îi plăcea ei să le spună, decât dacă o cunoşteai. Viaţa la ţară i se potrivea şi acest lucru era şi pe placul oamenilor fiind apreciată şi ca medic şi ca om. Se bucura de un respect deosebit cu toate păcatele ei din tinereţe.
Petrecerea de ziua ei a fost la înălţime. Toată lumea s-a desfăşurat în aşa fel de parcă totul era regizat. Spre dimineaţă nimeni nu dădea semne de oboseală. S-a servit o ciorbă de potroace bine gătită de o ţărancă care o diviniza pe Feli şi care plângea mereu ştiind că urma să plece din ţară, lucru pomenit de Feli chiar de la începutul petrecerii când ne-a urat distracţie plăcută.
Înainte de ciorbă apucasem să dansăm amândoi. Dansa uşor ca o balerină şi cu stilul ei de a se lipi de partener ca o liană, reuşea să trezească toate simţurile. Nu după mult timp mi-a şoptit la ureche că-i vine să sară pe mine, să ne evaporăm undeva, iar apoi a început să râdă în hohote. Toată lumea râdea şi dansa şi nimeni nu a observat comportarea ei.
- Ştii ce mi-a trecut prin minte?
- Bănuiesc.
- Ce-ar fi să declanşăm o orgie?
- Tu nu eşti normală? Şi după aceea?
- Uită-te la ei! Toţi sunt matoli, sunt convinsă că ar intra în priză. Uite-l pe văcarul meu îi mănâncă urechea la una.
- Ai fi în stare să te desfăşori!
- Ooo! Şi încă cum!
- Draga de tine, nu te-ai schimbat deloc.
- Să o crezi tu. Trăind aici printre ţăranii mei mi   s-au atrofiat simţurile. Mă dau eu zmeu dar raţiunea îmi stopează pornirile. Dar…….ce ţi-am spus la ureche este adevărat. Întotdeauna ai trezit în mine toate simţurile.
- Mulţumesc, mă faci să mă umflu în pene. Hai să nu ne mai gândim ce a fost odată şi să savurăm acest tangou minunat. 
Cu foarte mare greutate şi regret mi-a spus:
- Bine! 
A pus capul pe umărul meu şi s-a lăsat condusă. Muzica a fost superbă toată petrecerea. Am fost şlagăre cu Dalida, Edith Piaf şi alţi cântăreţi celebrii ai vremii.
- De unde ai muzica asta?
Nu mi-a răspuns. Am încercat să-i văd faţa dar nu am putut să o dezlipesc de umărul meu. Am avut senzaţia că plânge şi am lăsat-o în pace spunându-i doar:
- Motănel! Ce s-a întâmplat?
S-a oprit din dans, s-a uitat la mine întrebătoare cu ochii puţin înlăcrimaţi şi mi-a spus:
- Cum mi-ai spus?
- Motănel, nu aşa îţi plăcea ţie să-ţi spun?
- Ce dor mi-a fost de cuvântul acesta. Îl uitasem complet. Ce finuţ umbli la corzile sensibile… şi fără nici o jenă m-a sărutat. Oare când m-ai botezat aşa?
- Nici eu nu ştiu dar ştiu că-ţi plăcea. Dacă mă gândesc bine cred că la revelionul acela de pomină. Doamne ce au mai zburat anii! Îţi mai aduci aminte?
- Fază, cu Fază, prima mea abatere de la statutul familiei care ne-a băgat într-un declin de durată. După episodul cu Miliţia tu ai dispărut, te-ai însurat şi totul s-a destrămat. Aproape cinci ani am trăit cu calvar cu Ivanov care nu scăpa nici o ocazie ca să-mi facă reproşuri, şi m-a adus în situaţia de l-am părăsit pur şi simplu. A vrut să mă oblige prin lege să mă întorc la el dar nu a reuşit şi până la urmă m-a lăsat în pace.
- Nu mai dansăm?
- Nu! Nu ştiu, aş vrea să stau cu tine numai noi doi. Am un sentiment aiurea, de nostalgie, parcă aş fi vrut altceva de la viaţă.
- Motănel, revino-ţi, eşti frumoasă, eşti …
- Cum mi-ai spus mai înainte? Mai spune-mi o dată, lovindu-mă în acelaşi timp cu pumnii în piept iar ochii, faţa, zâmbetul parcă exprimau o rugăminte. Te rog!
M-am uitat la ea era schimbată şi i-am îndeplinind dorinţa spunându-i de mai multe ori „Motănel”.
- Ce frumos îmi spui tu Motănel, este ca o dezmierdare, ca o mângâiere. 
Mă apucase de cămaşă şi s-a băgat cu bărbia în pieptul meu privindu-mă în ochi.
- Te iubesc nebunule! Numai tu ai fost în stare să percutezi la corzile mele sensibile. Te iubesc şi aş spune asta în gura mare dar mă gândesc la statutul tău.
Unde stăteam noi nu era un loc retras dar nici chiar aproape de ceilalţi. Mă uitam după Aneta care dansa în mijlocul ringului.
- Motănel! Tu îţi dai seama ce spui?
- Foarte bine!
- Fii atentă, vine bărbatul tău spre noi.
- Nici o problemă, aia cu el este amanta lui
- ?
- Da. Da. Ce te uiţi aşa la mine, avem o viaţă modernă. 
Nu credeam că vorbeşte serios şi nici până azi nu ştiu dacă vorbea serios. S-a oprit lângă noi şi ne-a întrebat:
- Voi nu dansaţi?
- Mai facem o pauză, am spus uitându-mă la femeia de lângă el.
- Ea este Angela.
- Ne-am cunoscut, am şi dansat amândoi.
Venise să-şi ia rămas bun. Am înţeles că soţul ei se pilise şi nu mai rezista. Ea, o tipă interesantă era contabilă la CAP şi erau prieteni de familie. Am început să-i dau dreptate lui Motănel uitându-mă la Angela care era o femeie tentantă, bine făcută şi se şi lipea de el ca o liană. Când i-am sărutat mâna am simţit cum mi-a strâns degetele de câteva ori. M-am uitat în ochii ei şi ea foarte senină m-a privit, a dat din umeri şi l-a luat de braţ pe Viorel, aşa-l chema pe soţul lui Feli şi au plecat. După ce s-au îndepărtat Motănel m-a luat de braţ şi mi-a spus:
- Imediat se sparge gaşca şi eu nu m-am săturat de tine. Ce păcat că nu ai venit singur. Ai văzut cum te sorbea din ochi Angela, curva dracului, am căutat să-i distrag atenţia.
- Şi dacă veneam?
- Vedeai tu. Bagă bine la cap, dacă e să plec din ţară ştiu unde să te găsesc şi mai ştiu că eşti singur sau aşa sper că vei fi singur ….
- Motănel! Ce vrei să spui?
- Ştiu eu şi spun bine.
Cu palmele pe pieptul meu mă lipeşte de zid şi foarte serios continuă:
- Nu vreau să rămân neterminată ca pisica în cizme, tu mi-ai dat cartea ca s-o citesc şi nu uita dacă plec din ţară s-ar putea să nu ne mai vedem niciodată.
- Sunt telefoane, poştă…
- Nu-i acelaşi lucru, vreau să mă hrănesc cu tine pentru mult timp de aceea în cel mai scurt timp vin la Sibiu. Merg la un curs la Cluj şi probabil cursul îl voi face cu tine.
- Motănel, dar îmi iubesc nevasta.
- Iubeşti pe dracu. Tu şi dragostea!
A mai vrut să spună ceva dar s-a oprit. Avea în mână cruciuliţele de la gâtul meu. Se uită la ele şi pe o parte şi pe alta şi cu o altă tonalitate spune:
- Şi acu le porţi? Îmi vine să ţi le smulg de la gât. Mă faci să cred că ţiganca asta a ta e mereu aici, indicând cu palmele inima.
- Motănel, este o bijuterie care-mi place şi mi se potriveşte şi de ce să mint are şi o valoare sentimentală.
- Foarte bine, poartă-le sănătos, dar să ştii un lucru, cât le-am avut în palme am avut o senzaţie ciudată de gelozie, de ură.
După o oră gaşca era spartă. A avut foarte mulţi invitaţi şi la plecare toţi şi-au luat la revedere spunând că a fost o petrecere de proporţii. Doctorul veterinar, bărbatul ei, deservea şi satul pe lângă CAP,  şi adusese probabil o echipă care s-a ocupat de tot deoarece totul s-a desfăşurat ca la carte.
Când am plecat, Viorel sau văcarul cum îi spunea Feli, nu a fost de faţă, era plecat să o conducă pe Angela, confirmând prin asta relaţia. 
La despărţire Motănel m-a luat de braţ şi alături de Aneta şi Nelu ne-a condus până la maşină. Ne-a urat drum bun şi în mod special salutări Marcelei. Înainte de a intra în maşină am îmbrăţişat-o, am sărutat-o pe creştetul capului şi mâinile amândouă. Avea ochii umezi şi aproape în şoaptă mi-a spus: „Nu uita de Pisica în cizme”.
După ce am demarat şi am plecat Aneta m-a întrebat despre ce pisică este vorba şi i-am spus că-i o carte, viaţa unei fete care a surprins-o maică-sa când făcea dragoste cu vărul ei, un act sexual întrerupt, care i-a declanşat o obsesie sexuală  exagerată ajungând un caz patologic. O interesa cartea şi i-am promis că i-o trimit. A fost mulţumită de răspuns şi m-a rugat să-i fac şi ei rost de una. Habar nu aveam de unde face rost deoarece când i-am povestit-o lui Motănel cu zece ani în urmă circula pe sub mână, şi aia copiată. Important este că am înţeles mesajul că a rămas neterminată ca pisica în cizme şi pentru asta mă va căuta.
Câteva zile am fost sub influenţa ei care era altă femeie faţă de studenta de la medicină plină de farmec, voluptate, de poftă de nebunii deşi şi acum dacă s-ar fi ivit ocazia ar fi fost la fel, poate mai bună. Când ne-am întâlnit mi s-a părut neschimbată dar în profunzime era altă femeie, coaptă, tentantă, destul de raţională.  Am înţeles că şi a doua căsnicie era ratată asta aşa episodic din ce mi-a povestit ea. Făcuse căsătorie de convenţie ca să-şi consolideze  serviciul deoarece părinţii ei evrei, aveau actele depuse pentru emigrare şi ea nu putea să-şi practice meseria de medic decât la ţară şi să se mărite. Am întrebat-o de ce vrea să plece din ţară şi mi-a spus că era dorinţa părinţilor ei ca s-o ştie aproape de ei. Putea pleca pentru că legislaţia nu mai era aşa strictă iar Ceauşescu avea relaţii bune cu Israelul.
Timpul a trecut iar după două luni totul intrase în normal. Când am crezut că se aşternuse uitarea am avut surpriza să constat că timpul nu a făcut mare lucru. Venisem de la mare unde am stat aproape două săptămâni având timp excelent. Şi eu şi Marcela ne bucurasem de soare, de apă şi ne bronzasem foarte frumos. Eu făcusem plajă şi la nudişti deci eram bronzat peste tot.
Când am ajuns acasă poşta era plină de scrisori, o telegramă şi vederi foarte multe fiind perioada concediilor. Am deschis telegrama şi o citesc:
- Se lichidează Sibiul. Trebuie să vă prezentaţi la serviciu. 
Asta însemna că o lună de zile mai aveam de stat la Sibiu sau poate ceva mai mult, în funcţie de cât durează lichidarea unui obiectiv care nici nu fusese dat în folosinţă la valoarea maximă.  Nu eram obosit de la drum. Am dat câteva telefoane, am despachetat şi abia aşteptam să fac dragoste cu Marcela şi să dorm în patul meu în care mă odihneam ca la mama acasă. Am avut un somn liniştit visând-o pe Raluca. A fost un vis fără conţinut, parcă mă bătea cu pumnii în piept şi-mi spunea „unde-s? Ce-i făcut cu ele? Când ai să le găseşti să te duci la Ruxandra?” Nu înţelegeam, i-am luat mâinile în palmele mele şi ea ţinea şnurul de la ele fără cruciuliţe şi-mi tot zicea ceva. Spre dimineaţă m-am trezit brusc în şezut şi cu mâinile pe şnurul de la cruciuliţe şi când m-am uitat ele nu mai erau. Zala de care erau legate a ros şnurul şi au căzut. Am răscolit tot patul. Marcela s-a trezit şi ea şi mirată m-a întrebat ce am păţit. I-am spus că mi-am pierdut cruciuliţele iar pe şnur nu era decât verigheta pe care aşa o purtam eu deoarece lucram cu tot felul de fibre şi pietre de polizor şi o puteam deteriora.
O săptămână am fost agitat. Am dat telefon la mare la hotel şi l-am rugat pe şeful de acolo să se uite în camera unde am stat, să întrebe femeia de serviciu dacă  le-a găsit că i le plătesc la preţul pieţei, dar nimic, nu am primit nici o veste. Am luat hotărârea să fac rost de argint şi să fac altele.  Nu ştiu dacă vor avea aceeaşi valoare în sufletul meu.
Într-un fel mă resemnasem cu pierderea lor. Nu-mi ieşea din minte ce-mi spusese Raluca că atunci când le găsesc să le duc la Ruxandra. Cine-i Ruxandra? În afară de mama nu ştiam pe nimeni. I-am povestit mamei visul şi mi-a spus: 
- Să faci aşa cum ţi-a spus când ai să le găseşti să vii la mine şi poate Dumnezeu îmi luminează mintea şi-mi spune de ce ţi-a zis să vii la mine.
La Sibiu mai aveam puţin şi lichidam şi urma să-mi fac transferul la Steagul Roşu cu aceleaşi sarcini. Luni dimineaţa m-am dus la doamna secretară care m-a chemat să-mi dea o scrisoare. Nu ştiam cine îmi scrie pe adresa de la Sibiu. Când am deschis plicul, surpriză! Îmi scrisese Motănel că este la Sibiu şi este cazată la hotel. Nu ştiu de ce dar începusem să am emoţii, parcă eram debusolat, nu ştiam ce să cred. O clipă m-am gândit că ea a vorbit serios cu pisica în cizme şi dacă pleacă o să vină să-şi ia rămas bun. Timpul până la sfârşitul programului mi s-a părut interminabil şi de-abia aşteptam să merg la ea la hotel. Se cazase la Împăratul Romanilor, un hotel vechi şi renumit. Nu ştiam cum o cheamă după soţ dar nu era o problemă, o găseam eu.
Depozitul care se lichidase era în zona industrială, lângă turnătorie. La ora unsprezece mă duceam la cantină şi surpriză. În faţa cantinei, lângă o maşină roşie, Motănel. Era să nu o recunosc dar mi-a atras atenţia maşina iar de ea rezemată o ţigancă. Dacă nu-mi făcea cu mâna treceam mai departe să urc scările care duceau la sala de mese.
Mi-a tresărit inima. Costumaţia, felul cum era legată la cap, puteam jura că este Raluca. Când am realizat cine este, înainte de a trece strada, m-am lăsat în genunchi şi cu mâinile în sus am zis cu voce tare „ Doamne! Doamne! Ajută-mă să înţeleg ce văd”. Lumea care se ducea la cantină s-a oprit în loc. Nu înţelegeau ce se petrece cu  mine. Motănel, îmbrăcată în ţigancă râdea de mama focului. Nu înţelegeam sub nici o formă această deghizare a ei. Am trecut strada şi m-am oprit cam la un metru în faţa ei. Hainele ţigăneşti o prindeau de minune. M-a întrebat dacă sunt singur şi dacă poate să se manifeste. Deşi nu am înţeles ce-i cu manifestarea am confirmat că sunt singur. Imediat a strigat „prinde-mă” şi s-a aruncat în braţele mele. M-a încurcat un pic fusta ca să o prind ca lumea. Am ţinut-o într-o mână iar cu cealaltă am apucat şi fusta ca să nu calc pe ea. S-a agăţat de gâtul meu şi fără să zică nimic se uita la mine de parcă vroia să vadă reacţia mea la gestul ei.
- Motănel, ce-a fost asta?
- Nu-ţi place?
- Ba da, dar de unde şi până unde?
După ce m-a sărutat pe ochi, pe buze, m-a întrebat dacă nu-i grea.
- Nu eşti!
M-a rezemat de maşină şi mă uitam la ea. Era originală, nu juca teatru şi se desfăşura în stilul ei care o prindea de minune. Am mai întrebat-o o dată de costumaţie.
- Dacă te gândeşti bine, îţi poţi da răspunsul singur. Dacă nu o să-ţi spun eu.
Doamna secretară se întorcea  de la masă şi s-a uitat curioasă la mine. A trebuit s-i dau explicaţii deoarece o cunoştea pe Marcela şi putea să-i spună. 
Motănel mi-a explicat simplu că aşa ia venit cu costumaţia. Şi continuă:
- Te aştept sau …
- Nu, m-a văzut secretara şi o cunoaşte pe Marcela.
- Şi ce dacă!? Minciuni sunt destule. Te ducea-i la masă?
- Da.
- Nu te mai duce. Am luat nişte plăcinte. I-a una ca să-ţi domoleşti foamea şi mâncăm împreună la hotel.
- Ce-i cu maşina asta?
- Toţi ţăranii au maşină şi eu să nu-mi permit?
- Şti să conduci?
- Este plăcerea mea, m-aş lăsa de medicină şi m-aş face şoferiţă.
- Şi astea? Referindu-mă la hainele ţigăneşti.
- Este o poveste frumoasă. Mai poţi întârzia?
- Nici o problemă.
- Hai să mâncăm plăcintele.
Amândoi, rezemaţi de maşină, sub privirile trecătorilor, mâncam. Mă străduiam să înţeleg ce se întâmplă. Să aibă Feli sentimente faţă de mine nemărturisite?. Mă uitam la ea, nu vedeam nimic fals, teatral, pe loc m-am hotărât să-i fac jocul. Ştiam că mare lucru nu mai aveam de făcut la serviciu decât act de prezenţă. I-am spus doamnei secretare că am un musafir şi dacă pot să plec. Ea îmi făcea mie pontajul. Nu a comentat decât atât, „cine-i ţiganca” pentru că i s-a părut deosebită şi nu prea părea ţigancă. Foarte sumar i-am explicat şi am plecat. Feli mă aştepta tot lângă maşină. Mi-a dat cheile şi mi-a spus să conduc eu pentru că ea se descurca mai greu prin oraş. Am întrebat-o ce program are iar ea mi-a spus:
- Nici un program, doar cu tine, şi te rog să mă duci la spitalul de urgenţă din Sibiu. Am un coleg care merge la Cluj la cursuri unde trebuia să ajung şi eu şi vreau să-l rog să-mi aducă şi mie ce le-a predat.
- Dar tu, de ce nu mergi?
- Nu prea mă interesează cursurile, mergeam doar pentru documentare şi iniţiere în problemele noi apărute şi care mă ajută la echivalare dacă plec în Israel.
- Deci până la urmă pleci?
- Optzeci la sută da.
- Şi douăzeci?
- Mai vedem. Hai să mergem.
- Mergi aşa?
- De ce nu!
- Am zis şi eu. De fapt dacă mă uit bine eşti chiar interesantă.
În centru am parcat maşina şi am intrat într-un magazin de unde şi-a cumpărat mai multe lucruri printre care lenjerie intimă şi un halat de baie. Pe mine astea nu mă interesau dar ea mi-a explicat că nu şi-a luat nimic de corp cu ea. Eu doar am completat că la hotel de obicei se dau halate de baie.
- Îţi dai seama că eu n-am să îmbrac niciodată un halat străin. Şi te sfătuiesc şi pe tine să faci la fel.
După aceste amănunte mi-a cerut fise ca să dea un telefon. Ia-m dat cartela care o aveam. Nu a găsit pe cine vroia şi ne-am dus la spital. La intrare fiind îmbrăcată în ţigancă nu a lăsat-o să intre. Fetele de la recepţia spitalului se uitau curioase la ea. Am venit şi eu lângă ea şi le-am rugat pe fete să-l caute pe doctorul Simion şi să-i spună că-l aşteaptă o colegă, doctoriţa Felicia.
Nu a durat nici cinci minute şi a apărut uitându-se prin recepţie. Feli l-a strigat pe nume. Se uita la ea neîncrezător dar după ce a recunoscut-o s-au îmbrăţişat făcându-le pe fetele de la recepţie să-şi ceară scuze cu nu au colaborat cu ea.
- Nu-i nimic fetelor. Doctoriţa are o slăbiciune pentru această costumaţie.
Cât au stat ei de vorbă eu am stat deoparte şi citeam instrucţiunile şi afişele de pe pereţi care erau interesante. La un moment dat am simţit-o lângă mine.  M-a luat uşor de braţ şi mă conduce spre doctor spunând:
- Trebuie să fac nişte prezentări. Vă rog să mă scuzaţi amândoi că am fost cam nesimţită dar m-a furat peisajul şi fetele de la recepţie m-au făcut să-mi iau rolul de ţigancă în serios. Până m-ai deconspirat tu m-a distrat situaţia.
După ce am făcut prezentările de rigoare, domnul Simion uitându-se la mine îmi spune:
- Te cunosc foarte bine dar nu ştiu de unde să te iau.
- De un an lucrez la Sibiu şi poate ne-am intersectat.
- Nu! de undeva din amintiri, îmi aduci aminte dar nu reuşesc deocamdată să-mi dau seama.
Motănel mă ţinea de braţ şi mă strângea uşor ca un semn. L-a despărţire îi spune:
- Dacă nu ai nici un program vino să iei masa cu noi la hotel. Facem o cină romantică.
- E posibil, la ce oră? Dar înainte de asta, cum îţi spuneam în facultate? Parcă Feli, de ce-ţi spunea aşa?
- Habar nu am, ştiu că aşa îmi spuneaţi toţi. Era simplu.
- În ce priveşte cine eu nu pot să vin decât la şapte. Am bilete la un film la care vă sfătuiesc să veniţi şi voi că este un film bun.
- Avem alt program, a spus Feli luându-mă de braţ şi lipită de mine am plecat.
Nu ştiu, parcă nu trăiam momentul. Felul ei de a fi, hainele cu care era îmbrăcată, felul cum mă ţinea de braţ,  toate mă ţineau departe de realitate. O sorbeam din ochi lucru ce l-a simţit şi ea şi căuta prin gesturi să fie cât mai atractivă.
Ceva se întâmpla în mintea mea. O visasem pe Raluca, pierdusem cruciuliţele, acum Feli îmbrăcată în ţigancă, toate mă făceau să trăiesc în trecut. Am avut un moment scurt de tresărire când simţeam că viaţa mea familială este în pericol, dar a trecut repede. Motănel îmi povestea de ce s-a îmbrăcat în ţigancă şi am rămas surprins că a ţinut minte ce i-am mărturisit odată după ce am făcut dragoste în librărie şi apoi în bungaloul ei.  Am întrerupt-o ca s-o întreb ce s-a întâmplat cu bungaloul ei şi mi-a spus că a devenit magazie de lemne şi a continuat să-mi povestească, mai ales îmi spunea de ciuda ce a avut-o atunci când i-am povestit idila mea cu Raluca. Mă lovea cu pumnii şi-mi povestea, semn că nici acum nu i-a trecut ciuda.
Maşina o lăsasem parcată la magazinul de lenjerie aproape de hotel drumul la spital l-am făcut pe jos fiindcă la amândoi ne plăcea plimbarea. Vremea era frumoasă, era luna lui septembrie, care în general era frumoasă din punct de vedere meteo.
Două ţigănci şi un ţigan care treceau pe lângă noi s-au uitat lung după noi. Au spus ceva în ţigăneşte şi dacă au văzut că nu le răspundem una din ţigănci a spus pe româneşte:
- Lasă-i în pace, se cunoaşte că nu-i ţigancă, e prea şucară.
- Ai auzit ce-a spus? Că-s şucară, aşa-i? 
S-a oprit în drum şi aştepta răspunsul meu.
- Motănel, ajută-mă să înţeleg, noi am făcut nebunii dar acum sunt debusolat, sunt ….
- Lasă-mă să-ţi termin şi ai să-ţi dai seama. Când ne-am retras din librărie şi am mers în bungalou cum îi spui tu, când din punct de vedere sexual m-am simţit cel mai bine, nu te flatez dar atunci mi-am dat seama că te iubesc iar tu m-ai deranjat cu povestea ta cu ţiganca. Atât de frumos vorbeai de relaţia voastră că o uram. Timpul a cicatrizat totul. Întâmplarea cu arestul tău a creat o barieră care s-a deschis când ai acceptat invitaţia la ziua mea. Când te-am văzut s-a răscolit totul în sufletul meu.
Am oprit-o din nou din povestit şi am trecut în faţa ei. Mi se părea atât de frumoasă că am rămas blocat şi nu mai ştiam ce am vrut să-i spun. A dat din cap întrebătoare „ce s-a întâmplat?” şi cu greu am reuşit să-i spun:
- Motănel, tu îmi faci o declaraţie de dragoste!
- Ia-o cum vrei. Am ajuns la hotel, îţi este foame? Mai sunt două plăcinte în maşină. Du-te şi adu maşina aici că locuri de parcare sunt destule. Maşina ta unde este?
- Este în curtea depozitului.
- Du-te. Te aştept să mergem la bar. Am chef să beau un coniac.
Intrasem pe un teren minat. Feli era o fiinţă care te băga în clinciuri din care greu te mai desface. Interesant era că totul se petrecea cu rapiditate şi nu-ţi lăsa timp să-ţi revii. Ducându-mă la maşină am avut tendinţa să fug, să dispar. Îmi făcusem şi un plan, să duc maşina în faţa hotelului, să-i las cheia la recepţie şi să dispar. Cred că ar fi fost cea mai înţeleaptă hotărâre dar nu a fost să fie aşa. Când am parcat maşina ea deja mă aştepta în faţa hotelului. Nu ştiu dar cred că eram vrăjit. Se lăsase seara iar ea părea că este într-o sferă de lumină, apariţie care  mi-a anihilat toate hotărârile anterioare şi m-a făcut să mă duc spre ea ca atras de un magnet. Funcţiona ispita la adevărata ei valoare care timp de zece ani a stat adormită. Nu aveam nici o scuză. Marcela era o femeie deosebită şi-mi oferea aproape totul. Ce-mi lipsea de a mă aruncam ca înecatul la mal într-o relaţie care putea deregla totul? Era peste puterea mea de înţelegere. Râdeam ca prostul şi mă îndreptam spre Motănel care aşa cum am mai spus mă atrăgea ca un magnet. S-a postat în faţa mea şi m-a întrebat de ce râd. Am avut tendinţa să-i spun adevărul dar când s-a lipit de mine am renunţat. Fără să-şi facă nici o problemă , aşa îmbrăcată ne-am dus direct la bar. Barmanul s-a uitat curios la noi, în special la ea dar apoi a întrebat-o cu ce s-o servească. Nu a zis nimic, s-a uita la mine întrebătoare.
- Comandă ce vrei, i-am spus, sau lasă. Doamna vrea un coniac.
- Nu, un whisky cu gheaţă.
- Dumneavoastră?
- Un coniac Dunărea, am spus, iar în gând îmi făcea socoteala la câţi bani am. 
A doua zi era zi de salariu dar în buzunar aveam atât cât să plătesc comanda. Nu apucasem să vorbesc cu ea despre costuri. Parcă mi-a citit gândurile pentru că după ce ne-a servit barmanul şi s-a retras, ea s-a întors spre mine cu paharul în mână şi cu un ton cald, cuceritor mi-a spus:
- Niciodată nu am fost într-o situaţie de genul acesta. Mă simt ciudat, mă simt…….
- După cum areţi te simţi bine.
- Da? Nu ştiu parcă trăiesc clipe ce mi le-am dorit din totdeauna. Privind partea materială nu-ţi fă probleme am eu bani suficienţi. Am luat cu mine cinci mii de lei, sper să ne ajungă ca să ne facem toate mofturile. I-a ăştia ca să plăteşti la bar.
- Nu trebuie, pentru asta am eu bani.
- Bine.
Am vrut s-o întreb cum a plecat de acasă dar mi-am adus aminte că motivul au fost cursurile de la Cluj. Cinci mii de lei erau bani mulţi cu care se putea face un concediu în care să-ţi faci toate poftele. Salariul meu era de o mie opt sute de lei. În anii 1970 – 1980 litrul de benzină era 80 de bani iar un kg de carne 10 lei. Banul avea valoare şi siguranţă pe piaţă.
Faptul că Feli a venit în mod special la mine făcându-mi surpriza să fie îmbrăcată ca Raluca şi felul cum arăta îmi furase minţile, o divinizam. După felul cum o priveam ea a simţit acest lucru şi s-a apropiat de mine cu tot cu scaun. Mai avea whisky în pahar şi l-a băut pe tot iar apoi a pus mâinile pe genunchii mei şi se uita la mine cu o privire plină de gingăşie. Părea diferită faţă de femeia excentrică pe care o ştiam. Mă tot întrebam ce gândeşte. Mă gândeam şi la trecut dar pentru prezent nu găseam o explicaţie plauzibilă. Aşa că am hotărât să iau lucrurile aşa cum sunt  şi să le las să se desfăşoare. Bine ar fi ca să nu lase urme sau răni sufleteşti de nici o parte. Era o femeie deşteaptă şi a ghicit imediat ce-mi trece prin minte.
- De-a lungul timpului viaţa mea mi-a oferit cam tot ce am vrut, mai puţin un lucru, să iubesc cu adevărat. Sentimentele mele de iubire se bazau pe drumul cel mai scurt spre pat. Când apăreau întrebări, prejudecăţi, gelozie, totul se dărâma pe mine.
Ochii îi luceau si exprimau sinceritate. Nu credeam că paharul băut să fi avut acest efect. Discuţia a fost întreruptă de recepţioner care i-a dat un bilet şi a întrebat-o până când stă la hotel. I-a spus că până duminică, simplu uitându-se la mine. Am înţeles mesajul. Am scos buletinul şi i l-am dat recepţionerului ca să mă înregistreze.
- Vreau şi eu un loc, un pat tot până duminică.
- Nu avem decât în camere de trei paturi.
- Nici o problemă.
Recepţionerul mi-a luat buletinul şi a plecat. După ce a revenit mă întreabă:
- Sunteţi împreună?
A răspuns Feli în locul meu.
- Da, de ce? Este vreo problemă?
- Nu, dar puteţi sta împreună. Nu are sens să plătiţi în plus.
- Mulţumim. Eu credeam sau mai precis ştiam că sunt probleme dacă nu avem acelaşi nume.
- La noi este lejeritate, totul să nu se facă scandal sau reclamaţii.
- Foarte bine, dă-mi un pic buletinul. 
Pe sub tejghea i-am băgat în buletin cincizeci de lei. A mulţumit şi după ce ne-a dat cameră a plecat. Am plecat şi noi mai ales că Feli spunea că s-a cam pilit. Am plătit şi sub privirile barmanului şi a doi, trei clienţi din bar am plecat. Toţi o urmăreau pe Feli care atrăgea atenţia cu costumaţia ei,  şi nu numai.
Vis-a-vis de hotel era o alimentară. M-am dus şi am cumpărat două sticle de vin, alune şi o pungă cu pişcoturi. Nu mă mai gândeam la altceva, decât la cum să procedez cu ea ca să nu o dezamăgesc. A fost spontană şi mi-a făcut o surpriză la care nu m-aş fi aşteptat. Ea mă aştepta în faţa hotelului cât am lipsit eu. I-am arătat ce am cumpărat. S-a uitat la sticlele de vin, apoi la mine, ca până la urmă să mă ia de braţ şi să ne reîntoarcem la alimentară unde de la raftul de băuturi schimbă vinul. Eu luase unul dulce dar ea prefera demisec. A mai luat şi o sticlă de votcă întrebându-mă dacă-mi place. I-am spus că eu preferam coniacul iar în alimentară erau din cele bune, româneşti, din care eu preferam Dunărea. A luat o sticlă de o jumătate de litru, din cele două de pe raft şi am plecat. Fetele din magazin se uitau după ea şi una dintre ele chiar i-a spus:
- Voi ţigăncile sunteţi frumoase foc dar tu eşti deosebită. Îmi vine să te iau în braţe aşa frumos miroşi.
Feli s-a uitat la mine şi a zâmbit făcându-se că nu aude. După ce am plătit şi am dat să plecăm nu a rezistat şi i-a spus celei care o complimentase:
- Nu-i aşa că sunt şucară?
- Nu ştiu ce înseamnă şucară dar mişto eşti că-mi vine să te iau în braţe şi să te strâng. Mă laşi?
Feli a desfăcut braţele şi s-au îmbrăţişat.
- Ţiganul meu a spus că-s urâtă şi nu-i place de mine!
- Spune-i că e un prost, habar nu are ce are lângă el.
La orice mă aşteptam dar să spună aşa ceva sub nici o formă. Era spontană şi crea întotdeauna chestii şi discuţii plăcute. Felul cum a spus vânzătoarea despre presupusul ei soţ m-a făcut să râd în hohote.
- De ce râzi domnule, nu am dreptate!? Dumneata dacă ai avea o asemenea bijuterie, nu ai iubi-o.
- Ba da, tocmai de aceea râd. Mi-a plăcut cum ai spus şi ai dreptate. Şi ca să fii împăcată c-o iubesc uite am să-i fur un sărut.
Feli s-a uitat la mine şi parcă nu-i venea să creadă. A închis ochii şi am sărutat-o. Mirată vânzătoarea spune:
Iartă-mă te rog, nu am crezut că sunteţi împreună, eşti un norocos domnule că ai o asemenea bijuterie.
- Mulţumesc, fac cinste la toate fetele câte o îngheţată. Ba nu, cu un tort, văd că aveţi.
Toate au rămas surprinse. Au ieşit după noi în faţa magazinului şi se uitau după noi. Feli m-a luat de braţ şi avea un stil aparte, mergea pe lângă tine de parcă nici nu simţeai. S-a întors şi le-a făcut cu mâna care au strigat:
- Să mai vii pe la noi!
Le-a făcut din nou cu mâna şi am trecut strada îndreptându-ne spre hotel. Când am intrat, recepţionerul mi-a dat buletinul şi un bilet de la doctorul Simion, prin care confirma că la ora şapte va fi în local. Mai era timp suficient pentru că era abia ora trei după amiază. După ce am intrat în cameră Feli a aruncat pachetele pe masă una din sticlă căzând pe jos, dar noroc că nu s-a spart a spus ea, şi s-a aruncat de gâtul meu.
- De două luni mă gândesc la acest moment, să fim împreună numai noi doi. Ce-ai spus în maşină este adevărat?
- Oare pot eu să fiu altfel când tu pentru mine ai fost şi eşti o surpriză pe toate planurile!
Nu am mai putu zice nimic pentru că  a început să mă sărute şi să ţipe. La un moment dat se opreşte brusc, aruncă broboada de pe cap odată cu mărgelele de pe frunte şi-mi spune:
- Să stăm cuminţi să văd dacă este apă caldă ca să fac un duş. Hainele astea ţigăneşti ţin cald.
Am vrut s-o sărut dar mi-a pus degetele pe buze zicând:
- Vin imediat. Ba nu, dacă este apă caldă vii şi tu, da? 
A dispărut în baie ca apoi imediat să scoată capul şi-mi spune:
- Baie este superbă sigur are şi apă caldă. Aruncă de pe tine hainele şi vino?
În faţa mea era o oglindă mare în care m-am privit şi parcă nu mă recunoşteam. În zece ani de căsnicie nu s-a pus problema nici o secundă să-mi înşel nevasta care este o dulce, dar de dragul lui Motănel acum nu rezistam. Mi-a renăscut trăiri care parcă mă înfiorau şi care mă făceau să cred că parcă nu le-am trăit. La doi paşi de mine era femeia care şi cu care am clădit nişte amintiri pline de farmec, de neprevăzut, care trăite la apogeu de deconectau de realitate. Ne drogam cu alcool, cu ţigări şi cânepă şi asta doar cu zece ani în urmă noi doi fiind pionii principali  la distracţie, petrecere şi orgii. Acum ne aflam în faţa unui neprevăzut, a unui început sau a unui sfârşit. Interesant şi în acelaşi timp ciudat era faptul că deşi aveam momente când vroiam să renunţ dar când o aveam în faţă totul era egal cu zero, nimic nu mai conta. Ea se comporta firesc şi mi-am dat seama că a premeditat totul sub tutela unor sentimente. Am luat de bune tot ce mi-a spus ea dându-mi seama că a avut nişte sentimente nemărturisite faţă de mine. Când i-am dat cartea „Pisica în cizme” mi-a spus că se regăseşte în personaj şi eu i-am dat dreptate deoarece când făceam dragoste cu ea, în orice condiţii şi oriunde  îmi spunea că este dependentă de sex ca pisica în cizme.
Toate astea le-am gândit în timp ce mă dezbrăcam şi mă admiram în oglindă. Arătam bine şi eram şi bronzat frumos pe tot corpul. Când am intrat în baie Feli era cu spatele sub duş dar mi-a făcut semn să intru lângă ea şi să o iau în braţe. Câţiva paşi i-am făcut mai încet ca să am timp să-i admir trupul care arăta superb. La cei aproape patruzeci de ani era de admirat încă. Am intrat şi cu palmele i-am mângâiat spatele, fesele rotunde şi tari. A dat capul pe spate într-un gest de plăcere de era să cadă pe spate. Am prins-o de mijloc şi ea s-a întors spre mine. Când eram tineri eram mai repeziţi ca să ajungem la actul sexual pe când acum ne plăcea să ne atingem, să ne privim iar simţurile şi atracţia veneau de la sine. Apa duşului pe corpul ei, gesturile de tandreţe, toate duceau la dorinţa de a te contopi cu această creaţie Dumnezeiască care era înzestrată cu calităţi de-ţi tulburau mintea şi care te aruncau într-o zonă unde rareori raţiunea învinge ispita.
Cu zece ani în urmă am făcut dragoste cu Feli în toate modurile posibile dar nu am simţit niciodată această atracţie care mă încerca acum. Am luat-o în braţe iar s-a lipit de mine ca o liană aruncându-şi părul pe spate care o incomoda să mă sărute. Mă dorea şi ea, aşa că am ieşit de sub duş şi admirându-mă cât de frumos eram bronzat mă săruta pasional peste tot. Rămăsesem surprins că a ocolit sexul oral de care ştiam că-i place. Mângâierile şi sărutările ei m-au făcut să am o ejaculare precoce. A simţit acest lucru şi s-a lipit de mine şi a început să mă mângâie în zona genitală. Mai mult ca sigur avusese şi ea un orgasm după cum am simţit. I-am luat capul în palme, i-a dat părul la o parte de pe faţă şi sărutându-i ochii şi buzele i-am spus:
- Motănel! Nu te recunosc! 
Nu zicea nimic, era liniştită şi continua să mă sărute ca pe un om drag pe care nu l-ai văzut de mult.
Am oprit apa, am luat un prosop cu care am înfăşurat-o şi fără nici un efort am luat-o în braţe am deschis uşa ca s-o duc în cameră. Din păcate spaţiul uşii era prea mic ca să-mi permită să ies cu ea deci a fost nevoie să mă răsucesc cumva şi să ies cu spatele protejându-i capul. Din mers ea a luat un prosop şi mă ştergea cu el pe cap energic, bolborosind ceva şi  sărutându-mă pe gât. Am înţeles doar atât: „când mi-o fi dor de tine ce mă fac?”
Am aşezat-o uşor pe pat şi i-am dat jos prosopul în care era înfăşurată admirându-i corpul. Ţinea ochii închişi ca o adolescentă care face primul păcat. Cu palma dreaptă am trecut peste tot trupul insistând în zona pubiană. Mă atrăgea părul ei creţ şi aspru. Gemând s-a arcuit şi s-a întors peste mine. A simţit că sunt pregătit şi s-a penetrat singură scoţând un geamăt parcă mai mult de durere decât de plăcere ca apoi încet, încet gemetele s-au transformat în suspine de plăcere. Mă uitam la faţa ei şi vedeam faţa transfigurată de euforia plăcerii ce o trăia. O ştiam isterică, se manifesta în toate chipurile când trăia momentele la apogeu şi implicit mă antrena şi pe mine. Asemenea femei îşi devorează partenerul care nu intră în jocul lor, mai precis în stilul lor de a se manifesta, de a se dărui. Dacă ai neşansa să dai peste astfel de femeie şi ai lăsat-o neterminată, cu ochii în soare cum spunea Raluca că o lăsa ţiganul ei,  eşti un om pierdut. Te alegi cu zgârieturi, muşcături, lovituri de pumni peste faţă, peste tot corpul şi implicit cu papucii la uşă. 
Când a avut orgasm a scos un ţipăt care pe mine m-a întrerupt. Ştiam că aşa o să se manifeste dar parcă de data asta a fost mult mai puternic de cred că s-a auzit în tot hotelul. A rămas răstignită cu faţa în sus. Eu nu finalizasem aşa că cu mişcări uşoare căutam s-o ţin la un nivel acceptabil. Mă uitam la ea vroiam să văd dacă mă mai acceptă. Nu sesizam nici un semn în afara unor mângâieri uşoare pe spatele meu. Era atât de plăcută că şi în starea asta de relaxare, de somnolenţă o savuram. Eram pe punctul să finalizez dar am căutat să mă abţin transformând totul într-un preludiu care mi-a reuşit deoarece nu după mult timp a început să colaboreze şi ea. M-a prins cu picioarele, s-a agăţat de gâtul meu, m-a răsturnat venind ea deasupra. Mie nu-mi plăcea aşa că am răsturnat-o şi eu la loc. I-am prin picioarele pe sub genunchi şi mă mişcam lent. Mi-a luat obrajii în palme şi mă săruta, apoi pe lobul urechii. Toate m-au condus spre o finalizare plină de spasme de plăcere. Am simţit o eliberare, o golire care au făcut-o să se împingă în mine cu toată puterea trupului înfigându-şi şi unghiile în fesele mele. Nu ştiu dacă a avut orgasm din nou dar aşa s-a manifestat. Am rămas amândoi într-o relaxare fără să mişcăm un deget. 
Aceste stări nimeni nu le poate înţelege decât dacă le-a trăit. Sper ca cele scrise să vă ajute ca atracţia universală să vă scoată în cale partenerul ideal fără de care viaţa unui cuplu este doar o trecere de timp, o suportare generată de nişte obligaţii apărute accidental. 
Prima care şi-a revenit a fost Motănel care s-a lăsat uşor pe mine şi mă privea. Aş fi vrut să pătrund în mintea ei ca să-mi dau seama ce gândeşte. Am sărit brusc, făcând-o să ţipe pentru că nu se aştepta la reacţia mea, şi am luat-o în braţe şi îi sărutam umerii. Am vrut să-i sărut buzele dar mi-a spus că o dor.
- Motănel! Ce a fost asta ce s-a produs între noi?
- Vrei să-ţi spun la modul cel mai sincer?
- Da
- A fost ceva ce-mi doream de peste zece ani.
Am vrut să-i spun că nu este adevărat deoarece stilul ei de manifestare nu o putea împiedica. Şi-a dat seama că nu prea o cred şi a continuat:
- De aceea ţi-am spus la petrecere că-mi vine să mă arunc pe tine şi că mă regăsesc sau m-am regăsit când am făcut lectura cărţii de la tine „Pisica în cizme”. 
M-a cuprins strâns în braţe şi eu pe ea de parcă amândoi vroiam să justificăm momentele trăite.
Mă trecuse un fior şi aveam o senzaţie ciudată. Tot timpul cât l-am petrecut cu ea niciodată nu m-am gândit la Marcela sau la Raluca. Asta m-a făcut să tresar şi mi-am spus „mare lucru ca după toate astea căsnicia mea să nu fie în pericol”. Curios era şi faptul că nu mi-a mai apărut Raluca în faţa ochilor. De la pierderea cruciuliţelor simţeam că-mi lipseşte ceva şi aveam o nelinişte care îmi apărea spontan.
Când m-am uitat la ceas am sărit direct în picioare. Feli s-a speriat şi m-a întrebat ce s-a întâmplat.
- Nimic, ştii cât este ceasul? 
Sare şi ea în picioare, mă apucă de gât, mă sărută şi-mi spune mulţumesc şi în grabă intră la baie. 
- Pentru ce-mi mulţumeşti?
- Pentru tot. În cinci minute sunt gata, să fii şi tu şi să mergem să nu vină Simion înaintea noastră.
Seara a fost de excepţie. Doctorul Simion a venit cu o tipă în jur de treizeci de ani de o frumuseţe aparte de intelectuală şi destul de comunicativă. Aş fi vrut să fac un dans cu ea dar Feli nu m-a lăsat o clipă. De fapt s-a dansat destul de puţin deoarece muzica făcea pauze mari spaţiul fiind umplut de un pian la care se cânta muzică cafe concert. Programul a fost destul de lejer şi a ţinut destul de mult după miezul nopţii.
La despărţire doctorul Simion a asigurat-o pe Motănel că îi aduce toate cursurile. I-am condus apoi destul de departe aproape de Podul Minciunilor. Când ne-am întors mergeam ca doi îndrăgostiţi care parcă aşteptau un loc mai ascuns pentru aş manifesta iubirea, ceea ce se şi întâmpla. Îi spuneam:
- Oare ne stă bine ce facem noi?
- De ce nu, doar stafiile nopţii să ne vadă? Şi nu am înţeles, eu nu mă simt aşa bătrână. 
- Nici eu, dar parcă îi ….
- Nici un îi, mie îmi place şi încă mult.
Şi tot aşa jucându-ne am ajuns la hotel. Nefiind costumat în ţigancă nu a fost recunoscută la intrare şi recepţionerul a oprit-o.  Când a realizat că este clienta lor şi nu o străină şi-a cerut scuzele de rigoare.
În cameră aveam băutură şi aveam chef să beau un coniac şi Motănel la fel. La radio era muzică de dans. Am dansat şi ne sorbeam din ochi. Aveam o mulţumire că suntem împreună şi ne simţeam bine. Nici eu şi nici ea nu aveam gânduri ori remuşcări. Eu ar fi trebuit să am deoarece Marcela era o dulce, dar nici o clipă nu mi-am făcut probleme că fac o abatere de la o relaţie frumoasă care poate avea repercusiuni. 
Interesant a fost că toate s-au legat de parcă au fost premeditate sau cu vreun plan.  A fost suficient ca Motănel să-mi spună că îşi doreşte să-mi iau câteva zile libere ca să mai stăm împreună că am şi pus mâna pe telefon şi mi-am sunat şeful. Nu a fost nevoie de prea multă muncă de lămurire că şeful, care era un domn, i-a spus doamnei Roşianu să-mi dea liber. O săptămână cât am stat împreună am făcut plimbări prin tot Ardealul. Am fost la Cluj şi Tg. Mureş oraşe care  o interesau pe ea. Am fost şi la Şimleul Silvaniei unde era un doctor specialist în tratarea bolilor de stomac şi care m-a consultat. După aceea am luat-o pe curbură spre Ţara de Sus, Maramureş, unde am vizitat cimitirul de la Săpânţa, Mănăstirea Bârsana.
Această aventură a noastră a durat cinci zile timp în care am făcut tot ce pot face doi amanţi care şi-au luat liber de la viaţa lor familiară şi nu numai. Ce i-a făcut să facă această abatere este greu de explicat. Singurul răspuns plauzibil este că atracţia universală a funcţionat. De la petrecerea ei de la Dispensar am plecat cu nişte gânduri, cu nişte doruri şi doar atât, cum mă gândeam de altfel şi la Raluca.
Acum eram amândoi în culpă şi totul s-a legat mai ales când Motănel după ce ne-am săturat de dans şi mi-a luat faţa în palme mi-a spus:
- Omule! Te-ai gândit ce te-am rugat?
- Motănel nu crezi că complicăm treburile?
- Din punctul meu de vedere, nu. Mi-aş dori să stai cu mine să facem nebunii, să ne plimbăm şi să nu ne gândim decât la noi. 
Şi aşa s-a şi întâmplat. Ultima zi şi noapte împreună a fost mai ceva ca prima de parcă atunci ne-am văzut şi ne-am iubit după ani. 
Când a plecat era luni dimineaţa şi ne-am despărţit în faţa hotelului dar nu înainte de a face o plimbare fără să ne spunem nimic. Ne-am plimbat vreo jumătate de oră. Avea faţa senină şi se uita înainte dar fără ţintă parcă se derula un film în faţa ei şi-l viziona, îl savura. Am revenit la hotel şi după ce i-am verificat lichidele la maşină respectiv apă, ulei, lichid de frână, s-a urcat în maşină. A deschis geamul la maxim, a pornit maşina şi cu bustul ieşit pe geam mă săruta peste toată faţa cu zgomot şi pasional apoi s-a aşezat pe scaun. A băgat în viteza a doua şi a plecat în trombă. Aveam intenţia s-o întreb dacă ne mai vedem, unde şi cum, dar nu am reuşit şi ea plecase spre Braşov. Când s-a apropiat de panta ce o făcea şoseaua am auzit-o strigând „O să-mi fie dor de tine omule” în timp ce baticul îl flutura pe geam. 
Interesant este faptul că în toată perioada cât am stat împreună nu ne-am făcut declaraţii, nu ne-am reproşat nimic, nu s-a făcut nici o promisiune. Totul s-a rupt aşa deodată exact ca la lecţia de psihologie, parcă s-a tras cortina şi gata. Am simţit un gol în suflet. M-am rezemat de un stâlp din faţa hotelului şi mă uitam după ea care scrisese o altă pagină în viaţa mea. Când mi-am revenit, fiind nevoie de mai bine de două ore, eram la serviciu şi atunci am realizat că eu nu am fost acasă. Mă încercau nişte emoţii şi teamă pentru că nu ştiam ce-i voi spune Marcelei. M-am hotărât să-i spun că am avut treaba şi atât fără alte explicaţii ce mă făceau să mint, şi minciuna are picioare scurte. Dacă aveam cruciuliţele Ralucăi le ceream lor ajutor şi sigur găseam soluţia cea mai bună.  Interesant era ca deşi eu nu cred aproape deloc în lucruri supranaturale, totuşi acum îmi dădeam seama că puse cap la cap multe evenimente se cam legau. De la pierderea cruciuliţelor multe lucruri nu-mi reuşeau sau mi se întâmplau şi lucruri ciudate. Mă găseam antrenat în nişte lucruri pe care Marcela nu le agrea,  de exemplu faptul că m-am dus la petrecerea dată de Feli, considerată de ea o fostă iubită, specială în viaţa mea. Aneta i-a povestit ce s-a petrecut acolo, cât de apropiaţi eram, iar Marcela într-o discuţie mai aparte cu reproşuri nevinovate dar cu efect mi-a spus:
- Am auzit că între voi  a fost o relaţie specială care de obicei recidivează.
Căutam să-i schimb părerea dar până la urmă a avut dreptate.
Trecuse cam o lună de când m-am despărţit de ea la Sibiu iar eu revenisem la obiceiurile mele vechi. Am primit un telefon de la aeroportul Otopeni, era Feli care foarte telegrafic mi-a spus:
- Sunt o norocoasă că am reuşit să vorbesc cu tine. Am sunat mai devreme dar mi-a răspuns o doamnă şi ….
- Da, Motănel, m-a găsit şi mi-a spus ca să stau lângă telefon.
- Aşa-mi place cum îmi spui Motănel că am să mi-l trec în buletin. Ai recepţionat ce ţi-am strigat când am plecat?
- Ceva! Ceva! O să-mi fie dor de tine cam aşa ceva.
- Şi mai departe?
- ?
- O să-mi fie dor de tine omul meu drag, şi aşa o să păţesc pentru că sunt în aeroport şi plec, nu ştiu de ce o fac dar am făcut-o. Am mai făcut o gafă pentru care din suflet te rog să mă ierţi, cu Marcela. Nu i-am spus nimic de escapada noastră. Am vrut să-mi dau seama cât de mult de iubeşte şi să negociez cu ea ceva dar am renunţat. Mi-a spus că are cu tine o viaţă frumoasă, cu mici excepţii. Am vrut să ştii asta. Nu ştiu de ce am făcut-o…. Dacă ai probleme să ştii că eu sunt de vină, dar sper în acelaşi timp ca ea să nu-ţi spună, să nu-şi facă probleme din asta mai ales că i-am spus că plec. Nu mai pot vorbi ….plâng. Te las cu bine omule ….
A apărut un bruiaj pe telefon iar apoi nu s-a mai auzit nimic. Am stat lângă telefon mai bine de o oră. Se terminase programul de lucru şi doamna secretară mi-a spus că pleacă şi să închid eu biroul. I-am mulţumit frumos. Văzându-mă îngândurat mi-a spus că dacă vreau să mai vorbesc cu cine m-a sunat, ea mă lasă să sun eu.    I-am mulţumit încă o dată şi i-am explicat că deşi aş mai fi vrut să vorbesc eu nu pot suna deoarece persoana mă sunase de la un telefon public. 
- Lasă că te mai sună! Fii sigur! Mi-a spus şi a plecat.
După telefonul primit am făcut nişte legături privind comportarea lui Marcela. Devenise mai rece şi cu greu mă mai accepta să facem dragoste. Nu-mi spunea nimic dar nu mai era ea. Nu găseam soluţia ca totul să revină la normal şi nici ea nu mă ajuta. După un an de zile căsnicia mea era complet deteriorată. Între timp am cunoscut-o pe Dorina cu care la început nu am avut o relaţie stabilă.  Am avut şi nişte relaţii intime dar fără o afecţiune puternică. Totul s-a petrecut îndoielnic deoarece eram sub tutela celor unsprezece ani de căsnicie. Stăteam împreună cu Marcela cu care viaţă intimă nu aveam, ajunsesem în faza doar să ne suportăm. Odată la nervi   mi-a spus:
- Nu te mai pot suporta, ştii că evreica ta a stat de vorbă cu  mine înainte de a pleca? A vrut să-ţi redau libertatea ca să te ia cu ea. I-am spus să-şi vadă de drum.
Nu înţelegeam, de la Feli ştiam altceva. Concluzia era că Marcela vroia să scape de mine ceea ce mi-a şi spus:
- Regret, îmi este greu, dar nu mai putem continua.
Între timp Dorina a rămas gravidă şi tratam cu ea să renunţe dar nu am reuşit. Ea îşi dorea copilul dar nu şi pe mine, aşa că am lăsat-o în pace. Când a născut eram cu Marcela la Bârlad. Am dat un telefon acasă la ea iar părinţii mi-au spus că este în maternitate şi a născut un băiat.
Singura faptă bună faţă de ea a fost că am recunoscut băiatul, în rest a fost o bulibăşeală de viaţă de care sincer, cu toată puterea îmi este jenă că am trăit-o. Nu am fost în stare să depăşesc nişte prejudecăţi mai ales că Marcela divorţase de mine şi a trebuit să mă mut pentru că ea nu mai accepta să stăm împreună. Aflase de apariţia unui copil, care pentru ea a fost un motiv de a divorţa destul de repede. Eu nici nu m-am prezentat la proces, am fost de acord cu motivele invocate de ea. Când am plecat din casă i-am spus că nu am nici o pretenţie la tot ce dobândisem împreună. Mi-am luat maşina şi nişte cărţi de care aveam nevoie plăcându-mi literatura. Aveam multe notiţe luate de-a lungul timpului şi vroiam să le înglobez într-o carte iar cărţile mă ajutau ca să-mi formez un stil propriu de a scrie. Aveam material pentru a scrie un roman şi pe care l-am schiţat din timpul şi după stagiul militar, după o poveste a unei eroine şi după un jurnal al eroinei principale. Îi dădusem şi titlul, Atacul lupilor.

Puteam să-mi fac o viaţă de familie cu Dorina, îi cunoscusem părinţii care erau nişte oameni minunaţi, dar nu am găsit forma cum s-o fac şi din contră o dezamăgeam prin nişte fapte nedemne şi nemeritate pentru ea. 
Lucram la Sfântul Gheorghe şi puteam să obţin locuinţă, să iau taurul de coarne şi să-mi fac o familie cu Dorina, să ne creştem copilul dar nu s-a legat nimic. În unele cazuri parcă eram orb, nu reuşeam să iau o decizie definitorie aşa cum am luat-o cu Marcela când vedeam că nu mă mai suferă lângă ea. Puteam să mă duc la Dorina dar nu mă trăgea aţa deloc. Era vară şi dormeam în maşină. Când i-am povestit şefului de birou ce-am păţit şi nu ştiu încotro s-o apuc m-a luat şi împreună am fost la serviciul social care mi-au dat o cameră la căminul de nefamilişti. După asta lucrurile s-au mai liniştit. 
În toamna anului următor am primit o garsonieră în Braşov printr-un schimb făcut cu un apartament pe care-l primisem la Sf. Gheorghe. Ultima măgărie pe care am făcut-o cu Dorina a fost că am stabilit să stăm împreună. Ar fi fost ceva frumos, ea era o mamă bună, dar ceva nu  s-a legat şi eu mă purtam cu ea mişeleşte. O vedeam cum suferă lângă mine şi eu nu reuşeam să găsesc căile de a o face fericită. Ea, fiind o femeie cu picioarele pe pământ când a văzut cu cine are de a face, când a văzut că eu nu-mi dau silinţa să creez o atmosferă plăcută în casă şi o armonie, şi-a luat băiatul şi a plecat. 
Seara când a plecat cred că a fost cea mai tristă din viaţa mea. Plângeam ca un copil. Nu ştiam ce să fac, eram complet debusolat. Parcă casa era goală şi aşa era. Lipsea atmosfera pe care o visasem şi nu am reuşit s-o finalizez. Cred şi nu cred sunt sigur că în momentele acelea dacă aveam un pistol ori o armă în casă fără nici o ezitare mă împuşcam. Trecuse mai bine de o lună şi starea mea era aceeaşi. Când veneam acasă îmi lipseau amândoi şi Dorina şi Ţoancă (aşa-i spuneam eu băiatului) bucuria lui când mă vedea începând să bată din palme şi din picioruşe. Mă durea că eu fusesem dobitocul care i-a curmat această bucurie. Cred că este puţin spus dobitoc iar dintr-o mie de juraţi cred că nici unul nu-mi acorda mie un verdict favorabil. Mă simţeam condamnat la moarte şi cu toate astea nu mă simţeam în stare să-i apar în faţa lui Dorina şi în genunchi să-i cer iertare. Ceva, cineva peste puterile mele de a înţelege mă oprea iar prejudecăţile învingeau întotdeauna. Aşa păţisem şi cu căsnicia când nu aveam nici un motiv ca să calc strâmb. Efectiv nu puteam lua nici o decizie pozitivă şi mă scăldam în lamentări, în căutarea ţapului ispăşitor iar când vroia să iau o decizie bună iar apărea ceva care-mi anula totul din minte. Rămâneam cu incertitudini şi aşteptam ca timpul să le rezolve. Singura mulţumire a mea a fost că nu am intrat în patima alcoolului deşi eram la un pas. Un nene, pentru care am tot respectul cu toate că nu mai este printre noi şi pentru care mă rog la Dumnezeu să-i de-a ce-i plăcea lui, să bea un vin bun şi să facă dragoste cu femei frumoase m-a oprit dându-mi un sfat bun când m-a văzut că sunt negru de supărare. 
„Oricât de grea îţi este suferinţa să nu o tratezi cu băutură, el spunea beutură. Dacă tu nu reuşeşti lasă timpul să o rezolve şi fii sigur că o va face. La fel ca o boală care este mai bine să o suporţi decât s-o tratezi că dacă nu te ucide te întăreşte.”
Nu ştiu dacă sfatul lui a fost bun pentru mine dar ştiu că nu am luat patima băuturii cum se întâmplă în majoritatea cazurilor de genul acesta. Cu toate astea într-o seară m-am îmbătat criţă de nu ştiam unde mi-am parcat maşina. Filmul cum se spune, nu mi se rupsese de tot şi epuizat de băutură m-am aşezat pe o bordură şi vorbeam singur. În faţa mea era un cal. Nu-mi venea să cred ochilor. M-am ridicat şi calul nu a plecat, a stat pe loc şi am pus mâna pe el. Avea un capăt de funie legat de gât.  L-am apucat de funie şi vorbeam cu el.
- Ce-ţi pasă ţie, eu sunt beat şi tu eşti treaz, ce fain ar fi dacă mi-ai arăta unde mi-am parcat maşina. Eu mi-am pierdut maşina, pe tine te-a pierdut stăpânul dar până la urmă ne descurcăm noi. Cred că sunt beat rău şi am vedenii.
Lângă mine se opreşte un om. Credeam că-i stăpânul calului şi vroiam să-i spun că doar am stat de vorbă cu el. Omul văzând că-s beat şi crezând că sunt cu calul a plecat spunând:
- Noroc că nu-i circulaţie mare noaptea că sigur vă călca vreo maşină.
Am strigat după el, tovarăşe, tovarăşe, dar el şi-a văzut de drum. Nu după mult timp cineva m-a luat de braţ şi-mi spunea pe nume. Calul plecase scoţând un nechezat scurt de parcă a vrut să mă salute şi a dispărut. Mă luase de braţ un fost vecin, Dinu, şi foarte surprins mă întreabă:
- Cum de eşti fără maşină?
- Nu ştiu unde am parcat-o. 
- Unde ai băut? 
- În gură, şi l-am îmbrăţişat.
- Se vede bine, vezi că maşina este în parcare la Ciucaş.
- Sigur, ai văzut-o tu?
- Sigur, cine nu-ţi cunoaşte maşina doar două sunt în Braşov a ta şi a lui Hari benzinarul.
- Eu unde sunt?
- Eşti cam departe.
- Stai să mă orientez. Gata, ştiu blocurile vechi. Mulţumesc.
- Te descurci?
- Sigur.
Ceva se întâmplase cu mine că mă trezisem. L-am îmbrăţişat pe Dinu şi am plecat. După o jumătate de oră sau poate mai puţin eram lângă maşină. Nu-mi găseam cheile. M-am mai pipăit o dată şi am dat de ele. M-am băgat în maşină. La patru dimineaţa nu era nimeni pe stradă aşa că am pornit maşina şi în zece minute eram acasă. M-am uitat în locul unde era pătuţul lui Ţoancă şi am spus:
- Noroc băiete, m-am cam îmbătat.
Am aruncat pantofii din picioare şi m-am culcat îmbrăcat. Nu ştiu dacă adormisem şi visam dar aveam o imagine atât de reală în faţa uşii de la cameră. Era Raluca, în hainele ei ţigăneşti, cu râsul ei aparte, cu zâmbetul ei cucerito care de fapt mă cucerise de prima dată când am văzut-o în piaţă când maică-sa m-a acostat să-mi ghicească. Şi când am luat-o de umeri pe la spate şi i-am spus la ureche că-i frumoasă. Când a plecat a întors de două ori capul şi avea pe faţă acel zâmbet care m-a făcut să o cunosc. Vroiam să mă scol să o întâmpin şi nu puteam, nu aveam putere. Vroiam să-i cer ajutorul să mă ajute să mă ridic. Mă vedeam îmbrăcat exact aşa cum     m-am culcat lungit în pat. Îi spuneam silabisind cuvintele „vino şi mă ajută să mă ridic, nu te-am văzut de mult”. Am reuşit şi m-am ridicat în fund şi să mă duc la ea. Mi-a făcut semn să stau că se grăbeşte că a trecut doar să mă vadă şi să nu mai fiu aşa supărat că o să fie şi bine. A deschis uşa şi a dat să plece. Cu toată puterea am strigat: „Nu pleca”. Nu a stat dar mi-a spus: „Ai să găseşti ce-ai pierdut şi o să-ţi fie bine” şi a dispărut. M-am repezit la uşă, am apucat clanţa şi ceva m-a lovit în frunte şi m-a trezit. Totul fusese un vis. Nu realizam cine m-a lovit în frunte. Eram perfect treaz şi mă gândeam. M-am rezemat de uşă şi mă uitam la pat şi mi-am dat seama că eu dormind şi visând fiind în stadiu de somnambul, m-am dus la uşă şi când am deschis uşa m-am lovit cu ea în frunte şi lovitura m-a trezit. 
Eram încă sub influenţa visului şi căutam să-l refac fără să-mi scape nimic. Era atât de real că nu-mi venea să cred că am visat şi abia acum sunt treaz. M-am ciupit puternic să simt durerea şi am simţit-o. Rezemat de uşă m-am lăsat în jos şi m-am aşezat în fund încercând cu toată puterea să refac totul. M-am bucurat ca un copil că o visam. Nu ştiu de ce, două fiinţe din viaţa mea nu le mai visasem de mult. Pe mama şi pe Raluca. Îmi rămăsese în minte ceea ce-mi spusese când a plecat, „ai să găseşti ce ai pierdut şi o să fie bine”.
M-am dezbrăcat şi m-am băgat în pat ca lumea cu speranţa că am să mai visez. Spre dimineaţă am visat un câine care întorcea nişte oi şi parcă era un câine de sticlă albastru. Ce-a însemnat acest vis, nu ştiu şi nici nu mi-am pus problema deoarece eu eram sub influenţa visului cu Raluca, cu imaginea ei care cu toate că au trecut ani am visat-o aşa cum era, cum o ştiam simţindu-i chiar mirosul.
Ziua cea urmat cred că a fost cea mai liniştită sufleteşte din ultimul timp. Cunoscusem o doamnă, prin intermediul băieţilor de la camping, Marcela. Mi-am adus aminte de ea şi mi-am propus să mai trec pe la ea. Un coleg de serviciu avea nuntă şi m-a rugat să-l servesc cu maşina. Nu mai făcusem curăţenie generală în maşină de mult timp aşa că ziua următoare, dup amiaza, mi-a dedicasem pentru asta. Ca niciodată am scos tot din maşină inclusiv husele de blană. Am măturat bine în interior. Plafoniera era afumată. Am făcut o soluţie cu dero şi am spălat-o. Am dat bordul şi tăbliile de la uşi cu silicon. Eram mulţumit de maşina mea care arăta altfel de parcă nu o mai cunoşteam. Am luat husele de blană şi una câte una  le-am scuturat. Când am scuturat-o pe ultima, ceva a sunt pe asfalt. Lângă un smoc de iarbă crescut lângă bordură lucea ceva. Am crezut că este un ciob de sticlă şi pe moment am vrut să abandonez ideea de a vedea ce era. După ce am aranjat şi ultima husă , când m-am întors o rază de lumină parcă mi-a pătruns în ochi. Era o rază ciudată făcută de un obiect metalic. M-am şters pe mâini şi m-am aplecat să văd cei. Am dat la o parte smocul de iarbă şi am rămas blocat. M-am lăsat în genunchi, am luat obiectul în palme şi am ridicat mâinile la cer şi cu voce tare am spus: „NU se poate. Iartă-mă Doamne dar nu se poate aşa ceva. Asta nu poate fi nici coincidenţă nici întâmplare, asta este mâna lui Raluca.” Aveam în palme cruciuliţele ei pe care le pierdusem de doi ani. Era peste puterile mele de a înţelege visele de transpunere în altă dimensiune. Sunt oameni care trăiesc visele în mod conştient. Când zboară sau sunt în faţa unei primejdii fără scăpare îşi spun „visez” îşi prelungesc zborul sau înfruntă pericolul produs de un coşmar care îi trezesc.
Stăteam cu cruciuliţele în palmă şi căutam o logică. Mi-am adus aminte de vecina gazdei mele de la Bârlad care mi-a spus „ai grijă că maică-sa este vrăjitoare”. Aşa o fi. Bucuria că le-am găsit m-a făcut să-mi spun că nu-mi pasă de nimic, bine că le-am găsit deoarece tot timpul aveam impresia că-mi lipseşte ceva.
De la acest eveniment trecuse un an. Parcă toate au intrat pe un făgaş acceptabil după care anii s-au succedat anul după altul. Cu Dorina am încercat de mai multe ori să găsim o relaţie acceptabilă. A funcţionat o perioadă după care totul a fost un fiasco. Viaţa sentimentală nu funcţiona de nici o culoare. Încet m-am retras şi tacit s-a instalat între noi o relaţie de respect reciproc. Fără să-mi pun problema mea, am lăsat-o să-şi facă viaţa ei în care eu să fiu doar spectator şi nici atât.  Cu timpul lucrurile s-au rezolvat au intrat pe un făgaş fără traume şi situaţii care să deregleze viaţa normală de zi de zi cu mici excepţii atunci când nişte evenimente întâmplătoare ne răscoleau sufletele. Ea şi-a crescut copilul singură, şi-a îngrijit părinţii cărora le-a făcut toată rânduiala când au trecut în nefiinţă.  Eu nu am contribuit cu nimic, am fost un simplu spectator cum am mai spus-o şi o voi spune mereu. 
Între timp am realizat relaţia cu Marcela, care nu a durat mult şi despre care vorbesc în „Drumul gherghinelor.” După ea am avut o relaţie cu Elisabet. După ce am trecut faza primelor relaţii inclusiv cele sentimentale credeam că am găsit o femeie care mă iubea şi-mi corespundea din toate punctele de vedere dar s-a sfârşit brusc în urma unui gest care orice bărbat normal l-ar fi neglijat, un gest deloc pudic care putea fi foarte bine trecut cu vederea.  
Stăteam împreună şi aveam un câine lup care mă chema să-l plimb. Trebuia să merg într-o delegaţie şi aveam tren la ora unsprezece. Aveam timp suficient ca să plimb câinele. Elisabet era în baie. Trecând prin faţa băii, uşa fiind întredeschisă, îmi strigă să-i aduc un prosop şi hârtie igienică. I-am confirmat că-i aduc imediat. Când m-am întors cu cele cerute uşa de la baie era deschisă iar Elisabet stătea pe wc şi fără nici o jenă , de fereală întinde mâna după hârtie. Prosopul îl pusesem pe clanţa uşii. Într-un lighean în cadă erau chiloţi murdari puşi la înmoi. Am încercat să fac abstracţie de toate acestea dar din clipa următoare eu nu mai am avut nimic comun cu ea. Îmi venea în minte Marcela (nevasta mea) care mă fugărea din baie dacă vroiam să intru peste ea, excepţie făcând când făceam duş împreună şi când vroiam să facem sex. Îmi venea în minte Raluca care cu greu se lăsa dezbrăcată de hainele ei ţigăneşti dar când se vedea goală lângă mine se transforma într-o delicatesă de nu te mai săturai de ea. Până şi Felicia, Feli sau Motănel cu care făceam orgii sexuale nu mă lăsa să stau cu ea în baie sau să-şi facă nevoile în faţa mea. Când mai deschideam uşa în glumă arunca cu ce apuca în mine. Consider că toate femeile au un grad pudic benefic unui cuplu. Poate că dacă nu-mi veneau în minte toate acestea aş fi depăşit acel moment dar nu am reuşit. În trei zile fără nici un fel de explicaţii mi-am luat lucrurile şi am dispărut. Relaţia a mai continuat dar fără nici o finalitate, şi încet, încet s-a cicatrizat totul. După un timp ea s-a măritat. Nu m-a deranjat.  Odată când am rugat-o să ducă un buchet de flori la o mireasă, o fiinţă care a avut un loc aparte în viaţa şi sufletul meu despre care am scris în „Prostituata”, după ce i-a dat buchetul şi am plecat mi-a spus:
- Am fost martoră la o întâlnire, la o scenă de iubire tacită. Oare tu nu m-ai iubit deloc?
Ştiu că nu i-am răspuns decât doar că vreau să mergem undeva şi să mă îmbăt. După acea seara şi altele câteva, relaţia noastră a devenit istorie. După cum am spus s-a măritat. Azi, când am revăzut ce am scris atunci, ea a trecut în nefiinţă. Îmi fac o cruce mare din tot sufletul şi spun „Dumnezeu să o ierte şi ea să mă ierte pe mine dacă am supărat-o cu ceva în viaţa sau mai precis în episodul din viaţa ei care l-am trăit împreună, şi încă o dată Dumnezeu s-o ierte.”
Înainte de episodul cu ea cam timp de  un an după ce am găsit cruciuliţele nu încetasem  să întreb ţiganii de şatra lui Traian. La Porumbacu era o ţigancă pe care am cunoscut-o când i-am dus lui bărbatul ei, tot Traian, o coală de tablă de cupru să-mi facă un cazan. Ţiganca ghicea, îşi făcuse un renume, şi cu ocazia aia am rugat-o să-mi deschidă cărţile şi nu a vrut spunându-mi că ştie ea de ce. A spus că mi le deschide când mai trec pe la ei. Când am revenit să iau cazanul ea nu era acasă. De atunci a trecut mult timp. Am vrut să mă duc imediat când am găsit cruciuliţele dar nu am reuşit. Când am văzut că Dorina şi-a găsit făgaşul şi se simţea bine fără mine m-am dus la Porumbacu şi tot nu am găsit-o pe ţigancă. Era plecată la nişte neamuri la Mârşa. Am plecat dar nu am renunţat să dau de ea mai ales că mi-a promis că o să-mi spună multe.
Când am împlinit cinzecişicinci de ani am reuşit să dau de ţigancă. Mi-a spus o poveste interesantă de domeniul fantasticului pe care o voi trata spre final. 
Am luat de bună ce mi-a spus ea şi mi-am continuat viaţa. Marcela, nevasta mea se recăsătorise. Feli a plecat ea fiind singura care ar fi răspuns la o chemare de a mea şi nu a mai dat nici un semn de viaţă. Dorina îşi făcuse viaţa ei în care nu puteam şi nici nu aş fi vrut să am acces, făcându-i destule necazuri. Totuşi, printre idile am convins-o să mergem toţi trei la mare. Eu, ea, şi Corneluş. A fost frumos. Băiatul s-a simţit bine. Am stat aproape o săptămână după care am plecat că Dorina nu se simţea bine, i se umflase picioarele de la căldură şi înţepături de ţânţari. Eram cu cortul.  După toate astea relaţia noastră a intrat într-un con de umbră. Treceau trei sau patru luni şi eu nu-l vedeam pe băiat. Nu ştiu de ce doar nu mă oprea nimeni. Într-o singură relaţie pe care am avut-o partenera nu a fost de acord că am un copil şi o să trebuiască să-l mai vizitez  şi am părăsit-o. Parcă îmi era ruşine de mine că am un copil la care nu am reuşit să-i creez o viaţă cu amândoi părinţii lângă el. Nu m-am gândit niciodată că el creşte şi creşte cu această traumă, cu un tată de o factură nedemnă,  de un tată cum şi-l doreşte un copil. 
Cele mai frumoase episoade din viaţa mea au fost când am fost cu băiatul la mare numai noi doi şi când l-am învăţat să schieze. Episoade care puteau să cimenteze o relaţie dar nu s-a produs şi iarăşi spun: Parcă ceva, cineva îmi ştergea din minte tot ce clădeam pozitiv în legătură cu orice relaţie. Mai mult de trei luni nu eram într-o relaţie. Toate acestea m-au făcut să-mi cimentez în minte că trebuie să fac un consult psihologic iar apoi să pot să-mi fac un mod de viaţă. Am încercat şi acest dar mare lucru nu am reuşit. 
Concluzionând cei doisprezece ani cu Marcela şi patru, cinci ani de încercări cu Dorina îi consider anii mei de căsătorie. În rest aş spune că ţiganca lui Traian din Porumbacu a avut dreptate după cum se va vedea la finalul acestor povestiri.
A urmat pentru mine o perioadă când vroiam să plec aiurea. Îmi propusesem ca în cel mai scurt timp să plec din Braşov aşa fără ţintă, dar după un timp lucrurile s-au liniştit la fel ca şi o apă când se revarsă şi care încet, încet dispare în pământ iar lucrurile inundate natura le reface la fel cum erau, ca şi cum nu s-a întâmplat nimic dar orice s-ar întâmpla zona rămâne vulnerabilă. La fel şi sufletul unui om străbătut de evenimente şi care lasă urme, cicatrice care întotdeauna dor de câte ori le atingi mai tare.



Drumul gherghinelor

După  un drum lung de aproape 800 km, într-o zi toridă cum nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată în luna mai, simţeam nevoia unei relaxări, a unui divertisment. Mă simţeam cât de cât resemnat în urma traumelor sufleteşti avute prin ratarea căsătoriei şi a mariajului cu Dida.
Întotdeauna când mă simţeam obosit sau veneam de la vreun drum lung, mă opream la Campingul de la Dârste Braşov unde într-un fel mă simţeam ca acasă. Bucătarii Traian şi Ion erau prietenii mei de suflet la care întotdeauna găseam o mâncare bună iar seara în local se dansa şi se asculta muzică bună.
Şi de această dată am tras la camping unde vroiam să mănânc ceva şi să văd ce-mi mai făceau prietenii şi să mă relaxez la umbră pe terasă. Am parcat maşina la umbra brazilor din faţă şi am salutat-o pe şefa Petruţa care tocmai ieşea de la biroul de cazare. Am condus-o până la intrarea în bucătărie unde i-am salutat şi pe băieţii care erau în toi cu treaba. Am îmbrăţişat-o pe Leana, singura ospătăriţă, care m-a condus pe terasă unde erau destule locuri libere. A aranjat masa şi m-a întrebat cu ce să mă servească.
- O bere la halbă şi spune-le băieţilor să-mi facă ceva bun. 
I-am sărutat mâna pe toată lungimea braţului făcând-o să-mi spună:
- Ce te-a apucat? Asemenea gesturi de gentleman nu ţi se potrivesc!
- Tu şti că eşti febleţea mea. Dacă nu ai fi iubita lui Costică nu ai scăpa de mine nici cu procuratura.
- Ar fi culmea să te şi cred. Să-ţi facă o gustare de la bar?
- Nu mulţumesc, doar nişte alune.
Leana era o fată minunată dar cu viaţa puţin complicată. Se îndrăgostea prea repede iar idilele nu ţineau prea mult. Pe undeva mă asemănam cu ea poate de aceea ne şi simpatizam. Ca femeie mă atrăgea şi dacă nu era amanta unui prieten sigur mi-o făceam prietenă sau chiar o relaţie mai aparte. Mi-a adus berea şi alunele şi     i-am sărutat iarăşi mâna dar de data asta scurt. A mai luat o comandă iar când a trecut pe lângă mine şi-a trecut mâna prin părul meu în semn că nu-i sunt indiferent şi a plecat să onoreze comanda.
M-am lăsat pe speteaza scaunului savurând răcoarea şi berea care era numai bună de băut pe nerăsuflate. Nu după mult timp Leana mi-a adus pe un fund de lemn o combinaţie de cărnuri şi cârnaţi bine pătrunşi, un fel de mizgril dar în bucăţi mari revenindu-mi mie sarcina să-mi tai după preferinţă. Când au făcut o pauză de zece, cincisprezece minute, Traian şi Ion au venit la mine la masă. Am vrut să le fac cinste cu o bere dar deja amândoi erau puşcaţi într-o aripă cum se spune. Traian a plecat că fusese chemat la bucătărie şi am rămas cu Ion cu care am discutat fel de fel. Avea chef să meargă la Predeal după ce-şi termina programul. Traian îi dăduse liber că şi aşa treabă multă nu era.  I-a zis lui Leana să ne aducă bere şi m-a întrebat dacă nu am chef să merg cu el la Predeal. 
- Ba da, i-am spus eu, aşa, fără gagicuţe?
- Eu nu pot, nevastă-mea e liberă. Dar tu, ce faci bărbate, tot solo? 
- Tot, să-mi mai revin, problemele pe care le-am avut îmi cam tulbură sufletul mereu.
- Mi-au spus băieţii că te-ai mutat la Sfântul Gheorghe.
- Aşa este dar nu prea mă acomodez. Încerc să depăşesc problemele şi să intru pe un făgaş normal.
- Acolo, unde stai?
- Am primit o cameră la blocul de nefamilişti dar mă obişnuiesc greu să stau acolo.
- Dacă ai plecat de la nevasta ta, unde stai în Braşov?
- Pe unde apuc.
- De ce nu stai la Dida?
- Nu ştiu! Parcă ceva sau cineva nu mă lasă.
Traian l-a chemat pe Ion la bucătărie că avea un pic de treabă cu el. Când a plecat mi-a spus să nu plec că revine imediat şi-mi aduce şi o ciorbă de burtă dacă vreau.
- Acum nu-mi mai trebuie, era buna înainte de mizgrilul tău.
- Atunci nu era gata. Hai că vin imediat.
Leana mi-a adus o bere din partea lui Nicuşor, un marochiner care trecuse prin local şi mă văzuse dar nu a mai ieşit pe terasă. L-am văzut ieşind cu maşina din parcare pe DN1 şi i-am făcut cu mâna. În local venise pentru repetiţii orchestra care cânta seara. A venit şi Ion care mi-a adus o îngheţată cu multă frişcă şi alune o bunătate. L-am întrebat de unde o are şi mi-a spus că are la frigider.
- A vrut doamna Petruţa o îngheţată şi ţi-am adus şi ţie. De fapt, ea ţi-a trimis-o şi mi-a spus să-ţi transmit că dacă mergi la Predeal să treci pe la ea.
- Păi nu mergem împreună?
- Ba da, eu i-am spus. Cred că vrea să vină şi ea.
- Foarte bine, ne desfăşurăm la orizont.
- Auzi! De mult vroiam să-ţi spun…..
- Spune-mi acum. Dacă este ceva de râs, stai să-mi mănânc îngheţata.
- Nu! Este ceva ce cred că te interesează. Am o prietenă, ce bine v-ar sta la amândoi, dacă v-aş pune pe un cântar nu ar bate nici o tară pentru nici unul. Mata hoinăreşti mereu şi tot singur, ea ca o călugăriţă în schitul BTT Săcele, singura diferenţă dintre ea şi călugăriţe este că ea se bucură de ceva în plus. Nu este obligată să poarte straiele cernite şi să nu facă dragoste.
- Bărbate, cred că mă interesează, când mi-o prezinţi?
- Chiar acum.
- Sincer să fiu nu am chef să cunosc pe nimeni acum, dar hai să mergem şi aşa nu am ce face deşi mai bine aş bea o bere.
Nici cinci minute nu a durat drumul şi aveam în faţă o femeie cu aspect de ţărancă bronzată ce venea agale spre noi cu capul plecat într-o parte, gânditoare. Dar când s-a  apropiat de Ion s-a transformat din femeie leneşă care parcă  aşteaptă timpul să treacă sau gândurile şi necazurile-i  furau zâmbetul. Dintr-o dată s-a transformat într-o femeie vioaie îmbrăţişându-l pe Ion.
- Ce faci mai Ion, ai mai venit pe la mine? 
- Da fată, am venit să te văd şi să-ţi prezint un domn care …
S-a uitat la mine fără studiu făcându-se că nu a înţeles spunând:
- Cum merge treaba la voi?
- Bine, aş putea spune că foarte bine.
- Eu sunt în şantier, sper să termin…
- Dacă ai nevoie de ceva să-mi spui. Dânsul are relaţii şi te-ar putea ajuta.
- De ce nu !! spunând asta cu o uşoară notă de bucurie, întinzându-mi mâna.
Ştiu că m-am prezentat. În acelaşi timp a venit o fată cerându-i nişte chei şi au discutat probleme de serviciu. Nu mă mai interesa discuţia atenţia mea a fiind atrasă de o muzică bună la radio, acesta auzindu-se foarte tare undeva într-o cameră sau birou care era la etaj. Nu îmi aduc aminte dacă i-am reţinut numele dar ştiu că mi-a făcut impresia unei femei de acţiune, cu replică şi care emana o atracţie specifică femeilor cu sexapil. O impresie ce avea să-mi formuleze în minte şi o hotărâre: trebuia să cunosc această femeie, lucru ce avea să se întâmple nu după mult timp. 
Venisem de la Bucureşti şi ca întotdeauna mi-am oprit maşina la camping. Mi-am adus aminte de gagicuţa de la BTT. Am ciugulit ceva la repezeală şi le-am spus băieţilor că merg la BTT. Ion mă întreabă:
- Te-ai lipit de gagică?
- Nu, n-am mai fost de atunci.
- Niciodată nu-i prea târziu.
- Îi fac o vizită şi mă întorc. Să-mi faci mizgrilul ăla mişto. Este tot în şantier?
- Nu ştiu, nici eu nu am mai fost pe la ea.
După zece, cincisprezece minute eram cu maşina la ralanti în faţă de la BTT. Nu se vedea nici o mişcare.
Am claxonat de două ori în faţa porţii întredeschise dar nu a ieşi nimeni. Am coborât din maşină şi am intrat. Cu mâinile în buzunare priveam clădirea din faţa mea în jurul căreia predomina peste tot materiale şi scule necesare şantierului. Aveam un aspect neglijent aş putea spune, dezordonat, făcând parcă notă comună cu micul şantier din fata mea. Nu răspunde nimeni şi nici nu se auzea nici un zgomot că ar fi existat cineva acolo. Am insistat.
- Hei, e cineva pe aici?
După un timp scurt undeva sus la etaj s-a auzit o uşă. După aceea o alta şi pe balconul ce înconjura clădirea pe două laturi a apărut aceeaşi femeie cu aspect nedefinit, legată la cap frumos, pe după gât cu un batic, având un plasture pe obraz. Cu aceeaşi mers lent şi capul plecat într-o parte, cobora scara ce ducea la etaj.
- Căutaţi pe cineva? Întrebându-mă cu un zâmbet caracteristic şi o curiozitate în expresia feţei ca şi cum s-ar fi  străduit să mă ia de undeva, să-i aducă aminte unde m-a văzut.
- Cred că pe dumneata te caut, încercând să ghicesc de ce-şi acoperea obrazul stâng.
- A domnul, prietenul lui Ion.
- Exact, sar ce-aţi păţit la obraz? Accident de muncă?
- A nu, altceva, şi şantierul acesta mă sufocă.
În acel moment am văzut cum faţa ei a devenit tristă ca şi cum ar fi fost o condamnată la moarte.
- De ce v-aţi întristat aşa? Când coboraţi pe scări zâmbeaţi aşa frumos.
- Zău?
- Aşa mi s-a părut.
Discuţia ce a urmat nu era importantă, ştiu însă că o purta cu mine ca şi cum ne-am fi cunoscut de când lumea, creând impresia femeii ce se acomodează uşor în discuţie, femeia comunicativă, capabilă să poarte o discuţie la orice nivel. Acest gen de femeie dacă nu o înţelegi, dacă nu ştii să priveşti în substratul ei sufletesc, rămâi cu impresia femeii uşor vulgare care oricând te poate sictiri.
- Unde lucrezi?
- La Sfântul Gheorghe. 
- O, acolo am o prietenă bună, am fost colege la şcoala de şef de unitate. Când mă duci şi pe mine la ea?
- Cu proxima ocazie sau chiar acum.
S-a uitat la mine neîncrezătoare dar mi-a spus că acum nu poate.
Am purtat discuţii fără importanţă cu privire la activitatea de şantier, după care mi-am luat rămas bun urmând să trec s-o iau la Sfântul Gheorghe într-o plimbare. În oglinda retrovizoare am văzut-o cum a rămas puţin contrariată. A stat în poartă până când am făcut stânga şi am intrat la camping unde mă aşteptau băieţii. Am avut convingerea că nu i-am făcut o impresie bună. 
După două sau trei zile veneam de la Bucureşti şi nu mai m-am dus la camping ci m-am  dus direct la BTT.
Mă găseam din nou în faţa ei, de data asta îmbrăcată în fustă şi o bluză roşie. Mi s-a părut mărunţică, nu mai avea plasturele pe obraz, în schimb o aluniţă inflamată cu aspect de neg domina centrul obrazului.
- Petru asta ţine-i plasturele?
- Lasă-mă că sunt necăjită, uite ce mi s-a făcut dintr-o aluniţă.
- Nu-ţi fă probleme, poate soarele de primăvară a iritat-o, i-am spus, uitându-mă atent la pata roşie încercând  să-i mângâi obrazul. A tras uşor capul schiţând un zâmbet trist, spunând:
- Mi-ai promis că mă duci la Sfântul Gheorghe.
- Hai îs mergem acum.
- Nu, că acum sunt necăjită, aş vrea să ajung în Piaţa 23 August la Dermato.
- Mergem acum?
- Mă duci?
- Cum să nu, cu dragă plăcere, hai să mergem.
- Stai un pic să închid biroul şi să-mi i-au ceva bani spuse plecând în viteză cu mersul ei caracteristic a şi dispărut în clădire.
În drum spre Dermato, aproape că nu am discutat nimic. Se îmbrăcase într-un pantalon alb. Privea înainte, gânditoare, cum drumul se derula sub maşină. Citeam pe faţa ei acele gânduri triste când te afli în faţa unei dileme cu viaţa din care nu ai scăpare. Acel trac în faţa necunoscutului ce-l aştepţi să nu fie prea frumos. Îi ghiceam gândurile. Trăia spaima să nu aibă cancer, pentru că în general acest gen de negi acolo duc. Pe loc trăiam acelaşi sentiment cu ea. Ceva în sufletul meu se transformase, aveam aceleaşi gânduri cu ea. Dar dacă-i bolnavă de cancer? Mă întrebam privindu-i negul inflamat pe o rază destul de mare. Mi-am propus să fiu lângă ea tot timpul, să nu o părăsesc o clipă. Pentru prima dată am studiat-o când s-a dat jos din maşină ducându-se spre intrarea la Dermato. Cu mersul ei caracteristic păşea nesigură dar am văzut pe faţa ei că se străduia să învingă teama lăsând loc unei speranţe. Consultaţia a durat cam un sfert de oră. În acest timp încercam să-mi imaginez viaţa acestei femei pe care pur şi simplu trebuia să fac eforturi să-mi aduc aminte cum o cheamă. Simţeam că trebuie să fiu lângă ea, o vedeam singură şi neajutorată deşi nu cunoşteam nimic din viaţa ei. Putea avea şi ea un prieten, un iubit, dar nu avea importanţă. Simţeam că se trezesc în mine sentimente, acel sentiment ce apare spontan în sufletul oamenilor şi mi-a venit în minte definiţia iubirii:
„ Iubirea, este un cuvânt necreat de nimeni, el a părut spontan, aşa cum în sufletul oamenilor apare însăşi iubirea sau cum spunea eroina din Atacul Lupilor, Sânziana, dragostea nu trebuie să o cauţi, ea apare spontan şi ca să te îndrăgosteşti nu este nevoie de ani sau  zile, sunt suficiente câteva secunde.”
Cu aiureala ce era în sufletul meu, era prematur să mă gândesc la acel germen al iubirii. Dar ştiu că am rămas de atunci cu hotărârea ca timpul meu disponibil să i-l dedic femeii, care avea să dovedească mai târziu, pe lângă bunătatea sufletească ce o caracteriza o infidelitate nevinovată specifică femeilor şi bărbaţilor ce trăiesc singuri. Din acea zi de sfârşit de mai, mă găseam aproape tot timpul lângă ea.
Interesant era faptul că nu aveam acel sentiment de posedare, nu o doream ca femeie. Era foarte grijulie. Mâncam împreună iar de câte ori dormeam la cabană îmi făcea patul. Şantierul se terminase de mult, intrase în pâine cum se spune. Se cunoştea că este la început. Cunoştea toate regulile dar nu avea fundamentat în minte regulile elementare ce stăteau la baza unei cârciumi. Cerea sfaturi la oricine-i ieşea în cale. Cum să facă, să atragă clienţii, dacă avea sau nu noroc cu cârciuma. Stând lângă ea aproape tot timpul am observat că este o femeie foarte cunoscută, fiind comunicativă şi faină (drăguţă) pe deasupra îşi făcea uşor relaţii. Şi mai era o cauză: cabana ce o conducea şi a condus-o şi cu ani în urmă a aparţinut BTT- Biroul de Turism pentru Tineret, unde se putea face rost de o ţigară bună, de o bere bună, de o cameră bună şi discretă, etc., toate acestea i-au creat popularitatea Se străduia să fie serioasă, asta datorită funcţiei ce o avea şi probabil şi prezenţa mea. Eu pentru ea eram totuşi o curiozitate, vedeam asta, dar mă făceam că nu observ. Era curios pentru ea faptul că trăiam aproape tot timpul în prezenţa ei dar niciodată  nu o atingeam cu un deget. Sunt convins că uneori îşi punea întrebarea: „Ce-o fi vrând acesta de la mine?” Ea pentru mine nu prezenta curiozitate şi probabil unde începusem să aflu câte ceva despre viaţa ei. O iubea un bărbat, Marian, pe care îl trata cu superficialitate iar acest lucru mă deranja. Mie niciodată nu mi-au plăcut relaţiile paralele (amantele) şi nici să râvnesc la iubita altuia, dar asta până la urmă s-a demonstrat că nu sunt chiar aşa şi după cum se va vedea m-am abătut flagrant de la regulă. 
Această prietenie platonică a durat destul, poate exagerat de mult. Avea aspectul unei colaborări. Curios pentru mine, atunci când probleme de serviciu sau altele se desfăşurau în aşa fel încât să nu o văd o perioadă relativ lungă, îmi lipsea. Uneori lăsam totul baltă şi mă duceam să o văd sau când îi dădeam telefon îmi răspundea:
- Ştii! Eram sigură că tu eşti. 
Constatam că eram pe aceeaşi lungime de undă.
Aluniţa de pe obraz nu o mai durea, roşeaţa dispăruse şi odată cu ea tristeţea care-i subjuga sufletul. Era ea însăşi. Aflase pe linie medicală că nu este vorba de cancer şi să meargă să se opereze, lucru care avea să-l facă mult mai târziu. A fost o operaţie reuşită şi estetică.
Eram amândoi două figuri comunicative şi ne înţelegeam de minune. Începuse, dar nu era cimentată, în sufletele noastre acea iubire fără dubii şi întrebări. Gelozia nu-şi arăta colţii. 
În sufletul meu începuse să apară acele sentimente când îţi doreşti o femeie dar aveam sufletul atât de zbuciumat. Trecusem printr-un divorţ, ratasem o relaţie în urma căreia a apărut un copil care-mi tulbura amarnic sufletul că nu sunt lângă el să mă bucur de gingăşia şi copilăria lui. Ratasem două femei minunate care m-au iubit şi eu le-am călcat iubirea în picioare. Acestea îmi creau o reţinere pentru o nouă relaţie. Mult timp amintirea lor mi-au înfrânat orice relaţie după ele, vânturile, valurile m-au îndepărtat de ele făcându-mă de multe ori să spun: Dumnezeu nu bate cu băţul.
Începusem să-i urmăresc mişcările, să-i savurez zâmbetul, să-i admir glasul, să-i studiez trupul, semne care apar întotdeauna când îţi doreşti o femeie. 

*****

Venisem târziu, nu ştiu de unde. Cârciuma era închisă, personalul plecase, se făcea curăţenie. În biroul ei era lumină. Am urcat scările intrând în hol. Ea stătea de vorbă cu un tip, probabil cazat în cabană şi care-i făcea o invitaţie la o bere în cameră. Discuţia a fost curmată de apariţia mea. 
- Bună seara, doamnă.
- Bună seara, mi-a răspuns ea surprinsă. Cu altă ocazie domnule, noapte bună.
Tipul, un bărbat destul de tânăr cu o figură de şofer, s-a uitat la mine lung, după care a plecat intrând într-una din camere.
Am luat-o de gât şi am intrat în birou, spunându-i în glumă:
- Ai predilecţie pentru tineret?
- Zău? Uitându-se cu o privire fulgerătoare că a trebuit să o iau de bărbie şi să mă uit la ea spunându-i:
- Am glumit, nu fi copilă. Cum ţi-au mers treburile azi?
- Bine! întârziind cu răspunsul ca şi cum nu ar fi vrut să nu-mi răspundă. 
Se aşezase la birou să-şi facă actele. Muncea foarte mult, de multe ori o apuca ora două noaptea. O ajutam deoarece în ale cârciumii mă pricepeam foarte bine. Îmi era sete, uitându-mă prin birou dacă nu e ceva de băut îi spun:
- Nu ai nimic de băut că îmi este o sete de cămilă.
- Nu! Ia cheile şi du-te în beci, adu câte o bere.
Terminase treaba şi îşi făcea ordine prin birou mişcându-se pe lângă mine. În seara aceea pentru prima oară i-am simţit mirosul de femeie, apărea în ochii mei sub altă imagine. Trăsăturile feţei erau parcă altele. Când a trecut pe lângă mine am apucat-o de mijloc aşezând-o pe genunchii mei. Se uita curioasă la mine, mai mult întrebătoare ca şi cum ar fi vrut să spună sau să mă întrebe ceva. Făcându-mă că nu observ acestea i-am spus:
- Mai lasă-le încolo de treburi, stai colea şi hai să bem câte un pahar de bere. Îi mângâiam părul, obrajii ferindu-i aluniţa care o mai durea puţin. Ştii fată dragă, oamenii mai au nevoie în viaţă şi de altceva nu numai de muncă. Uite, vezi, eu am avut o zi foarte grea şi în seara asta simt nevoia unei relaxări care să mă deconecteze de totul. Ce-ar fi să ne iubim un pic, să ne cunoaştem şi altfel, nu crezi că ar fi bine?
Îi spuneam toate astea aproape şoptindu-i la ureche şi sărutându-i uşor obrajii. Nu a schiţat nici un gest de respingere ca şi cum ar fi aşteptat de mult această scenă. Nu spunea nimic, învârtea aiurea o hârtie pe birou. Am lipit-o din nou de mine, căutându-i buzele care s-au lăsat sărutate dar nu cu dăruire probabil din cauza acelui trac al primului sărut  sau când eşti subjugat de întrebările „oare să o fac sau să n-o fac?” sau probabil la ea era acea prudenţă de început de a nu te arunca în braţele unui bărbat de la prima vedere. Deşi la noi nu se punea problema unei adaptări, ne cunoşteam foarte bine. Dându-mi seama de trepidaţia sufletului ei, i-a eliberat mijlocul, iar mâna dreapta din reflex ca o mângâiere uşoară a trecut peste fundul ei spunându-i:
- Ce cameră ai liberă?     
- Doi.
- Fă paturile şi hai să ne culcăm.
Discuţii prea multe cu privire la momentul sentimental ce avea să urmeze nu s-au purtat. În câteva minute problemele de birou s-au încheiat retrăgându-se în camera doi unde foarte repede a aranjat un pat şi a dat să plece.
- Ce faci, nu rămâi cu mine?
- Eu ştiu!?
- Cred că e cazul să ne cunoaştem şi altfel, uite fă-ţi un pat şi dormi cu mine în cameră. Hai să fie aşa începutul, nu crezi?
Fără să-mi răspundă şi-a aranjat patul de lângă uşă după care s-a retras spunând că se întoarce imediat. Mi-am dat jos hainele de pe mine rămânând în slip, cum de fapt îmi place mie să dorm şi m-am băgat în patul cu lenjerie curată ce-mi crea o senzaţie plăcută de destindere şi relaxare. Am stins lumina. Cu bezna din cameră m-am obişnuit foarte repede deoarece din hol pătrundea, prin crăpăturile de neîmbinare perfectă a uşii, fante de lumină ce creau o lumină semiobscură suficientă şi chiar potrivită pentru a nu te împiedica de mobilierul din cameră şi în special pentru a face dragoste.
A trecut un timp relativ lung şi ea nu mai apărea. Aproape că-mi luasem gândul că ar mai veni. Vroia să mă aşez mai bine în culcuşul curat pentru a adormi când uşa s-a deschis apărând într-o cămaşă de noapte transparentă. În pragul uşii, lumina din hol parcă îi făcea o radiografie perfectă a trupului. După ce a închis uşa, s-a aşezat în patul ce şi-l făcuse, devenind sub lenjerie un ghemotoc sau ca şi cum nu ar fi existat nimeni în pat. Avea pătura trasă peste cap. Cu o voce suavă, caldă, mi-a spus:
- Noapte bună!
- Mersi dragă, la fel.
După o scurtă pauză i-am spus:
- Nu vrei să vii lângă mine? E mai cald şi să putem vorbi în şoaptă. Ştii, mie nu-mi este încă somn.
Nu mi-a răspuns dar după felul cum se mişca în pat o vedeam că nu rezistă tentaţiei.
- Hai nu fi copilă, i-aţi inima în dinţi şi vino să vezi ce bine e lângă mine.
     Aceeaşi tăcere, dar am auzit foşnetul lenjeriei cum s-a mişcat în pat şi aproape imediat s-a dat jos, ţopăind aproape fugind spre patul meu ca şi cum ar fi zis „fie ce-o fi mă arunc în braţele acestui bărbat”.
Am dat pătura la o parte primind-o lângă mine. De data asta îi adulmecam pur şi simplu mirosul ei plăcut de femeie îngrijită. Se ghemuise lângă mine devenind o bucăţică de femeie ce aveam impresia că o pierd printre lenjerie. Mâinile mele i-au cuprins trupul forţându-l să-şi revină la forma iniţială. O mână pleacă undeva de jos peste picioare, ridicând în sus cămaşa, dezgolindu-i trupul şi lipindu-l de al meu. Chiloţii şi sutienul parcă mă incomodau încercând să le îndepărtez. Prima data cu sutienul eliberându-i sânii care s-au revărsat parcă bucuroşi că au scăpat de strânsoare, împungându-mă în piept cu sfârcurile lor întărite. După aceea mâna a plecat în jos spre şolduri ducând cu ea chiloţii mici şi fini, opunând rezistenţa picioarelor ei ce le ţinea strânse. Cu palma îi mângâiam tot trupul acoperindu-i în acelaşi timp buzele, grumazul, umerii, sânii cu sărutări voluptoase. Simţeam cum încet pielea ei devenea catifelată, buzele ei tot mai gustoase. Corpul nu mai opunea nici cea mai mică rezistenţă devenisem două trupuri goale care  se zbăteau, se chirceau în ghearele unei plăceri ce părea totuşi incompletă, probabil şi de fapt, nu probabil, în general aşa-i întotdeauna începutul. Repriza a doua rezolva toate problemele. Simţeam cum a explodat ca un vulcan înfigându-se în mine cu tot trupul. Am făcut-o ghem încercând să o ajut să simtă plăcerea orgasmului.
Timpul trecea, se consolida şi de o parte şi de alta ceva frumos între doi oameni care s-au cunoscut întâmplător. Au mai apărut şi momente de gelozie care întotdeauna se terminau frumos. Totuşi era ceva ciudat în relaţia noastră. Nu simţeam acea dăruire la apogeu atunci când plăcerea trupească te conduce la inconştienţă.


*****

Ne duceam foarte des la plajă şi mie şi ei ne plăcea foarte mult soarele şi să fim bronzaţi. Mergeam în diferite locuri, ne luam cu noi fructe, de băut. Apăruseră strugurii, reţin că-i plăceau foarte mult strugurii şi pepenii. Când intra în posesia lor se bucura ca o copilă. Eu mă ocupam de maşină iar ea citea rugăciuni.  Era o femeie credincioasă. Când nu aveam ce face ne plimbam, urmăream cum curge apa ducând cu ea tot felul de buruieni, crengi, flori care multe din ele se opreau printre pietre. I-a venit ideea să rupă o floare aruncând-o în apa care o duce cu repeziciune printre bolovanii lustruiţi de apă şi de timpul geologic ce a trecut peste ei. O urmăream ca doi copii părându-ne rău când apa o îngrămădea printre pietre. Ea, ca un fel de îndemn de galerie îi spunea florii să meargă mai departe. ”Nu te opri te rog frumos mergi mai departe” spunând acestea cu o rugăminte copilărească de parcă asta ar însemna ceva grav. Dar, deodată, un val mai măricel a smuls floarea dintre cele două pietre ca şi cum ar fi ascultat-o, plecând mai departe ca imediat să se oprească din nou, de data asta fără speranţa să mai poată pleca mai departe. „Of, nu mai vrea să meargă mai departe, ce puţin o să trăiesc”. Îşi pusese în gând că lungimea drumului parcurs de floare va dimensiona viaţa ei, spunându-mi:
- Ştii? Când am aruncat floarea asta în apă am zis că dacă merge până la cascada aceea mică unde face cotul, înseamnă că o să trăiesc mult, dar vezi nici un sfert de drum nu a mers, ce păcat. 
Îmi spunea toate astea stând ghemuită cu genunchii la gură privind floarea pe care apa aproape o dăduse la fund în faţa capcanei ce o oprise creându-i senzaţia unei dispariţii după care într-adevăr regreţi.
Veselă, trecându-i părerea de rău vine lângă mine spunându-mi:
- Hai să rupem amândoi câte o floare să vedem care trăieşte mai mult. 
Am luat-o de mână şi trăgând-o după mine am plecat să căutăm florile. Mergea lângă mine cu ţopăitul ei minunat de parcă şi pietrele ce le călca o gâdilau la tălpi. Am ales două flori, ea una albă, eu una mov. Am stabilit cu foarte mare seriozitate spaţiul ce trebuia parcurs. Am aruncat florile în apă. Intenţionat ea a furat aruncând mai înainte.
- Stop! Nu-i bine ai trişat i-am spus, prinzând cele două flori pentru a le arunca din nou.
Le-am urmărit traseul făcând în acelaşi timp o galerie copilărească de care mai târziu aveam să ne amuzăm sau mai precis să ne amintim amândoi cu plăcere. La prima încercare ea murea de bătrâneţe eu de tânăr, la a doua încercare eu am ales o floare galbenă ce a făcut-o să spună:
- A! Am aflat! Cine este gelos ?!
- Da, sunt foarte gelos.
Drumul parcurs de flori a fost pentru amândoi cel ales bucurându-ne că vom muri de bătrâneţe. Aş putea spune că se cimenta o prietenie frumoasă. Parcă nu-mi venea să cred că începusem să depăşesc eşecul vieţii mele, Dida şi Ţoancă (Corneliu Adrian) singurul fiu legitim al vieţii mele de până atunci.

*****

De Sfânta Maria mică a avut invitaţi şi spontan s-a declanşat o petrecere destul de antrenantă. În toiul petrecerii  i-am zis:
- Ce ar fi ca noi să dispărem?
- Unde?
- Undeva în natură de exemplu pe Valea Babaruncăi.
Cu seninătate ca şi cum şi ea ar fi gândit la fel a spus simplu: „Hai”. Am luat cele necesare, două pături şi mi se pare un sac de dormit şi am plecat. Am mers până aproape de Babarunca. În dreapta se făcea o poiană largă străbătură de un drum de acces ce cobora până în râu. În stânga, deasupra râului un platou tocmai bun pentru a petrece o noapte în maşină sub clarul lunii care ne privea parcă zâmbind şi ea de plăcerea noastră. Nu eram, cred pe toată valea la ora două noaptea, decât noi doi şi undeva mai departe, destul de departe, se auzea o talangă purtată de una din vacile ce păştea pe vale iarba grasă şi plină de roua dimineţii care nu mai avea mult să apară. Am desfăcut scaunele, maşina transformându-se într-un pat destul de confortabil acoperit de blănurile maşinii peste care am pus o pătură iar cu alta pentru învelit. Ne-am dezbrăcat afară, rămânând doar în strictul necesar pe noi ca să nu apărem în faţa lunii chiar despuiaţi şi care ne privea, parcă zâmbind, cum apărea cu coarnele semilunii în sus. Totul a fost minunat şi a fost ceva plăcut. Fiind aproape dimineaţă o partidă scurtă de sex după care am adormit trezindu-ne soarele care era destul de sus. Am mai petrecut împreună multe din aceste momente frumoase. Crezusem că am întâlnit femeia care-mi lipsea. Timpul petrecut cu ea îmi cimentase în suflet sau mai precis îmi scoase din minte ideea de a trăi singur. Ajunsesem să cred şi de fapt aşa era, că omul nu trebuie să trăiască singur. Este dator să încerce orice, să lupte cu viaţa. Mă deconectasem cum am mai spus de gândul că nu am fost în stare să-i ofer  copilului meu un cămin în care să-şi petreacă copilăria cu amândoi părinţii. De-ar fi să-mi iau faţa de Dumnezeu un canon nu cred că l-aşi găsi pe cel care-l merit.

*****

Venise luna septembrie, luna florilor târzii, luna florilor de toamnă. Verdele cromatic al munţilor pătat de verdele pal al păşunilor cosite, de ultima otavă, îţi imprima în suflet toată splendoarea lor.
Începusem să ne facem planuri de viitor. Hotărâsem să mergem în Nordul Moldovei. Prima încercare a eşuat, asta din punctul ei de vedere. Unele aspecte din comportarea mea, voită sau nevoită a transformat ceva în sufletul ei. Despre asta aveam să-mi dau seama mai târziu că alta era cauza…. În orice caz luna septembrie a fost o lună încununată cu lucruri frumoase şi chiar planuri de viitor. 
Eram în concediu, venise luna octombrie, aveam concediu destul. Nu-mi aduc aminte ziua, dar am revenit la hotărârea noastră de a vizita mănăstirile Moldovene. Stabilisem plecarea pentru duminica ce urma. Toată săptămâna am pregătit cele necesare. Mai rămăsese să fac rost de muzică pentru casetofonul ce-l cumpărasem ocazional de la nişte polonezi. Luasem două casete cu muzică italiană de la Hari, iar pe o casetă nouă, în duminica premergătoare voiajului am înregistrat de la Mircea, bucătarul de la Dâmbul Morii, unele dintre cele mai frumoase melodii ale anului. Mai rămase alimentele ce urma să le luăm şi să stabilim îmbrăcămintea. Când am apărut la cabană am găsit-o destul de supărată deoarece nu ştia ce-i cu mine. Aş putea spune că pentru prima dată am văzut-o îngrijorată. Cred că în acea duminică de octombrie, ajunsese la apogeul iubirii ei. Amândoi pluteam pe aceleaşi culmi, pe aceeaşi lungime de undă, deşi vedeam în ochii ei uneori acea abţinere de aşi exprima sentimentele. Pentru mine era un mare semn  de întrebare ce avea să se accentueze în acea oră. O răbufnire de moment ce era să strice totul. 
Cum se desfăşurau lucrurile între noi nu credeam să ajung la neînţelegeri majore. Totuşi discuţia cu Nelu, afirmaţiile lui m-au enervat pur şi simplu. Rămăsesem aproape uluit, aveam o nebuloasă pe creier care mi-a dereglat gândirea. În loc să plec spre cabană am plecat spre oraş. Mă uluise complet. Doamne să mă fi înşelat?? S-ar putea. Îmi puneam tot felul de întrebări. Parcă unele lucruri ieşeau la suprafaţă. Cu toate astea nu vedeam un paralelism, nu-i vedeam rostul. Orice mi-ar fi spus eu aveam încredere în ea. În cele din urmă mi-am spus: şi în fond ce-aş fi vrut? Şi în fond ce vreau? Momentul, şi până acum momentul a fost minunat. Mergem mai departe? Mergem. Atunci întoarce maşina şi la drum. Te poţi înşela uneori !!! Şi ce dacă! din dragoste nu se moare, se suferă puţin şi gata. Cu toate astea nu-mi venea să cred. Vorbeam de unul singur. Cine dracu m-a pus să mă duc la PECO. A dracului gura lumii. Uneori îţi face bine, dar uneori rupe carnea de pe tine. Făţărnicia nu mi-a plăcut niciodată. Dacă cineva mi-ar fi spus că peste o lună aşa se va rupe totul, cum nici nu ar fi fost nimic, cred că l-aş fi scuipat în ochi. Dar ce auzisem era prea convingător. Interesant că după o oră nu mai avea nici un efect. Totul a intrat în normal de parcă nu s-a întâmplat nimic.
În seara aceea am dormit acasă. Acasă la ea, fiind de atâta timp împreună spuneam acasă, acasă la noi. Până târziu am făcut bagajele, totul era pregătit numai să le punem în maşină şi să plecăm. Am mâncat şi am băut cafea, ne-am culcat, ne-am iubit, am ascultat muzică, muzică ce o procurasem. 
Dimineaţa m-am trezit foarte liniştit. Ea dormea cu faţa în jos, cu capul spre perete, fără pernă. Îi plăcea să doarmă fără pernă. Cămaşa era ridicată până peste fund. Lovind-o uşor cu palma, apoi sărutându-i lobul urechii, am făcut-o să tresară şi să geamă uşor.
- Vreau să mai dorm un pic, te rog!
- Bine, doar până ce fac eu cafeaua.
Mă trezisem de-a binelea. Am pus de cafea, m-am spălat. După ce totul a fost gata am revenit la pat, dar nici nu m-am apropiat bine şi ea a sărit din pat.
- Gata, m-am trezit. S-a dus direct la geam deschizându-l , ce zi frumoasă, vai ce sus e soarele şi ce bine am dormit. Aşa-i că aseară când am adormit am debitat numai prostii?
- Ai bolborosit ceva de neînţeles. 
Avea acest defect aş putea spune, când adormea vorbea. Vorbeai cu ea şi-ţi răspundea dar ea dormea. Uneori pierdea şirul discuţiei vorbind altceva, îşi povestea pur şi simplu visul. Dar dura foarte puţin. Se trezea imediat spunând: ” aşa-i că am debitat prostii?”.
În baie se spăla întotdeauna cu zgomot. În câteva minute a fost gata. Admiram la ea această calitate. Nu se dichisea prea mult ca alte femei stând ore întregi în faţa oglinzii. Ea le făcea pe toate în mişcare. Din mers îşi mai arunca ochii în oglindă, îşi aşeza o cută sau o şuviţă de păr şi în două ture sau trei prin faţa oglinzii era gata de plecare.
Ne-am băut cafelele, am verificat locuinţa, în două drumuri am dus bagajele la maşină apoi ea a rămas să închidă uşa. Se îmbrăcase în pantaloni de catifea. Îi stătea foarte bine cu ei, erau mulaţi perfect pe corp. Cu capul descoperit, cu o eşarfă roşie la gât, ca o adolescentă, fugind cu ţopăitul ei caracteristic, cu capul plecat într-o parte, zâmbind cu acel zâmbet  când sufletul îţi este mulţumit şi bucuros.
- Gata, doamne ajută, făcându-şi cruce, putem merge.
Ca şi sufletele noastre, dimineaţa era ca n poveşti. Cerul senin fără pic de nori. Aburi uşori ieşeau din pământul care începuse să se încălzească sub razele soarelui ce ne privea parcă zâmbind, mângâindu-ne cu razele lui binefăcătoare. Ea parcă nu-şi găsea locul. Mereu făcea câte ceva, zâmbea, cânta, căuta ceva, aprindea ţigările, punea muzică. Întotdeauna când căuta ceva nu găsea, trebuia să se gândească şi după aceea iar căuta, iar se gândea, iar căuta până ce găsea. Acasă sau la prăvălie când nu găsea ceva o vedeam cum îşi întoarce un pahar cu gura în jos ca să-şi aducă aminte.
Mi-am adus aminte de asta deoarece căuta ceva prin maşină şi nu găsea. Eu o lăsam să se frământe deşi ştiam unde-i lucrul ce-l căuta, ca să-l găsească singură. Nici nu ştiu când a trecut timpul şi urcam Oituzul. Aceste meleaguri minunate pline de frumuseţe şi istorie, mărturiile istorice sunt scrise în anale şi în sufletul bătrânilor care au trăit acele momente de odinioară ale anului 1940, 1941 când s-a cedat Ardealul, Ungariei. Cum oamenii au fost dislocaţi din gospodăriile lor de o viaţă şi printr-un culoar de sârmă ghimpată  au fost trecuţi în partea românească. Momente de care nu trebuie să ne aducem aminte deoarece evenimentele de atunci au aşternut în sufletele oamenilor dureri şi regrete cumplite. Ungurii, acest popor format dintr-un trio migrator se credeau şi se cred superiori, însuşindu-şi fără nici un drept pământurile noastre.
Frumuseţea predomina peste tot. Deşi timpul părea în plină vară totuşi toamna-şi mai arăta faţa ei prin vârfurile fagilor care au început să se îngălbenească.
Şoseaua şerpuia în serpentine de parcă în unele locuri se întorcea înapoi. Dispărea la curbe în pădure ca după aceea să apară din nou ca o fâşie geometrică tăiată printre arbori.
Când urci şi cobori Oituzul este o plăcere pentru cei cărora le place volanul. La fel ca Branul, Dealul Sasului, simţi într-adevăr meseria de şofer.
Un scurt popas la Hanul Lina. De aici putea-i privi în voie ţinuturile din jur ce parcă te relaxau în urma unui drum lung străbătut de acei ce veneau spre ţinuturile Braşovului sau se depărtau de ele. Lăsând în urmă Oituzul, paralel cu apa ce-i poartă numele, ne apropiam de Oneşti a cărui pâclă de poluare se vedea în zare. După ce te apropiai destul, puteai distinge siluetele blocurilor din beton şi sticlă, a geamurilor ce reflectau lumina soarelui care începuse să dogorească. Am traversat acest oraş al chimiei, al cărui miros se simţea pe o rază destul de mare. Oraşul care a dat ţării cea mai valoroasă gimnastă a tuturor timpurilor, Nadia Comănici. Trecând pe lângă sala de sport am încetinit. Ea m-a întrebat de ce am încetinit. I-am arătat sala de sport întrebând-o:
- Ce valoare mondială a plecat de la sala asta?
- ?
- Gândeşte-te la o gimnastă. 
- Nadia. Imediat pe obrajii ei au apărut două lacrimi ce se scurgeau lin peste buze. O impresiona această aducere aminte.
Drumul Bacăului mergea pe lângă lacul de acumulare al hidrocentralei ce furniza energie oraşului şi marelui combinat chimic care domina valea dinspre Adjud. Drumul tăiat în dealul de lângă lac te duce spre dealurile Bacăului, dominate sus de Hanul Măgura, acoperite cu păduri de foioase şi salcâmi, văi largi de o parte şi de alta. 
Înainte de a ajunge la Hanul Măgura un loc de popas în dreapta. Ne-am oprit simţind nevoia unui repaus şi noi şi maşina, care parcă răsufla uşurată în urma urcuşului ce l-a făcut.
Am coborât din maşină lăsând uşile larg deschise pentru a se aerisi înăuntru. Ne-am dezbrăcat pentru plajă ca să nu pierdem ocazia de-a mai pune un mic strat de bronz pe noi. Toamna îşi spunea cuvântul. Foarte operativă a aranjat o masă ad-hoc pe un napron luat special. 
Delicatese luasem destule inclusiv fructe. Pe lângă acestea aveam carne pregătită cu tot dichisul numai trebuia friptă. Din vreascuri ce se găseau din abundenţă am înjghebat un foc, ferindu-ne amândoi de fumul care parcă numai după noi se ţinea. După ce s-a făcut jar suficient am pregătit porţii  pe cinste în completare cu celelalte rezultând o masă copioasă fiind şi prima de acest gen şi de care ne bucuram amândoi. Totul părea fără greşeală. 
Toate le făcea copilăreşte şi pe gustul meu. Oricâte ţi s-ar fi spus despre ea nu putea-i  să nu o ierţi sau să-i găseşti vreo pricină. Fie că juca foarte bine teatru, fie că le făcea şi le simţea cu adevărat.
Timp aveam destul dar totuşi trecea. Mai aveam destui kilometrii până la acolo unde ne propusesem să ne stabilim cartierul general, Hanul Iliseşti. După ce ne-am făcut siesta, după o scurtă scenă de iubire platonică, ce-i făcea pe cei care treceau cu maşinile pe şosea să ne claxoneze, am strâns calabalâcul, am pus fiecare obiect la locul lui, dezbrăcaţi până la brâu ne-am urcat în maşină şi „şuşaua băiete”, cum îmi plăcea să spun de câte ori plecam la drum lung. Moştenisem această expresie de la un şofer. Un moldovean ce mai păstrase graiul aşa cum l-a învăţat de mic. Având companie vocea plăcută a Oliviei Newton Johns, şi a femeii care la drum ştie să facă atmosferă, maşina condusă cu măiestrie zbura pe şosea ca o nălucă, neţinând cont de nici o regulă de circulaţie lăsând în urmă sat după sat, peisaj după peisaj, maşină după maşină, de parcă şi ea vroia să ajungă spre locurile minunate ce aveam să ne bucurăm din plin şi care avea să sădească în sufletele noastre acele amintiri care nu se vor uita uşor sau niciodată.
Am lăsat în urmă Bacăul. Târgul moldovean de odinioară, astăzi oraş în plină dezvoltare, ticsit peste tot de blocuri în arhitectură modernă, bulevarde largi şi bine semnalizate. Zone răzleţe de şantier unde predomina risipa şi dezordinea specifică şantierelor din ţara noastră. 
Trecând podul peste Trotuş urmă o curbă în loc la stânga. Semnalizatoarele arătau Vaslui, Roman, Iaşi, Suceava. Intram pe o alee cu plopi ce alcătuiau poarta de intrare a oraşului Bacău dinspre Roman. De la intersecţia cu drumul spre Vaslui, în dreapta, se putea vedea maiestuosul Turn al releului TV. Pe lângă el o curbă în pantă la stânga te băga în drumul Romanului, străjuit de o parte şi de alta de copaci sădiţi odinioară care parcă păzeau şoseaua.
Aproape tot timpul aveam subiect de discuţie, multe din ele create de ea. Când nu aveam ce spune cânta, deşi nu avea voce, dar cânta şi-i stătea bine, sau când nu cânta recita versuri aiurea, de ea compuse, fără rimă dar le recita şi nu-i stătea rău. Şi astfel, parcurgând kilometrii după kilometrii am ajuns în faţa porţii de intrare în oraşul Roman, oraş ce păstrase şi astăzi urmele târgului de odinioară. Străduţele înguste, pavate cu piatră de râu erau ticsite cu prăvălii şi dughene de o parte şi de alta. Forfota oamenilor într-un du-te vino, fiecare după nevoile specifice târgurilor moldovene, te făceau parcă să respiri mai greu dar în acelaşi timp să-i  priveşti cu admiraţie.
La ieşirea spre Iaşi Suceava, avea-i în dreapta grădina publică, cu chioşcul ei, ce se vede printre copaci, unde cândva duminica cânta fanfara militară.
În stânga gara cu clădirea ei de la începuturi căreia nu i s-a mai făcut decât acareturile necesare dezvoltării transportului CFR.
Şoseaua largă şi pavată cu piatră cubică din granit te scotea afară din Roman lăsând parcă loc bunei vederi.
PECO în dreapta cu intrare largă, lejeră unde am alimentat şi noi făcând o glumă cu vânzătoarea ce vorbea o limbă moldovenească pură.
Am lăsat în urmă şi Târgul Romanului cu toate poveştile lui, alergând pe şoseaua care curgea în faţa noastră ca un râu plumburiu. Valuri de căldură ce se ridicau asfaltul încins te făceau să crezi că aluneci pe luciu unei ape perfect transparente, un fel de fata morgana.
După douăzeci de kilometrii ajungi la o intersecţie. În dreapta cu drumul Iaşilor, iar curba uşoară în stânga te îndreaptă spre Suceava, oraşul plin de prezent şi istorie. Târgul cetăţii de scaun a domnitorilor moldoveni, durată şi fundamentată de Ştefan, întreţinută de Petru Rareş şi alţii după el.
Mergând pe drumul Sucevei, acei ce cunosc  istoria, gândul îi duce în urmă imaginându-şi cete de călăreţi lăsând nori de praf în urma lor, poştalioane şi diligenţe cu domniţe şi prinţese uneori atacate de lotri ai pădurilor de odinioară. Toţi mergând la Târgul Sucevei cu diverse ocazii, nu înainte de a se opri la Hanul Ancuţei, despre care Sadoveanu ne vorbeşte ca un baci al acestor meleaguri, cu vestitele plăcinte, poale-n brâu, despre care el ne povesteşte şi pe care le-am mâncat şi noi. Nu erau ca-n poveste ca acelea făcute probabil de acei care cunoşteau reţeta acestor delicatese moldovene. O ciorbă de berbec cu nişte chifle uscate, servită de o ospătăriţă parvenită pe aceste locuri, dar care totuşi îşi cunoştea meseria. Ne-am liniştit foamea ce-şi cerea drepturile. 
Am lăsat în urmă Hanul Ancuţei, care ne-a lăsat o impresie nu la nivelul aşteptărilor, făcându-ne să credem că vorbim prea mult dar facem foarte puţin pentru tradiţia acestor meleaguri, acestui neam. Pe colina din faţă se vedea „Târgul în care niciodată nu se întâmplă nimic, Fălticeni”.
Intrarea în Fălticeni este o  curbă în formă de S ce coboară la intrare şi urcă la ieşire. Străjuită de o parte şi de alta de livezi şi podgorii te bagă în aripa de nord a oraşului complet în reconstrucţie. Aproape imediat intri pe strada principală ce începe cu o stradă îngustă, pavată cu piatră de râu la fel de ticsită cu dughene. Îţi putea-i imagina negustorii de altă dată stând pe scaune în faţa prăvăliilor umbrite de obloanele de lemn sau din prelată, învârtind mătăniile în mâini din lipsă de clienţi. Străduţa se lărgeşte uşor, spaţiu în care se află şi unele magazine ale târgului. După aceea se îngustează din nou ajungând într-un loc larg unde se făcea intersecţia spre Suceava şi Gura Humorului. Ne-am îndreptat spre Gura Humorului pe un drum care parcă ne-a întors înapoi. După aceea am traversat un mic cartier ce apărea ca un sat moldovean plin de sărăcie. La ieşire o alee pavată neestetic cu piatră de râu ce ne scutura în maşină de parcă aveam roţi pătrate. Am ieşit la şoseaua ce duce la Gura Humorului pe marginea căreia plopi tineri se înălţau spre cer ca nişte lumânări a căror flacără verde se alungeşte mult spre cer.
Nu după mult timp ne-am apropiat de Gura Humorului. Înainte de a intra în oraş, intersecţii de drumuri. La dreapta Suceava, înainte Gura Humorului, Vatra Dornei. Am luat-o spre Suceava drum pe care se găsea Hanul Iliseşti. Intrasem de mult pe meleagurile moldovene dar cele de nord abia începeau şi erau cele mai frumoase.
Drumul ce duce la Iliseşti părea un drum de poveste. Un bătrân venea agale în jos cu traista în băţ pusă pe umăr. O barbă albă, îngălbenită, îmbrăcat în haine ţărăneşti cu cuşmă din blană pe cap, pe care probabil nu o lăsa tot timpul anului. În dreptul nostru s-a oprit, s-a uitat mult la noi salutându-ne cu cuşma ridicată. Ne-a impresionat figura acestui bătrân care semăna cu figurile sfinţilor zugrăviţi în biserici dar mai ales ne-a impresionat gestul lui de respect salutând cu căciula ridicată. Am vrut să opresc să stăm de vorbă cu el dar eram în criză de timp. 
Îndată pătrunzi într-un sat ce umple toată valea. Casele ţărăneşti, multe acoperite cu şindrilă, având cerdace şi glasvanduri unele mai frumoase decât altele. Drumul de o parte şi de alta pe toată lungimea lui până în pădure era străjuit de aceste case ce le găseşti numai aici. Porţi de metal sau din scândură, vopsite roşu cărămiziu sau verde, garduri din şipci cu soclu de beton apărând  alaiul de flori multicolore peste care gherghinele străluceau ca nişte regine. Peste tot numai flori. Îţi venea să te opreşti să le mângâi să le îmbrăţişezi.
Stupefiaţi de privelişte traversam aceste locuri minunate de care nu ne mai săturam privindu-le. În sânul lor am fi vrut să rămânem pentru totdeauna. În mintea mea am denumit aceste locuri, acest drum Drumul florilor, Drumul gherghinelor.
Ieşind din acest rai al florilor care ne-a lăsat totuşi o umbră de tristeţe, am pătruns într-o amestecătură de pădure care la apusul soarelui apărea ca o imensă pădure din poveşti. Fâşii de lumină ce apăreau ca nişte brazde luminoase tăiate asimetric dar drepte, ne întâmpinau din faţă ca nişte reflectoare din culise ce luminau scena vieţii noastre de atunci.
Iliseştiul ne-a întâmpinat ca pe nişte oaspeţi dragi. Asta în viziunea noastră deoarece nu ne aştepta nimeni doar noi aşteptat să ajungem la el. Era hanul unde îmi plăcea mie să trag întotdeauna când mă găseam pe aceste meleaguri. Părea înfipt în pădure de parcă făcea parte integrantă din ea, apărând ca un castel micuţ căruia doar turnurile îi lipseau dar imaginaţia noastră le-a pus la locul lor.
Aleea din faţă curată şi bine întreţinută, cu trandafiri de o parte şi de alta, te conduce până la uşa de intrare. Spaţiul de parcare suficient, bine luminat şi amplasat. Liniile ce delimitau parcarea unei maşini erau proaspete. 
Cei ce treceau prin aceste locuri asupra cărora oboseala îşi spunea cuvântul sau cei care le căutau aflând de ele din publicitate, găseau aici de toate necesare odihnei de care fiecare om are nevoie, inclusiv renumita ciorbă de burtă şi mititei cu cimbru şi usturoi verde.
La recepţie o fată parcă coborâtă de pe columnă. Un păr blond roşcat, tuns scurt, o faţă rotundă şi purpurie, corpul împlinit şi bine făcut, ne-a întâmpinat zâmbind. Cu un accent de moldoveancă pură cum numai la tulpina Moldovei o găseşti, ne-a spus:
- Bună seara. După aspect sunteţi în trecere sau în concediu, doriţi o odaie (cameră)?
- Cum să nu dragă Oană, sau pardon …am spus asta la derută, Oana fiind una din amantele sau nevestele lui Ştefan cel Mare.
- Dar nu mă cheamă aşa, mă cheamă Ileana, reşepţionera, Dragoş Ileana, spunând astea zâmbind şi ne-a cerut buletinele.
Accentul de moldoveancă m-a cucerit, a-şi fi vrut să o întreb mai multe ca să mă hrănesc cu acest grai care-mi lipsea deoarece moldoveanul din mine nu murise. Replica ei am scris-o literar deoarece moldoveneşte e cam greu să scrii.
- Vă rog să-mi daţi buletinele.
- Imediat, le aveam pregătite. Dându-i buletinele am citi de pe ecuson numele cu voce tare: Dragoş Ileana. Ce nume frumos şi istoric.
- Da! Aşa este pe la noi. Aproape toţi avem nume vechi  dar să ştiţi că buletinele nu sunt în regulă, trebuie să vă dau două camere.
- Ştiţi, noi suntem în voiaj de nuntă şi nu am avut timp să ne schimbăm actele, aşa că …..te rog nu ne pedepsi.
- Aşa să fie?
- Zău, avem noi aspect de amanţi şi apoi nu am veni tocmai de la Braşov pentru o aventură.
- Asta aşa este. Sper să nu fie controale. Cât staţi la noi?
- Patru zile, te rog să ne dai o cameră spre pădure.
Toate ne-au mers din plin. Rezolvasem cu camera, am ajuns cu bine, am luat câte ceva din bagaje şi ne-am urcat în cameră. Era grozavă, nu ne-am fi dorit ceva mai bun. Capitonată în verde fiind în ton cu peisajul ce-l vedeam pe geam. Coroanele brazilor unite într-o masă verde emanau un miros uşor de răşină şi de aer proaspăt, curat, în care nişte păsărele mici făceau gălăgie în limba lor. Când am deschis geamul au tăcut.
Aveam în geantă o sticlă de whisky. Am scos-o, am turnat câte un deget, am ciocnit, ne-am sărutat de bun venit. Ea s-a apucat să despacheteze. Eu am plecat să aduc restul de bagaje. Obosiţi nu eram aproape deloc doar pe mine mă durea cervicala din cauza condusului. Ne-am îmbrăcat de seară nu înainte de a face un duş împreună. Obişnuiam să facem asta. Ne plăcea cum ropotul de apă curge peste noi ca o ploaie torenţială stând îmbrăţişaţi şi sărutându-ne. Deşi pofte aveam am apelat la raţiune. Parcă nu ne stătea în caracter şi era mai plăcut pentru noi în foşnetul cearceafurilor curate.
Se făcuse ora opt seara. Îmbrăcaţi amândoi frumos, am coborât să servim cina. Deşi aveam alimente destule totuşi am zis să facem cunoştinţă cu cârciuma. La recepţie era de serviciu tot Ileana nu se schimbase.
- Nu v-aţi schimbat domnişoară, aveţi foc continuu? apropiindu-mă de tejgheaua recepţiei.
- Nu! Colega e bolnavă şi îi fac în loc. Mergeţi la masă?
- Da.
- Dacă nu aş fi avut buletinele dumneavoastră în mână aş zice că sunteţi străini.
- De ce?
- Nu ştiu, aşa apăreţi, aveţi ceva deosebit faţă de cei ce trec pe la noi.
- Ştiu, noi am trăit în America până acum şi ne-am repatriat, spunând asta zâmbind de glumă.
- Mai ca-şi crede!!
- Te rog să crezi, ce ne recomanzi pentru cină?
- Avem de toate, în afară de mici care sunt de ieri.
- Mulţumim mult, i-a răspuns ea de data asta, luându-mă de braţ ca şi cum ar fi vrut să scurteze discuţia şi intrând în salon.
- Mare figură eşti, ţi-ar place moldoveanca.
- Să ştii că nu-i rea, aşezându-ne la masă cu destulă lumină. 
În salon nu era aproape nimeni. La o masă două perechi, iar la alta un grup de bărbaţi cu aspect de tăietori de lemne, ţapinari. Nu mai ştiu ce-am mâncat, în orice caz ceva specialitatea casei. Am băut o sticlă de vin pe care nu am reuşit să o terminăm. Am achitat nota după care am ieşit afară să ne plimbăm. Vinul neterminat, aproape o jumătate de sticlă, l-am dus în cameră.
Luna, martora noastră de mai înainte şi de acum, strălucea ca un disc de metal, argintiu, bine lustruit. Razele ei argintii se împrăştiau peste ţinuturile ce le priveam şi noi, transformându-le într-o feerie de basm. O linişte surdă ne înconjura tulburată doar de paşii noştri într-o cadenţă perfectă. Din când în când se mai auzea câte o maşină care trecea şi al cărei zgomot dispărea înghiţit de depărtare. Din vale, după un timp a apărut un şir de căruţe cu felinarele aprinse, încărcate cu lemne şi a căror scârţâit de roţi şi răsuflarea cailor îndemnaţi din când în când de glasul oamenilor, completa aceste ţinuturi ce le priveam amândoi fără să spunem ceva. În compania lor ne-am întors spre cabană, lăsându-ne în urmă şi urmărindu-le cum se îndepărtează. Dăngănitul roţilor s-a auzit mult timp până ce distanţa a readus tăcerea, liniştea.
Rămânând în aceeaşi linişte, o duceam de după gât, fredonând o melodie la întâmplare. Ea ţopăia pe lângă mine ca şi cum ar fi vrut să joace şotron. Zbenguindu-ne un pic, fiind numai noi şi luna care ne privea, am ajuns în faţa cabanei.  Ne-am luat rămas bun de la lună, am intrat în holul recepţiei unde nu era nimeni. Am urcat cele câteva trepte ce duceau la etaj şi ne-am retras în cameră pentru a încheia seara cu un apogeu al iubirii la fel de minunat cum a fost totul până acum. Gemetele noastre de plăcere erau ca o muzică plăcută ce completa parcă scena, după care totul s-a liniştit rămânând într-o relaxare necesară şi adormind răpuşi de oboseală ca doi copii fără nici o grijă. 
Dimineaţa ne-am trezit amândoi deodată. Am ieşit împreună pe balcon să vedem cum este vremea. Dimineaţa era uluitor de frumoasă.  Păsărelele cântau aproape de gemul nostru şi au încetat la apariţia noastră. După scurt timp au reînceput să cânte din nou, parcă mai frumos, ca şi cum vroiau să ne prezinte un concert în mod special. Fiind în umbra cabanei nu vedeam soarele dar strălucea destul de sus reflectând peste dantelăria verde din faţa noastră lumina aurie. Roua dimineţii sclipea sub razele lui de parcă era un câmp, un petic de verdeaţă presărat cu diamante minuscule.
- Şi astăzi avem o zi frumoasă.
Cu câteva exerciţii de gimnastică am început programul dimineţii. Ea şi-a aruncat cămaşa de pe ea şi rămânând cu trupul gol, s-a înfăşurat într-un prosop şi s-a dus la baie.
Eu am scos ustensilele să pun de cafea. Nu după mult timp totul era gata. Stăteam faţă în faţă. Ea înfăşurată în prosop, eu în slip cu o bluză roşie pe mine ne beam cafeaua în care ne-am pus câte un strop de coniac. Am băut şi câte un whisky. Măslinele, salamul de Sibiu şi câteva bucăţi de brânză au alcătuit masa de dimineaţă. Ne-am făcut programul zilei  şi stabilisem să vizităm Suceava, Mănăstirea Putna şi Suceviţa după care să ne întoarcem la Iliseşti.
Ne-am îmbrăcat frumos ca de sărbătoare. Eu în bleu, ea în blugi şi un fel de ie,  lăsându-ne ceva mai gros pe noi dimineaţa fiind totuşi răcoroasă. Am verificat ce urma să luăm cu noi:  aparatul foto, casetofonul, banii, şi am coborât la maşină.
Recepţionera se schimbase. Nu mai era Ileana, era o brunetă cu ochii migdalaţi, cu părul lung, întors la vârfuri, ce-i acoperea umerii ca o mantie. Fruntea lată, un nas drept şi nişte buze exagerat de senzuale. Restul nu am putut vedea din cauza tejghelei.
- Bună dimineaţa, Ilenuţa a plecat?
- Da, ne-am schimbat la şapte.
- E nevoie să vă lăsăm cheia?
- Dacă doriţi.
- O lăsăm ca să nu-i purtăm de grijă, la noi este curat.
- Bine, rămâneţi în continuare?
- Bineînţeles, stăm vreo patru zile. La revedere, ne vedem deseară, încercând să-i văd ecusonul ca să văd cum o cheamă. 
Nu-l avea pus şi o întreb cum o cheamă. Rapid şi-a pus ecusonul spunându-şi în acelaşi timp numele. Avea un nume tot istoric, Rareş Ruxandra. Elegant, i-am luat mâna şi am sărutat-o spunându-i: 
- Voi toate pe aici aveţi nume istorice, iar numele de Ruxandra mă impresionează, este numele lui mama.
- Mă bucur, distracţie plăcută. 
Cu spatele, am ridicat mâinile ca semn de mulţumire.
Ieşind afară am rămas contrariaţi. O ceaţă se ridica ca din pământ şi învăluia totul. Ce văzusem de la balcon când ne-am trezit se dusese. Claritatea era destul de bună pentru a face poze. Am desfăcut aparatul şi făcând câţiva paşi înainte m-am întors şi reglând aparatul i-am făcut prima poză. Apoi încă una lângă maşină cu panorama în spate. După ce am mângâiat maşina cu care vorbeam în fiecare dimineaţă, am mai luat câteva instantanee.
Ieşind din zona de pădure pe drumul Sucevei, ceaţa dispăruse. Soarele ne urmărea din spate. Am apăsat pedala de acceleraţie pentru a depăşi un şir de maşini şi după aceea încă una, deoarece ea nu suferea să aibă nimic în faţă. La radio se terminase programul  melodia preferată aşa ca i-am spus:
- Fată, pune o casetă. 
- Da, imediat, răsucindu-se pe scaun şi luând casetofonul şi caseta. 
- Hai, să-ţi dăruiesc ceva, vrei?
- Daaaa, mi-a răspuns cu căldură în suflet, ce vrei să-mi dăruieşti?
- Prima dată un sărut, pe care i l-am şi dat mulţumindu-mi tot cu un sărut.
- Şi ce mai îmi dai?
- Îţi dedic a patra melodie din caseta asta.
- Şi eu ţi-o dedic tot pe a patra de pe partea cealaltă.
- Mersi.
Aşteptând melodiile dedicate ne apropiam de Suceava. Parcă amândoi aşteptam cu emoţie să ascultăm melodiile pe care ni le-am dedicat. 
- Opreşte casetofonul, i-am spus eu repede.
- De ce? Uitându-se la mine întrebătoare, mai mult rugătoare.
- Intrăm în Suceava dragă şi atenţia ne va fi distrasă. Urmează melodia a patra şi după ce vom ieşi din oraş reluăm audiţia.
- Bine, s-a făcut, spunând asta de parcă ar fi descoperit America.
Suceava, am mai spus că este un oraş plin de nou şi de istorie. Noul s-a departajat de istorie păstrându-se doar câteva mărturii ale secolului trecut. Adevărata istorie a Sucevei este pe dealurile unde se află zidurile (rămăşiţele de ziduri) ale cetăţii ştirbite adânc de timp, acest neiertător timp, care şi cu noi oamenii procedează la fel când la sfârşitul vieţii nu suntem decât nişte dărâmături.
Am traversat Suceava rămânând ca s-o vizităm în zilele următoare. Am păstrat doar imaginea unui oraş care parcă îşi trăieşte viaţa fără nici o grijă. Ieşind pe partea de nord a oraşului întâlneşti un sat care face parte comună cu oraşul despărţindu-l de acesta doar o cale ferată ce duce la zona industrială undeva mai jos.
Urcând un deal ceva mai abrupt ca apoi drumul să se continue cu un drum de podiş, ne-am despărţit de zona aglomerată întrând deci în acea libertate de circulaţie spre Rădăuţi.
Maria stătea liniştită în scaunul ei din dreapta admirând peisajul. La un moment dat, se repezii aproape de mine cuibărindu-se sub braţul meu, apoi sărutându-mă şi acoperindu-mi vederea complet. Supărat, i-am atras atenţia:
- Atenţie!! pericol de accidente.
S-a retras aproape de uşă făcând pe supărata. Am lăsat-o să-şi facă numărul de supărată, dar nu mai mult de un minut.
- N-ai uitat nimic? 
Nu-mi răspundea. Mai stătu aşa câteva secunde ca după aceea să devină ea însăşi şi luă casetofonul pe braţe şi dădu drumul la muzică pentru a continua audiţia melodiilor ce ni le dedicasem. Olivia Newton John a cântat pentru ea. Pe partea cealaltă a patra melodie a fost Dalila care era şi cântăreaţa mea preferată, deci mă nimerise.
Intrasem în Rădăuţi, un târg moldovean în care cred că nu s-a schimbat nimic de sute de ani. Ne-am oprit în piaţă. Nimerisem zi de târg, era marţi. Forfotă peste tot. Tejghelele şi gardurile pieţei erau pline cu de toate. De la haine vechi la străchini, ulcioare, farfurii şi tot feluri de obiecte din renumita ceramică de Marginea, cratiţe, ceaune, oale din dur aluminiu din care am cumpărat şi noi, covoare ţărăneşti, cojoace, preşuri ţesute şi multe altele. Tejghele pline de fructe şi legume. Colţul brânzeturilor unde ţărăncile îşi drămuiau avutul pe cântare în scopul de a mai câştiga câteva grame de partea lor. La o tarabă improvizată pe o căruţă erau aranjate frumos tot felul de produse. În faţă o ţărancă îmbrăcată cu ie şi catrinţă striga de mama focului prezentându-şi produsele şi în final  spunea „poftiţi şi cumpăraţi, avem di tăti”. Am stat mult în loc şi o ascultam. Mariei îi plăcea să facă piaţa, să târguiască, să se tocmească chiar dacă până la urmă plătea cât i se cerea.
Având o cratiţă şi un ceaun în mână i-am făcut o poză cum admira covoarele ţărăneşti din lână, care erau într-adevăr frumoase. Aveam să scriu pe poză În târg la Rădăuţi - „Poftiţi şi cumpăraţi, avem di tăti”
Am părăsit aceste locuri unde toate se petrec fără nici o schimbare. Aici viaţa modernă a marilor oraşe nu a mai putut ajunge. Ne-am îndreptat direcţia spre Mănăstirea Putna pe drumul Siretului care devenea din ce în ce mai frumos şerpuind printre obcini acoperite de păduri seculare.
În compania lui Vicki Leandros mergeam mai departe spre Putna. O mănăstire de călugări ce-ţi impune respect de parcă te-ai afla în faţa unui bătrân cu plete albe care fără să vrei îţi pleci privirea cu tendinţa de a îngenunchea în faţa lui şi să-ţi pui fruntea pe dosul palmei lui.
Despre Putna nu am să spun prea multe decât că, aripa nouă adăposteşte muzeul unde poţi deduce după obiectele de muzeu viaţa şi ocupaţia celor care au clădit aceste mărturii istorice şi sfinte. 
Când am păşit pe lespezile de piatră de la intrare, Maria s-a apropiat de mine  şi mi-a spus timidă şi cu duioşie în glas:
- Ştii, e prima oară în viaţa mea când intru cu un bărbat într-o mănăstire.
Nu i-am răspuns nimic. Am luat-o de după umeri sărutând-o pe frunte. La plecare Maria a îngenuncheat în faţa mănăstirii. Am lăsat-o să-ţi consume sentimentul ce-l avea în suflet, probabil printr-o rugăciune şi o dorinţă. 
Cu un sentiment de purificare am plecat de la Putna dar nu înainte de a-i face o poză şi pe spatele căreia am scris: o spovedanie şi o mulţumire de iertare, aşa cum părea în poză, îngenuncheată la poalele zidurilor bătrâne.
Deşi dimineaţa se arătase frumoasă, ziua era totuşi închisă dar plăcută. Drumul spre Suceviţa nu prezenta curiozitate mai ales că la ieşirea din Marginea, părea că ne-am rătăcit deoarece intrasem într-o porţiune neasfaltată. 
Trecând de această zonă plictisitoare ne-am apropiat de Suceviţa, o mănăstire înconjurată de ziduri înalte peste care nu se vedeau decât cele patru turle ale bisericii din interior. La intrare în ogradă, o poartă masivă sculptată în stejar, la care cred s-a folosit lemnul a cel puţin doi arbori bătrâni. Portiţa mică dar grea era deschisă lăsându-te să treci dincolo unde te întâmpina acelaşi respect al zidurilor bătrâne.
În biserică era slujbă la care am asistat şi noi, retrăgându-ne după aceea uşor, considerând că nu suntem atât de curaţi să asistăm la o slujbă atât de sfântă.
După vizitarea muzeului mănăstirii unde domnea o curăţenie de te făcea să te descalţi la intrare, am plecat spre ieşire. Pe drum colectasem o gherghină albă enormă. Frumuseţea ei îţi tăia respiraţia şi pe care am înfipt-o între două dale de piatră. Maria s-a postat lângă ea făcându-le o poză la amândouă. Pe verso am scris ulterior Două surori. 
Ne era foame. Cel mai apropiat loc unde puteam mânca era Gura Humorului de care ne despărţea aproape cincizeci de km. Era singurul loc unde ne-ar fi plăcut să stăm la masă aşa că nestând prea mult pe gânduri am plecat.
Drumul spre Gura Humorului pe această parte a fost neaşteptat de frumos. Locurile, unele mai frumoase decât altele. Nu putea-i să faci o selecţie le priveam muţeşte. Intrând în Valea Humorului pe lângă Voroneţ dinspre Vatra Dornei, avea-i în faţă oraşul aşezat în dreapta văii într-o poiană largă, ferit de curentul văii, care continua pierzându-se în imensitatea pădurii din faţă. Oraşul era foarte curat cu o stradă principală şi cu un centru larg unde se întâmplau toate. Aspect de oraş de munte răcoros, plăcut, cu câteva străzi care parcă plecau toate spre centru. 
Am intrat şi noi într-o cârciumă unde vroiam să mâncăm, dar atmosfera ne-a făcut să ne răzgândim. Am băut câte o bere hotărâţi să mâncăm tot la Iliseşti şi de care ne despărţea doar un sfert de oră de drum.
În drum, de la Humor la Iliseşti, despre care am mai vorbit, am cules flori, pe care de fapt le-am furat nu le-am cules. Maria le rupea şi le sorta cerându-şi iertare pentru asta. Aveam în cameră la Iliseşti flori peste tot. Iubea foarte mult florile. Aş putea spune că le diviniza. În compania lor crea impresia că nu-i mai trebuie nimic. Se tortura pur şi simplu iubindu-le, mângâindu-le şi îngrijindu-le. Asta nu o putea face oricine. Nu mulţi au acest talent de a îngriji florile, să le vezi cum trăiesc sub ochii tăi. 
Ajungând la Iliseşti nu ştiu de ce dar mă simţeam obosit. După o scurtă relaxare şi după un whisky scurt mi-am revenit complet. Mai aveam carne crudă aşa că am luat-o într-o pungă şi am coborât în salon. La bucătărie, două fete minunate pe care le-am rugat să-mi pregătească carnea cum cred ele că-i mai bune, rugând ospătăriţa se ne scuze că nu luăm decât două ciorbe ca să putem consuma fleicile ce ne-au rămas. S-a arătat foarte binevoitoare mai ales că le-am cinstit cu câte o bere străină din care aveam la noi câteva sticle. Totuşi a trebuit să ne cerem scuze la şeful localului care apăruse, asta ca să nu aibă necaz fetele de la bucătărie. 
După ce am prânzit, aş putea spune boiereşte, am fumat câte o ţigară bună făcându-ne siesta iar apoi ne-am retras nepăsători, fără nici o grijă. Am rugat recepţionera că dacă ne caută Braşovul la telefon suntem în cameră. Deşi am spus fără nici o grijă, totuşi ea umbrită de grija serviciului unde o lăsase pe Gina în loc. Avea să se liniştească spre seara când a vorbit cu aceasta la telefon şi i-a spus că totul este în ordine şi linişte. 
Mai trecuse o zi pe a cărei pagină s-a scris în sufletele noastre amintiri noi. Aceleaşi păsărele ne trezeau dimineaţa cu ciripitul lor, voind parcă să ne spună că am dormit destul. Ieşeam pe balcon şi aş fi vrut să le chem la mine de m-aş fi înţeles cu ele. Când am intrat în cameră, Maria se trezise şi stătea pe marginea patului şi mi se părea cam tristă.
- Ai dormit bine?   apropiindu-mă de ea şi sărutând-o.
- Am visat urât tata, aşa-i plăcea să-mi spună, lipindu-se de mine, şi piciorul acesta mă doare.
- Nu lua visele în seamă, ele spun ceva dar vise rămân iar piciorul nu-i în regulă.
Peste această scenă melodramatică s-a trecut foarte repede intrând apoi în programul nostru de dimineaţă şi programul zilei. Aveam să vizităm Suceava, să vizionăm un film şi eventual să mergem la un restaurant şi să dăm de o prietenă de a ei, s-o viziteze, de identitatea căreia nu ştia nimic doar că este profesoară la Suceava.  Toate datele le avea notate într-o agendă pe care o lăsase acasă. 
Ajungând la Suceava, am dat o raită prin magazine, prin piaţă, aprovizionându-ne cu fructe. Am mâncat mici făcuţi cu cimbru şi usturoi verde pisat sub formă de mujdei. Am cumpărat câte ceva pentru noi şi nepotul ei căruia îi era şi naşă. Mie mi-a luat o cămaşă verde foarte drăguţă, stil rubaşcă şi despre care mult mai târziu fiind îmbrăcat cu ea nu şi-a mai adus aminte de unde o am. Toate cumpărăturile fiind făcute le-am dus la maşină. Fără nici un bagaj am plecat să căutăm acum în carul cu fân, unde eram convins că numai un poliţai dotat cu inteligenţa de a descoperi orice acţiune mafiotă. Rula în acea perioadă un serial pe tema asta. Doar el ne-ar fi ajutat să o găsim pe prietena ei despre care nu şti mare lucru nici cel puţin numele. Speram ca serialul amintit, Colombo, să ne inspire.
-  Deci nu-ţi aduci aminte cum o cheamă?
-  Nu.
-  Şi vrei s-o găsim?
-  Da.
- Dacă vezi numele ei scris printre altele îl recunoşti?
-  Da.
- Atunci hai să mergem la Secţia Învăţământ să cercetăm schema, este singura şansă. 
Nu a zis nimic. După câteva informaţii am aflat de secţia de învăţământ. Îmi făceam planul cum să abordez problema să nu picăm ca din plop. Un domn s-a arătat foarte amabil la explicaţia mea punându-ne la dispoziţie cataloage şi chiar schema cu toţi profesorii ce activau în şcolile din Suceava. După o oră de cercetare nu ajunsesem la nici un rezultat, drept pentru care ne-am lăsat păgubaşi. 
Următorul punct din program era să vizităm Cetatea de Scaun. Cu câte un corn proaspăt în mână am plecat la maşină. Ieşind din parcare am intrat apoi pe marele bulevard al Sucevei care o tăia în două. Când am ajuns în frunte cum se spune, un indicator uriaş te dirija în dreapta spre Cetatea de Scaun. 
Coborând pe o străduţă îngustă dar foarte curată, se vedeau în faţă zidurile Cetăţii bătrâne păzite de statuia de bronz cu sabia în mână a domnitorului care le-a durat nu departe de ele. Ocolind un parc, după aceea un cimitir, ajungi în faţa cetăţii. La intrare o fântână nu demult renovată fiind probabil una din fântânile de care se servea suflarea cetăţii. Poduri şi scări din lemn te conduceau peste şi printre zidurile vechi şi dărâmate, nu înainte de a plăti taxa de intrare doi lei.
Intrând printre aceste ziduri care te rupeau parcă de prezent, ajutat de indicatoarele şi plăcuţele bătute ici acolo iţi putea-i imagina locul de odinioară lipsind doar larma de zi cu zi a cetăţii. Am făcut două poze, una lângă fântâna pe care am scris apoi La fântâna străbună şi alta în cetate pe podul ce duce la scările de ieşire pe care am scris Plecând din trecut. La ieşire am întâlnit multă lume. Veniseră două autocare cu turişti ce păreau străini. Ne-am strecurat printre ei ajungând la maşină. Maria culesese câteva flori sălbatice ce erau pretutindeni printre ruine. Avea obiceiul să-şi pună flori la ureche sau în sân. O completau atât de bine uneori, ea nefiind o femeie frumoasă, devenind plăcută vederii şi pentru care nu poţi să nu desfaci braţele.
Plecând de la Cetatea de Scaun ne-am îndreptat din nou spre oraş unde vroiam să vizionăm un film. Am găsit repede un cinematograf. Rula un film românesc Vacanţa mare sau cam aşa ceva. O porcărie căreia nu i-am putu rezista până la sfârşit, ieşind tiptil, fără zgomot ca să nu deranjăm cei câţiva spectatori şi la care probabil le plăcea filmul fiind genul lor sau pur şi simplu stăteau ca să treacă timpul. Mai erau în sală nişte tineri îmbrăţişaţi, neinteresaţi nici ei de film dar care puteau platonic să se iubească.
Am mai hoinărit prin oraş dar nu prea mult deoarece Maria se văita de dureri la picior. Am intrat într-o cârciumă unde am mâncat o ciorbă de burtă deasă şi cu un gust aparte. Nu a mai fost nevoie să mâncăm nimic ciorba ne săturase pe deplin. Cu bateriile încărcate ne-am retras spre Iliseşti ca să dormim de după masă. Aici ne simţeam acasă, ne plăcea intimitatea locului care ne pria şi unde aveam să mai stăm doar o noapte. Ce păcat! Totul se scurgea atât de repede de parcă timpul era duşmanul nostru. 
A patra zi ne găseam în drum spre Gura Humorului să vizităm Voroneţul şi Moldoviţa. La intersecţia cu Ciprian Porumbescu am încetinit, mi-am adus aminte de filmul „La Stupca cânta o vioară”. Nu am stat prea mult pe gânduri şi am virat la stânga. După ce am traversat o pădure întunecoasă din care doar Baba Cloanţa mai lipsea, am intrat în Stupca, azi comuna Ciprian Porumbescu. Comuna aşezată pe două părţi de deal şi o vale mică. Casele în stilul meleagurilor sucevene aşezate cu faţa spre soare, cu cerdacuri şi ghirlande de flori, bolţi de viţă de vie cu struguri bine copţi care parcă râdeau la soarele ce-i cocea şi mai bine.
- Vai ce struguri frumoşi, ce-aş mai mânca unu.
- Dacă vrei, eu îţi iau unul.
- Cum să iei!? Să te vadă cineva ?
- Lasă pe mine.
Am oprit maşina la poarta unde mi s-au părut mai frumoşi. În curte erau doi oameni care tăiau lemne la joagăr, pe o capră de lemn frumos construită.
- Bună ziua.
- Bună să-ţi fie inima domnule, pardon, tovarăşe.
- Lăsaţi-o aşa că-i bine, vă pregătiţi de iarnă?
- Păi acum trebuie făcute că după aceea nu ne mai lasă crivăţul (un vânt ce bate dinspre nord aproape toată iarna).
- Cum ajungem la muzeu?
- Oleacă mai sus se face un maidan (loc larg unde de obicei la ţară se fac horele), faceţi la stânga şi a treia casă. Vedeţi că în faţă este o fântână vopsită verde şi cu roată de fier.
- Mulţumesc mult. S-au copt bine strugurii, nu-i culegeţi?
- Ba îi culegem imediat numai să gătăm oleacă cu treburile care le-am început, ei mai pot aştepta că vreme-i bună. 
- Nu-mi culegeţi şi mie câţiva, nevasta-i grea şi pofteşte. 
Amândoi au lăsat treaba. Ne-au privit puţin curioşi după care unul din ei a luat un coşuleţ mic umplându-l cu struguri. Eu i-am spus că-s prea mulţi.
- Ei lasă să vă dau să aveţi pe drum şi să dea Dumnezeu să-ţi facă un fecior că eşti încă verde şi ai timp să-l creşti. Pe mine mă cheamă Ion iar pe el Vasile şi mi frate mai mare.
M-a impresionat scena, după care ne-am amuzat amândoi. Am luat câţiva ciorchini de struguri din panerul lui Ion pe care-l umpluse şi am plecat. Maria s-a bucurat ca o fetişcană de struguri ca după aceea să cadă într-o tristeţe mâncând strugurii bob cu bob.
- S-a întâmplat ceva?
- Nu ! mă gândeam şi eu aşa….că nu am avut noroc să am un copil, pufnind-o apoi plânsul.
Am lăsat-o în gândurile ce-i  traversau sufletul şi care într-adevăr pentru o femeie ca ea, lipsa copiilor şi a vieţii de familie o făceau să fie tristă, abătută. O impresiona până la lacrimi copiii şi bătrânii, lucru ce-i scotea în evidenţă un suflet nobil, sensibil şi plin de un farmec aparte, de o frumuseţe interioară feciorelnică, nevinovată. 
După o jumătate de oră, respectând indicaţiile gospodarilor Ion şi Vasile, ne găseam în faţa casei memoriale Ciprian Porumbescu. Titan al muzicii româneşti care prin glasul strunelor de vioară la fel ca George Enescu şi alţii a cântat despre necazurile, bucuriile, obiceiurile acestui neam încercat de-a lungul anilor de valuri destul de aprige ale istoriei. 
O bătrână destul de morocănoasă dar totuşi amabilă ne-a condus până în mica casă şi ca un ghid nespecializat ne-a prezentat cum a putut obiectele de muzeu, mărturii în original ce au aparţinut compozitorului. 
- Nu aveţi un picup sau alt aparat prin care să ne acordaţi un fragment din muzica compozitorului?
- Ba da avem, dar l-a dus soţul meu la reparat.
- Păcat, oricum noi vă mulţumim pentru tot.
Am plecat de la Stupca având în minte acea baladă minunată pe care aş fi dorit să o ascult. Trecând prin faţa gospodăriei de unde am luat strugurii, claxonând în semn de salut şi făcându-le şi cu mâna, ne-am îndreptat spre Gura Humorului. 
La ieşirea din oraşul despre care am vorbit, Gura Humorului, se face un drum la dreapta care după ce trece de calea ferată se îngustează mult, şerpuind printre livezi şi lunci, conducându-te la Voroneţ. Înainte de a ajunge la mănăstire treci prin sat. Un sat despre care nu poţi avea cuvine. Modestia şi curăţenia predomina peste tot. Pâlcuri de flori în toate culorile completa frumuseţea modestă a caselor curate, ce păreau văruite proaspăt. La una din curţi un pâlc de gherghine care privite de la distanţă păreau ca un buchet de mireasă. Aici am oprit. Am rugat-o să coboare din maşină şi să se aşeze între flori. I-am făcut o poză pe care am scris Sunteţi minunate, aşa să rămâneţi până la moarte. Şi-a rupt câteva cu care s-a împodobit rugând gospodina care tocmai ieşise să nu se supere că i-am folosit gradina şi florile pentru o simplă poză. 
Voroneţul. Această mănăstire pe care o poţi reţine din ilustrate prin albastrul picturilor sale renumite ca „Albastrul de Voroneţ”. În parcarea foarte mare nu era decât o maşină cu număr străin. Înainte de a ajunge la zidul foarte înalt care înconjura mănăstirea, un chioşc cu suveniruri. În dreapta o căsuţă văruită în alb cu geamuri micuţe în stil vechi, vopsite în negru spre maro. Acoperişul ţuguiat învelit cu şindrilă înnegrită de vreme. În interior te impresiona aranjamentul ţărănesc cu laviţe acoperite cu ţesături originale. În mijloc un război de ţesut în care era urzit un frumos şervet ţărănesc, din care se găseau şi pe pereţi în diferite modele aranjate frumos.
Curtea mănăstirii, înconjurată de ziduri cu dimensiuni mult mai mici decât ale unei cetăţi. În centru biserica, care se contopea cu frumuseţea covorului verde presărat din loc în loc cu tufe de trandafiri, ale căror culori completa albastrul distins al pereţilor care în ciuda vremii ce trecuse peste ei au rămas aceeaşi.
La intrare în biserică, în stânga, un colţ amenajat pentru rugăciuni, unde ne-am închinat şi noi. Eu am făcut semnul crucii de trei ori sărutând icoana iar ea s-a aşezat în genunchi rugându-se lui Dumnezeu pentru lucruri numai de ea ştiute. Am reglat aparatul şi i-am făcut o poză pe care am scris Rugăciunea.
Interiorul bisericii era înalt cât clădirea, cu pereţii şi picturile până la altar înnegrite de fumul lumânărilor care au ars aici făcând lumină.  Astăzi au fost înlocuite cu becuri în formă de lumânare. Lumina electrică nu mai aşternea pe pereţi negrul de fum care totuşi creează zidurilor o originalitate a vechiului, evidenţiată printr-o patină de culoare specifică ce scotea în evidenţă originalitatea vechimii.
De la Voroneţ am plecat amândoi dominaţi de sentimentul realizării, văzusem Voroneţul şi albastrul său vechi de sute de ani. 
Ne-am îndreptat spre Moldoviţa. De la Voroneţ şi până la Moldoviţa tot drumul, ce trecea prin cele câteva sate, era presărat pe o parte şi pe alta cu gherghine frumoase, înflorite şi fântâni în aşa fel aranjate părând ca nişte troiţe.
Moldoviţa: Mănăstire de maici. Cea mai frumoasă pe care o văzusem până atunci.  Să-i descriu frumuseţea mi-ar fi imposibil. O îmbinare de culori pe care le priveam amândoi stupefiaţi. De la bej-ul maroniu al zidurilor la verdele crud al gazonului. De la verdele cromatic al iederii de pe ziduri la roşu sângeriu al muşcatelor din ferestre. Toate la un loc, îmbinate cu coloritul tufelor de trandafiri răzleţi din curte, te făceau să-ţi cauţi un loc cât mai bun pentru a avea în faţă toată panorama minunată a acestui colţ de rai. În biserică un cor de maici ce acompaniau preotul care ţinea slujba de prânz şi la care am participat şi noi. Ne consideram curaţi şi vroiam să ascultăm slujba ca o binefacere ce amândoi cred că ne-o doream.
După slujbă, la ieşirea din biserică am făcut obişnuita poză pe care aveam să scriu Jurământul de la Moldoviţa. Aşa în urma afirmaţiei ei : „Să ştii că la slujbă m-am rugat pentru noi şi am jurat credinţă unei iubiri”. Nu ştiu nici astăzi cărei iubiri a ajurat dar eu sincer am crezut-o şi cu respect i-am sărutat mâna.
Nu ne mai venea să plecăm. Ne plimbam prin curtea bisericii. Una din maici alegea pătrunjel şi mărar de pus pe iarnă. O alta curăţa nişte răzoare unde cultivase probabil legume. Am admirat muşcatele de la geamuri, unde stăteau măicuţele, mângâind florile lor catifelate care parcă râdeau la noi.  Ne-am retras spre fântâna cu ciutură şi lanţ de la intrare, unde am băut apă. După aceea am plecat luându-ne rămas bun de la măicuţa care primea vizitatorii, promiţându-i că mai trecem şi la anul. 
Când am făcut această promisiune un sentiment trist mi-a fulgerat din senin sufletul. Maica ţinea în mână o ilustrată cu Maica Domnului cu pruncul în braţe. O fracţiune de secundă, halucinaţia şi-a spus cuvântul iar în ilustrata din faţa mea era Dida cu Ţoancă.
Larma de la intrare m-a readus la realitate din această scurtă halucinaţie şi ieşind repede afară de parcă nu aveam aer, rătăcindu-ne unul de altul. Ea a rămăsese în urmă, o priveam cum venea agale şi mângâindu-şi gherghina uriaşă ce o culesese în drum spre Voroneţ. 
- Tată, ştii, eu aş vrea să fac ceva.
- Uite, acolo în faţă, arătându-i un tufiş ascuns.
- Vine fata repede. 
Cu Moldoviţa încheiasem programul de vizită a mănăstirilor din jurul Sucevei, urmând să plecăm  în zona Neamţului pentru Agapia şi Văratic.
Următoarea zi ne-am luat rămas bun de la păsările care ne trezeau în fiecare dimineaţă. Încărcaţi cu toate bagajele, în suflet cu regret că a trecut aşa de repede, am mai aruncat o privire asupra camerei în care ne-am simţit ca acasă şi am coborât. La recepţie nu era nimeni. Am dus bagajele la maşină după care ne-am întors să achităm nota şi să ne luăm rămas bun. Întâmpinându-ne aceeaşi recepţioneră din  prima zi, zâmbind ne-a spus:
- Bună dimineaţa, v-aţi sculat devreme.
- Da dragă, pentru că plecăm.
- O, ce păcat, vremea e aşa de bună.
- Nu ne ducem acasă, mergem în zona Neamţului.
- Foarte bine. Să vă fac plata. La anul când veţi veni sper să vă fac nota de plată pe un singur nume. 
- Mai mult ca sigur. Dacă nu ai avut control, fă-o şi acum pe un singur nume.
Toate problemele fiind rezolvate ne-am luat rămas bun şi de la Iliseşti cu speranţa că poate ne vom mai întoarce vreodată. 
Ne propusesem să rămânem peste noapte la Văratic şi de aceea drumul nostru a luat această direcţie. În drum am vizitat bătrâna mănăstire a Neamţului. Mănăstirea de călugări era aproape la fel ca cea din Putna.
Masa de prânz am servit-o la Târgul Neamţ într-un local nou dat în folosinţă. O ciorbă grozavă ne-a deschis apetitul. Felul doi o tocană de berbec după care a trebuit să aşteptăm mai bine de o oră nefiind încă gata. În această pauză ne-a adus nişte pârjoale pe care le-am mâncat goale fără pâine. A trebuit să lungim pauza ca să meargă şi tocana.
Plecând din Târgul Neamţ, imediat am intrat în Humuleştii lui Creangă, pe unde nu poţi trece fără să nu te abaţi din drum. Pe o străduţă laterală, odinioară un drum de ţară cu colb pe uscăciune şi noroi pe vremea ploilor, a treia casă pe dreapta se află casa unde s-a născut marele nostru povestitor. Norocul nu ne-a surâs deoarece casa era închisă dar, peste gard, putea-i vedea ograda cu acareturile care restaurate păreau aşa cum au fost odată. Aşa că ne-am mulţumit cu ceea ce am putu vedea peste gardul împletit din nuiele şi am plecat mai departe spre Văratic.
Când am ajuns la Văratic soarele scăpase spre asfinţit. Razele lui roşiatice transformase ţinutul din faţa noastră într-un peisaj parcă bătut în aramă. Un bătrân cerşetor stătea în faţa porţii mănăstirii aşteptând probabil ultimii  vizitatori, să mai  poată căpăta un ban. O poartă masivă cu boltă, specifică zidurilor cetăţii, alcătuia intrarea în mănăstire care nu se vedea din cauza clădirii din faţă unde era amplasată şi poarta. În spatele ei un tunel traversa clădirea ce avea chiar în faţă mormântul Veronicăi Micle.
Deschizând portiţa am observat că în interior nu era nimeni, de parcă toată suflarea se ascunsese la apariţia noastră.  De sus, de după biserică, se auzea o toacă ce bătea pentru slujba de seară, acompaniind paşii noştri pe caldarâmul de piatră.  Din căsuţele ce înconjurau mănăstirea au început să apară călugăriţele ce se îndreptau cu paşi grăbiţi spre intrarea în biserică. Nu am îndrăznit să oprim vreuna ca s-o întrebăm de cazare. Din căsuţa din partea dreapta noastră, chiar lângă noi, a apărut o călugăriţă mai bătrână care nu se grăbea şi de la care am cerut informaţiile necesare. Ne-a spus să aşteptăm până după slujbă care nu dura decât o oră. Ne-am retras la intrare unde ni s-a părut că este un chioşc de unde puteam cumpăra suveniruri sau ceva dulce. Un băiat de vreo cincisprezece ani, ne-a acostat şi ne-a întrebat dacă nu vrem vreo cameră. I-a spus că vrem, dar vroiam să stăm la mănăstire, întrebându-l dacă prin împrejurimi nu este cumva vreun motel. Ne-a spus că singurul motel este la Agapia şi că este foarte frumos. I-am mulţumit puştiului scuzându-ne că nu-i acceptăm oferta.
Hotărâsem cât ţine slujba să dăm o fugă până la motelul de la Agapia, care nu era departe, şi dacă găsim acolo cazare venim a doua zi să vizităm Văratecul. Într-o jumătate de oră ne găseam în faţa motelului care era frumos luminat şi care în noapte nu se vedea mare lucru dar părea grozav.
Când am intrat în holul recepţiei am avut convingerea definitivă că este tocmai ceea ce căutam noi. Acum să avem noroc să găsim şi cameră. Recepţionera foarte amabilă, amintindu-ne de Iliseşti însă nu chiar atât de drăguţă ca fizic ca Ileana, dar oricum asta nu avea importanţă. Ne-a oferit o cameră pe cinste, fără a comenta faptul că nu suntem în regulă cu actele. Parcarea fiind cam de parte de motel peste drum, am luat din maşină aproape tot pentru că ne propusesem să stăm aici vreo două zile.
În cameră un aer închis ce ne-a făcut să deschidem imediat geamul. Un aranjament în stil popular, simplu, crea totuşi o notă plăcută camerei. Aveam să ne dăruim două zile pentru sufletele noastre la fel ca cele de până acum.
După ce ne-am instalat, am coborât să mâncăm ceva de seară. Cârciuma cu aspect de sală de mese, cu nişte ospătari ce păreau mai mult ghiftuiţi decât obosiţi. Unul din ei  ne-a luat comanda şi ne-a servit, uitându-se mai mult la ea decât la mine, deci era şi puţin obraznic.
După ce am servit masa care a fost destul de bună lucru ce nu-l credeam la început, am ieşit să facem cunoştinţă cu locurile unde ne aciuisem. Am trecut pe la maşină să schimbăm apa la cele două gherghine ce le luasem cu noi şi pe care le ţineam în cratiţa cumpărată de la Rădăuţi sub geamul din spatele maşinii, locul unde se umbla mai puţin. Ne-am plimbat mai bine de o jumătate de oră retrăgându-ne apoi în holul recepţiei pentru a face o comandă telefonică cu Braşovul. Nu mai aveam veşti de două zile lucru ce o făcea pe Maria să fie puţin îngrijorată. Până la obţinerea legăturii ne-am retras în cameră să ne luăm desertul compus din nişte struguri nu chiar aşa de grozavi, cumpăraţi din Târgul Frumos.
Convorbirea cu Gina a fost foarte  scurtă deoarece din cauza unui deranjament pe fir nu se auzea bine, dar esenţialul s-a înţeles, totul era bine şi linişte dar să ne întoarcem cât mai repede că ea se descurca greu. 
La televizorul de la recepţie rula un film mexican la care ne-am uitat şi noi, dar nu prea mult, urcând apo în cameră. Paturile erau fixate în zid deci a trebuit să dormim separat dar nu înainte de a lua somniferul iubirii care te adoarme mai ceva ca orice medicament.
Dimineaţa nu ne-au mai trezit păsările, în schimb soarele le-a luat locul trezindu-ne cu razele lui strălucitoare. Am deschis larg geamul ca razele lui să pătrundă direct. Panorama din faţa mea, luminată feeric de soare m-a făcut să rămân cu mâinile pe geamuri. Un pâlc de brazi pitici în faţa hotelului care parcă vroiau să-l ascundă, să-l păzească deşi pentru asta erau totuşi cam mici, dar când vor creşte mari vor înfăşura totul într-o masă verde.
Mai jos, şoseaua care mergea paralel cu valea largă a Agapiei, străjuită de partea cealaltă de o coamă de munte ce se prelungea până hăt în zare, unindu-se mai sus cu o alta mai înaltă şi formând un mic lanţ de munţi care părea ca un zid de apărare a satului de maici, care era cocoţat mai sus apărând ca un templu, ca o cetate.
Maria dormea încă acoperită până peste cap cu cerga patului. Era în aşa  fel aşezată parcă nu era nimic în pat. Am lăsat-o să mai doarmă. Mi-am tras un scaun, aşezându-mă la geam, făceam plajă. 
- Tata, e frumos afară? Mă întrebă fără să scoată capul din scutece.
- Nu dormeai?
- Ba da, dar te-am auzit când ai deschis geamul.
- Vino te rog să vezi ceva.
Se scoală din pat şi vine lângă mine. Se lipeşte de spatele meu simţindu-i căldura trupului care încălzea ca o sobiţă.
- Ce bine am dormit. Ce facem azi?
- Ce să facem, ne odihnim, ne iubim şi vizităm Agapia, adică pardon, vizităm Agapia şi pe urmă restul. 
- Daaa!
- Sau dacă vrei mergem să căutăm un loc de plajă şi facem plajă.
- Aşa-i bine, dar mi-ar conveni prima variantă.
Am făcut de toate în acea zi. În geanta albastră am pus toate necesare la plajă. Timpul era frumos. Ne-am propus ca după ce vizităm Agapia să mergem la plajă pe vale în sus unde se putea deduce că locuri ar fi. Îmbrăcaţi uşor dar totuşi decent deoarece vizitam şi o mănăstire, am plecat.
Pe şosea în sus aveam în faţă un sat micuţ ca din poveste, aşezat pe un capăt de deal tăiat în două de şoseaua care ducea până în faţa mănăstirii. Căsuţe mici d o parte şi de alta de parcă ne aflam într-un sat de păpuşi. În faţa lor ne opream admirând totul din jurul lor. Garduri mici până la brâu din şipci după care predominau florile peste tot. Prispe din lemn sau din piatră, altele turnate în beton susţineau stâlpii din lemn pe care se sprijineau acoperişurile şi alcătuiau un fel de verandă închisă, cu scânduri doar până la brâu. Deasupra poliţe pe care stăteau muşcatele pline cu flori în ghivece din ceramică roşie.
O măicuţă bătrână, bătrână, care şchiopăta, urca agale panta pe care era aşezat satul. Am aşteptat-o intrând apoi în vorbă cu ea.
- Sărutăm mâna măicuţă.
- Bună să vă fie inima.
- Dacă nu vă supăraţi ce-aţi păţit la picior?
- Nu-i nici o supărare maică, am căzut pe gheaţă astă iarnă şi l-am rupt. Acu mă doare rău, cred că se schimbă vremea, dar cu ce ocazie pe la noi?
- Am venit să vizităm mănăstirea.
- Foarte bine, aveţi ce vedea. Dacă vă grăbeaţi azi e sfânta Vineri şi este slujbă frumoasă.
- Nu-i nici o grabă măicuţă, dacă nu te superi te mai conducem să ne mai spui câte ceva.
- Păi ce să vă spui?
- Despre mănăstirea asta, despre sat, despre dumneavoastră.
- Păi atunci poftiţi la mine acasă dacă nu vă interesează slujba. Satu-i colea aproape.
Maria a luat-o pe măicuţă de braţ şi mergeam toţi trei pe străduţa îngustă pe unde nu încape decât o căruţă spre casa măicuţei în timp ce ne povestea ca o povestitoare de basm.
- Aş începe a vă povesti cu mine, făcând o pauză , dar cum vă cheamă?
Ne-am recomandat sărutându-i mâna. Ne-a studiat pe fiecare în parte după care şi-a spus şi ea numele.
- Mie îmi spune Paraschiva, maica Paraschiva. După cum arătaţi sunteţi soţ şi soţie?
- Nu, doar prieteni.
- Nu-i bine, dar treaba dumneavoastră, şi chiar nu vreţi să mergeţi la slujbă?
- Poate că nu suntem atât de curaţi ca să asistăm la o slujbă atât de frumoasă cum spui dumneata.
- Asta-i drept, oprindu-se în loc, să mă mai odihnesc o lecuţă. Şi cum vă spuneam, am venit în acest sat în care nu s-a schimbat nimic, doar că au mai apărut câteva case la fel ca celelalte, acum mai bine de şaizeci de ani. Eram o fetişcană firavă cu care mama nu ştia ce să facă. Având o soră care a murit, Dumnezeu s-o ierte, m-a adus la ea tot maică era şi ea. S-au sfătuit amândouă şi de-atunci am rămas aici. De şaizeci şi mai bine de ani, trăiesc pe aceste locuri unde am muncit, mi-am îngrijit casa care acum nu mai arată aşa de bine că-s bătrână şi nu mai pot. Fiind o fată mai răsărită la minte, stareţa care şi ea a murit de mult de tot, m-a luat pe lângă ea învăţându-mă să fac treburi de hârtii. Fiind mai firavă nu mă trimetea la muncă pentru că noi aici facem totul, cărăm, cosim, aducem fânul, creştem vite şi toate necesare mănăstirii şi gospodăriei noastre.
- În sat nu-i nici o familie, nu-i nici un bărbat?
- Nu, noi facem totul, de fapt aproape totul, mai tocmim meseriaşi, cioplitori, dulgheri, pe care-i plătim, şi cum să vă spun, uite aşa a trecut timpul. Astăzi o ducem ceva mai bine ca înainte că avem şi noi curent electric nu ne mai chinuim cu lumânări şi lămpi. 
- Cam ce vechime are satul şi mănăstirea?
- O, păi are destul, de pe timpul lui Ştefan. Mănăstirea veche a fost refăcută prin 1850 sau 1860 din porunca domnului…..şi pictată toată de Grigorescu.
- Asta n-am ştiut, deci Agapia este pictată de Grigorescu.
- Da, şi încă foarte frumos, era tânăr când a pictat-o. A muncit la ea doi ani. O să vedeţi Sfinţii Voievozi, Iisus, Maica Domnului, aşa de bine i-a făcut de zici că-s vii.
- Şi toată viaţa aţi petrecut-o numai aici?
- Absolut, toată viaţa şi aici voi muri. Poate că la anul când veţi veni, dacă o să mai veniţi, o să mă găsiţi acolo sus, arătându-ne cimitirul.
- De ce să nu mai trăiţi doar sunteţi încă în putere.
- Nu mai pot, l-am slujit pe Dumnezeu destul pe pământ, urmează să-l slujesc acolo sus.
- Cum îl imaginaţi acolo sus?
- Păi asta nimeni n-o ştie. Dumnezeu le orânduieşte pe toate şi pe pământ şi acolo sus. Pa pământ ştim şi vedem cu toţii ce face cu noi, acolo sus numai el ştie cum ne împarte.
- În viziunea dumneavoastră cum îl vedeţi pe Dumnezeu.
- Apăi maică, pe Dumnezeu nu la- văzut nimeni, dar el există, deoarece puterea lui se vede în jurul nostru, prin toată suflarea care există: copacii, râurile, apa, cerul, ploaia şi soarele ce face să crească totul, toate sunt de mâna Lui făcute, că altfel nu au putut să apară. 
- Bine, dar ştiinţa de azi pune pe seama altei forţe toate acestea.
- Nu are pe seama cui să pună, acolo-i mână diavolească de aceea Dumnezeu dă război, molime, ca să-i înveţe minte pe acei care nesocotesc puterea lui. Dăunăzi, puterea lui Dumnezeu s-a arătat şi pe la noi, pedepsind una din maici ce nu era cinstită. Acum trebuie să facă mii de mătănii şi să stea în genunchi şi să postească patruzeci de zile.
- Nu întreb ce a făcut, dar dacă se supune la asemenea caznă o iartă?
- O iartă maică, o iartă.
-Ajunsesem la căsuţa bătrânei care era tot aşa de bătrână ca şi ea. Ne-a invitat să intrăm în  casă dar am preferat să stăm afară deoarece di-năuntru venea un miros de aer închis şi de pisică.
Doamne cât de mult m-a putut impresiona această bătrână care şi-a dedicat viaţa, aşa cum spune ea lui Dumnezeu. Şi-a dedicat viaţa unei credinţe. Ea nu a ştiut ce-i aia o petrecere, să nască copii, să se dăruiască unui bărbat, să guste din aceste plăceri lumeşti pentru care omul există. Bătrâneţea care nu a gârbovise încă mi-a adus aminte de scumpa şi minunata mea mamă, care şi-a dedicat viaţa tot unei suferinţe. Să ne crească şi să ne iubească, pe noi, care nu i-am dăruit ce merita cât a trăit, ducându-se în lumea tăcerii cu un gol al lipsei noastre, în special a mea, de care aproape nu ştia nimic. Alături de tata care a fost un animal de om faţa de ea, a dus o viaţă grea, amarnică cum spunea ea, dar asta este o poveste care trebuie spusă separat. Am reţinut de la ea un sfat care mi  l-a dat spre finalul vieţii ei: „ Decât să chinui o femeie, dragul mamei, mai bine să stai singur”.
Ne-am luat rămas bun de la maica Paraschiva care aşa de bine ne-a povestit totul încât, aproape că nu mai era nevoie să vizităm. Ne-a povestit despre cele două războaie, toate câte le-a păţit. Totuşi ne-am dus să vizităm mănăstirea care excelează într-adevăr prin picturile lui Grigorescu. 
Astfel, cele două zile petrecute la Agapia a luat sfârşit Drumul Gherghinelor. O spicuire a unei poveşti trăite cu o femeie ce credeam în ciuda hotărârilor mele, că vom trăi unul pentru altul şi sincer să fiu ar fi fost şi frumos.
Ar mai merita amintit Drumul Sadului, la pârâiaşul fără nume căruia îi fac totuşi o descriere sumară.  După ce treci Podul Avrigului de la Porumbacu spre Făgăraş, se face în dreapta un frumos loc de parcare. Un popas, nesesizat de mulţi decât doar de acei ale căror inimi bat în piepturile lor pentru ce poate fi mai frumos şi minunat în viaţă: dragostea şi iubirea naturii, care cu nonşalanţă de oferă totul. 
Popasul cu o iarbă netedă parcă cosită proaspăt, aducând cu frumosul gazon englezesc, îngrijit cu acelaşi calm. Frumuseţea este completată de câţiva arbuşti printre care şoşoteşte la vale un mic pârâiaş, fără nume şi care păstrează în oglinda, amintirile celor care şi-au privit chipul, şi-au spălat feţele şi rufele sau care şi-au făurit vise, multe dintre ele rămânând doar vise. Nimeni nu poate ştii povestea acestor vise rătăcite, doar el pârâiaşul fără nume ce curge lin la vale şi duce cu el totul. Nici chiar ei, acei ce şi-au făurit vise pierdute lăsându-se  furaţi de tâmpeniile şi viciile vieţii, distrugând cu multă uşurinţă acel frumos al vieţii ce cu greu îl mai poţi reface sau deloc: afecţiunea, dragostea.
Nu de mult am trecut pe aceste meleaguri. M-am oprit la marginea popasului, unde parcă aievea vedeam o fată în costum roz de baie cum spăla rufe în apa cristalină a pârâiaşului. O maşină albastră cu portierele larg deschise, care se odihnea după un drum lung. De una din portiere era legată o funie de rufe, improvizată dintr-un cablu electric, legată la celălalt capăt de un arac sprijinit de trei pietre. Rufele spălate de femeia ce aievea îmi apare chipul ei, atârnau fluturate de un vânt uşurel ce le usca odată cu soarele ce scăpăta spre asfinţit.
Plecând am rămas cu un gol în suflet de parcă cineva sau ceva din mine a rămas acolo pentru totdeauna pe marginea pârâiaşului fără nume. Am lăsat în urmă acel loc minunat care şi astăzi  de câte ori trec pe lângă el mă uit, îl salut cu claxonul şi plec mai departe.
Toate la un loc adunate, multe din ele nespuse, sunt amintirile celor care le-au trăit şi ele vor rămâne atâta timp cât vor dura şi ei. Ele nu se vor suprapune niciodată cu altele, îţi vor păstra locul lor în sufletul celor care au ştiut ce vor de la viaţă, mai puţin în sufletul acelora care confundă idealul cu ispita.

*****

Venise ziua mea, zi în care întotdeauna ninge sau este prima zi de ger, lucru urmărit şi constatat de mine, de-a lungul timpului cu foarte mici nepotriviri. Obişnuinţa, această calitate a vieţii se făcea prezentă din ce în ce mai mult în sufletele noastre. De comun acord am hotărât să ne căsătorim, fără să-mi dau seama că ea avea îndoieli. În spatele acestei obişnuinţe se ascundea o falsitate. Am simţit că ceva nu este în ordine.
Primisem o sarcină dificilă la serviciu şi nu prea aveam timp să fac „săpături”. Stabilisem şi naşul de cununie, şeful de la cabana Dâmbul Morii, ca să aflu mai târziu că mi-a dat un acord fals, ei spunându-i altceva. Încercam să depăşesc lucrurile neclare. Aveam aur şi am dat verighetele la făcut iar pentru ea şi un medalion cu Maica Domnului.
Când mi-am dat seama de îndoielile ei, îmi venea să urlu de ciudă parcă nu-mi venea să cred. Cu toate micile îndoieli eram hotărât. Îmi propusesem să şterg cu buretele toată viaţa de până atunci şi să o iau de la capăt. Dar ezitarea ei m-a făcut să las lucrurile aşa cum se vor derula. Lăsasem totul în seama ei, dacă va încerca să dea semne mai accentuate de ezitare atunci voi rupe brusc totul, dacă nu, va fi soţia mea. Dar lucrurile au ieşit tocmai cum îmi doream mai puţin, la o ceartă puternică, pornită dintr-o confuzie. Aveam un prieten, Nea Ciortin, om de munte, care în general umbla cu plete. De undeva din oraş l-am recuperat dintr-o staţie lăsându-l acasă undeva pe Calea Bucureşti. Ospătăriţa ei care era prin zonă mi-a văzut maşina. Fiind pe seară, din cauza părului lung a lui Nea Ciortin, l-a confundat cu o femeie şi bineînţeles i-a spus ei. Ghinionul a fost că în seara aceea nu m-am dus la cabană, ea fiind convinsă că am petrecut noaptea cu acea femeie. Degeaba i-am explicat eu întâmplarea de fapt nu a avut nici un efect asupra ei., spunându-mi tot felul de lucruri, punând capăt că viitorul naş, Vasile, şeful de la Dâmbul Morii, care i-a spus să se gândească bine înainte de a pleca cu mine la drum. Prin asta şi-a dat arama pe faţă şi atunci mi-am spus:
„Gata, atât a fost.”
Am ridicat mâinile în sus de parcă vroiam să cer ajutor divinităţii. Am lăsat mâinile în jos, am sărutat cruciuliţele Ralucăi şi parcă ceva mi-a luminat mintea. Nu a durat mai mult  de cinci minute şi eram plecat. Goneam cu maşina aiurea, noroc că era noapte şi nu era nimeni pe stradă, conduceam maşina din instinct dar nu vedeam nimic. M-am trezit la Sfântul Gheorghe în faţa locuinţei unde stăteam şi unde nu fusesem de mult.
În cameră era o gheţărie de nedescris, m-aş fi întors înapoi, să-mi cer iertare, să-i cad la picioare, dar  nu  am făcut-o. O relaţie reluată şi iar reluată putea duce la comportări neprincipiale şi relaţia ar fi o suportare pe toate planurile. Gândurile acestea m-au ajutat să fie bine. Am zâmbit trist de tâmpenia ce-mi trecuse prin minte. Am băgat reşoul în priză şi dup cinci minute în cameră era o altă atmosferă. Am desfăcut rufăria patului să se aerisească. Îmi era foame şi nu aveam nimic de mâncare. Am ros un colţ de pâine uscat de pe masă şi m-am culcat. Cred că a fost cel mai liniştit somn din ultimul timp. 
Într-o seară plecasem de la Dâmbul Morii iar în staţie era ea. Stătea de vorbă cu nişte pădurari. Am oprit maşina ca s-o iau dar nu a vrut să vină spunându-mi că se duce cu autobuzul. Mi s-a părut că mă dispreţuieşte deşi cu două zile înainte discutasem cu ea foarte amical, chiar dacă nu mai puteam continua lăsasem loc bunei cuviinţe, care credeam că funcţionează. 
A doua zi aveam să aflu de la băieţii de la  Camping că la BTT a fost o anchetă în urma unei anonime, lucru ce m-a făcut seara să mă duc la Seica să-l întreb ce s-a întâmplat. Sentimentul iubirii ce-l avusesem pentru ea nu dispăruse. Şi mă gândeam să nu păţească ceva. Aveam să aflu de la Seica că toată lumea inclusiv ea au pus totul pe seama mea, că numai eu aş fi făcut anonima. Nu găseam în mintea mea ce a făcut-o să gândească aşa ceva.
Ştiu că de atunci am rămas cu un gust amar la gândul că femeia căreia i-am dat, i-am dedicat cele mai sincere intenţii, a fost în stare să-mi pună în spate o povară ce mă gârbovea uneori. Poate că avea dreptate deoarece eu nu m-am orientat bine, nu trebuia să avansez în sentimente. Concluzionând, nu eram pregătit pentru o relaţie stabilă cu o femeie de lume cum se spune la femeile care lucrează în comerţ. 
Mai târziu aveam să uit de toate. În sufletul meu rămăsese doar o umbră de dragoste în amintirea acelor momente plăcute şi minunate de care-mi aduc aminte cu plăcere, chiar dacă uneori a trebuit să suport umilinţă. 
Ştiam că plecarea ei de la cabană era ca o ruptură din  ea, pentru că acolo îşi petrecuse zece ani din viaţă. Zece ani din tinereţea ei irosită în zadar. Şi mai ştiam că mai târziu avea să-şi dea seama că-i mai bine aşa. 

*****

Astăzi, după ani, o întâlnesc destul de rar. Fără a mă interesa viaţa ei, sumar pot spune că eu trăiesc aşa cum trăiesc, ea la fel în lumea ei care şi-a creat-o în urma mea. Probabil că este fericită sau nefericită, ar fi păcat să fie aşa, deoarece visa şi gândea prea frumos despre viaţă. Dacă nu este fericită înseamnă că cere prea mult  de la viaţă sau nu se mulţumeşte cu ce are, lucru greu de acceptat la o femeie, mai ales la acelea de lume. Am căutat totuşi ca relaţia să rămână la un nivel de amiciţie, fără alte vise. Compuneam scrisori când mă găseam la distanţă, multe neexpediate. În cele expediate încercam să-i transmit frumuseţea locurilor pe unde mă aflam, fără alte dorinţe. De ce procedam aşa? Nu ştiu! Cred că vroiam ca Drumul Gherghinelor să-i rămână în memorie ca o amintire de care să nu-i fie jenă să-şi aducă aminte şi pe care le-am tratat în scrierile mele mult mai amplu ca în celelalte povestiri, deoarece am vrut să scot în evidenţă meleagurile superbe în care ca nişte briliante sunt plantate mănăstirile. Şi cu alte ocazii am revenit pe aceste meleaguri dar sporadic, ocazional pe când în Drumul gherghinelor le-am parcurs dintr-o bucată şi le-am descris aşa cum le-am înregistrat în suflet. La o întâlnire ocazională cu Lola, o amică, prietena lui Cornel tizul meu şi care cunoştea povestea mi-a spus: „Povestea ta putea să aibă un final mult mai frumos. Cred că greşeala este undeva aici, arătând cu degetul inima mea”. Lola, sigur a reuşit s-o cunoască pe Maria sau s-a documentat despre ea, oricum relaţia noastră a fost o amăgire, un fiasco. 
Pagină dintr-o scrisoare neexpediată:
Dragă M, aici am încheiat povestea care cred că îţi aparţine. Aş fi rămas dator cu Doi rătăciţi pe plajă, la pescuit cu Petrică, Incursiune pe meleagurile copilăriei, la mormântul lui mama, dar acestea din urmă nu ne mai aparţin la amândoi. Le-am petrecut împreună dar le-am simţit separat cu toate că privindu-te am observat că te-au marcat şi pe tine.
Ar fi meritat să aprofundez Doi rătăciţi pe plajă, momente trăite de împreună într-un mod original. Revăd acele momente când te pierdeam pe plajă, când nu-mi luam un punct de reper şi nu te mai găseam.
Mă urcam pe geamandura aruncată pe plajă de valuri şi strigam: Mărie unde eşti? Parcă se făcea linişte în jurul meu şi te auzeam „aici” fluturând eşarfa ta roşie şi vedeam cum lumea se amuza de felul cum te căutam.
Dacă în povestea care ai citit-o consideri că te-am jignit cu ceva, găseşte-i un loc în afara inimii tale.



Două surori şi o statuie egipteană

În urma acestei idile întrerupte, aveam un suflet răvăşit şi căruia nu-i găseam antidotul. Când mă priveam în oglindă aveam faţa răvăşită. Ca să-mi revin mi-am tras două palme de am văzut stele verzi. Imediat m-am luminat la faţă şi am plecat pe şantier. Când am ajuns la maşina care a fost martoră la toate, am vorbit cu ea. „Hai iubito   s-o tăiem la treabă. Eram pe punctul de a face o prostie dar mi-am revenit.” Parcă m-a ascultat şi m-a înţeles, doar     i-am arătat cheia şi a pornit.
În birou la mine nu era nimeni. M-am bucurat pentru că nu a fost nevoie să dau explicaţii pentru că lipsisem vreo două zile. Când a sunat telefonul am tresărit, nu mă părăsiseră încă anumite gânduri. Am vrut să nu răspund dar, ştiind că aveam probleme pe şantier am răspuns. Era Cezar o cunoştinţă care cunoştea relaţia mea cu Maria şi m-a luat direct.
- Ce faci bărbate, te caut de-o veşnicie, unde naiba umbli. Te pomeneşti că ai reluat idila cu Maria ?!
- Nu, fii pe pace. Care-i problema?
- Când pleci la Mediaş?
- Poate mâine, sau imediat.
- Acum ce faci?
- Să văd ce probleme sunt.
-    Eu sunt la poartă, vino să stăm de vorbă.
-    Vino tu în birou, vreau să-mi fac o cafea.
-     Bine.
Am pus de cafea. Între timp a venit şi Cezar şi odată cu el şi şeful care s-a uitat cam strâmb la mine dar nu mi-a zis decât să nu-mi fac nici o problemă şi să plec cât pot de repede la Mediaş.
După inundaţiile din 1975, Mediaşul a fost puternic afectat şi trebuiau refăcute digurile şi halele afectate, recuperarea materialelor, lucru ce durează de aproape zece ani şi încă mai aveam de lucru la digul mare.
Cezar s-a bucurat suflându-mi la ureche:
- Asta vroiam, trebuie să-mi duci ceva la Sighişoara.   
Am făcut delegaţiile şi i-am spus şefului că dimineaţă sunt pe baricade. Pe Cezar l-am luat cu mine şi împreună la rugămintea lui am mers la un local rustic, un local în centrul vechi al Braşovului, unde se mânca cea mai bună ciorbă de burtă, asta din spusele lui Cezar şi    m-am convins şi eu.
Mie îmi plăcea să mănânc la cramă, un local rustic unde se stătea pe butoaie şi vesela era toată din ceramică, străchini, ulcioare, căni. 
De fapt, Cezar m-a dus la acest local cu un scop. Sora şefei de unitate, Simona, avea o casă la Sighişoara pe care vroia să o renoveze. Cunoscându-l pe Cezar, inginer constructor la drumuri şi poduri, i-a cerut ajutorul, să-i găsească o echipă. Eu aveam oameni destui în meseria respectivă şi Cezar a apelat la mine. Şi astfel, am cunoscut două femei, două surori, care m-au deconectat complet de idila întreruptă.
Anturajul celor două surori, Simona şi Diana, se deosebea cu mult faţă de cel al Mariei din Drumul gherghinelor. Simona, şi în special Diana, şefa de la local, trăiau într-o altă treaptă socială care m-a atras ca un magnet.
Diana, o femeie aproape etalon. Trupul ei proporţional, avea o singură greşeală, sânii foarte mici, dar îi compensa restul, în special ochii de un albastru clar, îmbietor şi o privire hipnotică în care trebuia să găseşti calea de comunicare, să te străduieşti să parezi privirea ei. Nu mi-a fost greu să o fac să-şi plece privirea. Asta s-a întâmplat la prima noastră întâlnire fără să ne tulbure nimeni. O întâlnire întâmplătoare care s-a desfăşurat de parcă a fost aranjată şi asta după mult timp după ce am rezolvat problema lui Simona. Pe Diana nu am mai văzut-o de atunci. 
Eram în Poiana Braşov să aranjez o cazare la o delegaţie, la Capra Neagră, cu dorinţa de a bea o cafea şi să-mi clătesc ochii cu promenada în care aveai ce vedea. Îmi propusesem să iau şi masa de prânz. Aici se mânca foarte bine, cam scump, dar în ziua aceea eram în bani şi-mi permiteam o masă cu tot tacâmul.
Aşteptând să treacă timpul, la masa mea s-a aşezat o doamnă în aşa fel încât nu-i vedeam faţa. Nu spunea nimic şi nici nu şi-a cerut voie să stea la masă. Văzând că nu se întoarce cu faţa la masă şi nu zice nimic, am zis eu:
- Sărut mâna, nu credeţi că staţi incomod?
Aproape imediat mi-a răspuns dar fără să se mişte.
- Stau cum îmi place, vă deranjează?
- Nu, scuzaţi, staţi cum vă simţiţi mai bine, sper că eu nu vă incomodez.
- Nu! şi în acelaşi timp se întoarce cu faţa şi zâmbind uşor se uită la mine cu ochii şi privirea ei hipnotică. 
La prima vedere nu am realizat cine este. Aproape eram să plec privirea. Realizând cine este am privit-o în ochi cu toată puterea mea de a privi atunci când vrei să desluşeşti ceva sau când pui pur şi simplu atunci când prin privire poţi spune multe. Aproape o jumătate de minut sau poate mai bine ne-am ţintuit în priviri. Şi ea şi eu ne transmiteam prin privire dorinţe, întrebări, sentimente. Am fost pe punctul de a mă ridica ca să o salut recunoscând-o cine este. În acelaşi timp loveşte uşor dar totuşi cu ciudă tăblia mesei plecându-şi privirea. Am sărit în sus făcând-o pe vinovatul.
- Sărut mâna doamnă, luându-i uşor mâna şi finuţ am sărutat-o. Mi s-a părut sau v-a supărat cineva?
- Dumneata.
- Eu ?!
- Da, dumneata, nimeni nici un bărbat nu m-a făcut  să-mi plec privirea.
Am zâmbit, ca un fel de iartă-mă. Ea a continuat:
- Nu zice nimic şi nu te mai uita la mine cu privirea aia de Don Juan.
Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, se aşează mai comod la masă, face semn ospătarului care a venit imediat.
- Sărut mâna şefa, ce să aduc?
- Nimic, se uită la mine şi mă întreabă, te grăbeşti?
- Nu, dar te rog lasă-mă să fac eu comanda.
- Lasă asta, după care îi spune ospătarului: aranjează în separeu sau în sală o masă de două persoane.
- S-a făcut.
Ospătarul a şi plecat. Am dedus că era cunoscută la modul cel mai familiar. Pune elegant un cot pe masă şi-mi cere un foc. După ce şi-a aprins ţigara, uşor, cu o voce blândă care de fapt o caracteriza, îmi spune:
- Dacă nu te grăbeşti şi nu au alt program, eşti invitatul meu.
- ?
- Dacă aştepţi sau te aşteaptă cineva, se anulează invitaţia.
- Nu !! am răspuns eu imediat, nu aştept pe nimeni şi sunt liber ca pasărea cerului.
- Aşa spuneţi toţi.
- Eu fac o excepţie.
M-a privit lung şi am simţit în privirea ei o bucurie a reuşitei exprimându-se într-un mod foarte direct.
- De când te pândesc ! Mi-a vorbit Simona de tine zugrăvindu-te în cele mai plăcute culori. Faptul că ai făcut dragoste cu ea îmi vine să-ţi trag o palmă.
Am rămas uluit. Nu credeam,  Simona,  care aproape m-a violat dar care în final a fost nemaipomenită făcându-mă să-mi petrec câteva nopţi cu ea. Era măritată dar avea o garsonieră în Sighişoara de care cum spunea ea „nu-ţi fă nici o problemă să nu ai nici o reţinere, numai eu ştiu de acest spaţiu”. Nu i-a cunoscut bărbatul, dar felul cum se dăruia, cum se elibera, mi-am dat seama că sexul adevărat pentru ea este o raritate. Când se elibera în urma orgasmului, murea pur şi simplu. Prima dată m-a speriat. Nu ştiam ce să-i fac să o readuc la viaţă. Luându-i pulsul care era normal am lăsat-o în pace, mângâindu-i uşor trupul de jos şi până sus. Mi-a plăcut la ea părul pubian care era foarte creţ şi aspru. După ce-şi revenea, se arunca peste mine şi mă muşca pur şi simplu. Avea în ea o isterie care-mi plăcea.
Din această meditare scurtă m-a întrerupt ospătarul, spunând că masa-i servită şi că Bebe, şeful cârciumii o aşteaptă în birou. Ospătarul a plecat, aşteptând un pic mai în faţă ca să ne conducă. Diana se ridică şi-mi spune:
- Hai să mergem şi îţi continui aducerile aminte la masă.
Am rămas surprins că şi-a dat seama că avusesem nişte gânduri diferite de realitate. Am urmat-o zâmbind. Fără să zică nimic, elegant, m-a luat de braţ, urmărind ospătarul. Se opreşte un pic uitându-se în parcare şi mă întreabă:
- Care este maşina ta?
- Cea albastră metalizat.
- A mea este aceia albă din faţa Miliţiei.
- Ai relaţii puternice de ai parcat acolo.
- Nu am relaţii dar mă cunosc băieţii. Am parcat acolo din fugă. Mergea, acasă şi te-am zărit aici. Văzând că eşti singur am procedat cum ştii.
- O laşi parcată acolo?
- Nici o problemă, băieţii cunosc maşina şi nu am probleme. Sigur o să vină în local.
Nu am zis nimic. Fără să-mi dea drumul la braţ am intrat în local. Mă ţinea de braţ destul de intim, cu amândouă mâinile. Nu am înţeles de ce făcea asta sperând totuşi că nu o face ca demonstraţie.
Mă uitam la ea, avea o faţă zâmbitoare, liniştită, care exprima o mulţumire. O văzusem o singură dată când am fost cu Cezar la local. Atunci mi s-a părut o figură sobră. A stat foarte puţin la masă cu noi când mi-a spus: „Te rog să o ajuţi pe Simona şi vom fi recunoscătoare”.
Aducându-mi aminte de acest amănunt, mi-am zis că m-a acostat ca să mă răsplătească, dar felul cum a făcut-o nu găseam un răspuns. Atunci ştiu că o studiasem, o dezbrăcasem cu privirea dar cu evenimentele petrecute după aceea nu am mai avut ocazia să o întâlnesc aproape că o şi uitasem mai ales că Simona m-a sufocat fără a mai putea gândi altceva.
În local nu era lume multă doar două mese erau ocupate. Cu vremea frumoasă de afară potenţialii clienţi au preferat să stea pe terasă. Masa aranjată pentru noi era într-un intrând în perete lângă podium, un fel de nişă cu perdele de pluş care la nevoie puteau fi trase. Acum erau legate cu şnururi cu ciucuri lângă perete apărând ca o cortină trasă în două părţi. Ospătarul un băiat simpatic, cu un zâmbet permanent ne-a invitat la masă în timp ce mai aranja câte ceva ca să fie bine, spunând:
- Poftiţi, sper să vă placă, uitându-se la mine puţin cu studiu.
- E foarte bine Sandule, adu-ne două beri Tuborg, a spus ea fără să se aşeze pe scaun.
- Altceva?
- Deocamdată atât.
Ospătarul a şi dispărut. Politicos am întrebat-o unde vrea să stea. Şi-a ales locul mai ferit de panorama sălii. Am tras scaunul uşor în spate şi cu mâinile pe lângă umerii ei am condus-o să se aşeze. Sandu, ospătarul a şi venit cu berile acoperite în prosop. Turnă în pahare şi aşteaptă fără să zică nimic. Diana mă întreabă:
- Ai mâncat de prânz?
- Nu, dar …
- Ai vreo preferinţă?
- NU, nu-mi este foame, doar o ciorbă deasă de burtă, merge.
- Foarte bine, după aceea vedem noi.
Nu ştiu când i-a făcut semn ospătarului că imediat a adus două pahare cu fund gros de whisky în care erau cam două degete de licoare sau cred că ospătarul îi cunoştea pretenţiile, nu era la prima abatere în local. Am avut un sentiment de inferioritate. Niciodată de câte ori am fost cu o femeie în cârciumă nu mi s-a întâmplat ca femeia să  facă comanda ospătarului. Ştiind-o şefă de cârciumă am acceptat situaţia deoarece o consideram în branşă şi lucrurile se desfăşoară altfel, se cunosc între ei.
După o gura de whisky, se uită la mine şi-mi spune:
- După cele discutate cu Simona i-am interzis …..face o pauză, mai bea o gură de bere şi continuă, să nu te superi pe mine ce am să-ţi spun, dar trebuie să o fac din mai multe motive, deci i–am interzis lui Simona să se mai vadă cu dumneata. Este o femeie măritată şi Grama pentru mine este ca un frate.
Am rămas uluit de îndrăzneala ei de a-mi monitoriza relaţiile. Am vrut să mă scol şi să plec. Ea a simţit acest lucru şi cu amândouă mâinile mă prinde de mână. 
- Să nu pleci, te rog din suflet să nu pleci. Am văzut pe faţa ta că nu-ţi convine ce am spus, dar ascultă-mă.
Nu ştiam ce să fac. Arunci  mi-am dat seama de ce Simona m-a lăsat în pace. Înainte mă căuta de două, trei ori pe zi la telefon. Văzând că nu mai sună nici eu nu am căutat-o. De fapt poate o căutam dar am fost angrenat în alte treburi. Azi, dacă nu apărea Diana precis o căutam pe Simona pe care nu o mai văzusem de mai bine de două săptămâni.
Am văzut pe faţa ei o rugăminte, o privire care m-a făcut să renunţ la pornirea mea. Am băut whisky-ul. Nu ştiu dacă paharul de whisky sau privirea ei rugătoare, dar ştiu că pe loc mi-am revenit complet.
- Nu înţeleg de ce-mi spui mie astea?
- Te rog să mă asculţi, Simona este o prostuţă, se îndrăgosteşte repede şi nu vreau să aibă necazuri. Grama  i-a dat ultimatum.
- Şi de ce nu o laşi să-şi facă viaţa ei?
- Aici este problema. Grama nu-i dă nimic şi nici nu divorţează de ea.
- Hai să schimbăm subiectul. Este problema voastră, pe mine nu mă interesează. Comportarea mea şi faptul că i-am dat doi oameni să-şi rezolve problema, am dedus că aşa vrea ea să-mi mulţumească.
- Am văzut asta când v-aţi întâlnit cu Cezar şi cu ea. Te sorbea din ochi.
- De unde ai văzut că eu nu-mi aduc aminte să te fi văzut.
- Eram în maşină.
- Se poate, şi apoi să-ţi spun ceva, este o tipă faină, nu văd să o refuze vreun bărbat. Ai cuvântul meu că subiectul Simona nu mă interesează cu toate că am simţit la ea acea dăruire după care cred că tânjea mult.
- Iau de bună ce mi-ai spus.
- ?
- Că nu te interesează Simona.
- O da, din tot sufletul îţi promit cu orice risc, subiectul Simona nu mă mai interesează.
- Îţi mulţumesc. 
Cu mâinile amândouă îmi ia mâna şi se mângâie cu ea pe faţă. Gestul şi cum îmi mângâia dosul palmei cu obrazul,  i-am luat mâinile şi le-am sărutat prelung. Mă uitam la ea cum ţinea ochii închişi primind sărutarea mea golănească a mâinilor cu satisfacţie. Se putea vedea şi după un zâmbet ce-i lumina faţa. Acest moment l-a întrerupt ospătarul care a adus ciorba de burtă. 
S-a sculat de la masă, a trecut prin spatele meu,   m-a sărutat pe creştet şi a plecat spunând:
- Scuză-mă câteva minute.
- Nu am zis nimic, m-am sculat în picioare ca semn că răspund afirmativ, urmărind-o cu privirea. 
Avea un mers elegant, cu bustul drept, sfidător. Dezbrăcând-o din ochi am descoperit un trup proporţional. Imaginar i-am acoperit spatele cu un păr până în  talie aşa cum ar fi stat bine la trupul care se arcuia elegant în ritmul paşilor. Nu ştiam unde să clasez acel sărut pe creştet.      L-am luat ca un răspuns că nu a deranjat-o că i-am sărutat mâinile într-un fel intim. Am simţit atunci când căldura buzelor i-au atins mâinile a tresărit apărând imediat acel zâmbet uşor care i-a luminat faţa. 
Nu a durat mult şi a apărut. Avea în braţe o pungă de hârtie. A pus-o pe masă şi cu un ton mai mult de comandă decât rugăminte  a spus:
- S-a răcit ciorba?
- Nu, punând palmele pe fundul farfuriei, dar nici mult nu mai are. 
- Să o încălzească?
- Nu, poţi s-o guşti, luând cu lingura spunând: Merge! Vai ce bună e! Mâncăm ciorba şi mergem.
- Unde?
- Surpriză, asta numai dacă accepţi invitaţia mea şi ai timp.
- Ştii chestia cu hora?
- Nu!?
- Dacă am intrat în horă, hai să jucăm.
Nu a zis nimic dar am văzut pe faţa ei acea mulţumire de reuşită. Fiind faţă în faţă în acest cadru mai intim, prin ochii minţii o studiam. Nu am găsit nici o greşeală. Aveam în faţă o femeie frumoasă, tulburător de frumoasă. Când ridica privirea te zăpăceau ochii ei albaştrii. O admiram cum mânca, nu se auzea nici un zgomot. Şi-a dat seama că o privesc şi-mi zice:
- De ce mă priveşti aşa?
- Eşti minunată, rectific eşti o femeie frumoasă.
- Mulţumesc, sper că o spui aşa la derută.
- Nu! pe cuvânt, eşti…..
Am vrut să-i mai spun că „eşti strigător de frumoasă”, dar apariţia ospătarului m-a întrerupt.
- Ce vă mai aduc în continuare, un peşte, un cotlet, un muşchiuleţ de vită?
- Nimic Sandule, ne faci nota, plecăm, continuăm altă dată.
- Păcat că plecaţi, nu aveţi nimic de plată.
- Bine, să treci pe la local.
- Vroiam să vă caut deoarece nevastă-mea vrea să-şi ţină ziua la dumneavoastră la local.
- Nici o problemă, să-mi spui când.
- Trec eu pe la dumneavoastră.
Cât s-a purtat această discuţie, sub farfurie am pus douăzeci şi cinci de lei. Când am plecat am rămas surprins de felul cum m-a luat de după braţ. S-a lipit pur şi simplu de mine spunându-mi:
- Vrei să facem o plimbare?
- Plăcerea este de partea mea. Să lăsăm punga asta la maşină la mine că-i mai aproape.
Mai bine de o jumătate de oră ne-am plimbat. Tot timpul a fost lipită de mine. Din când în când ridica privirea şi se uita la mine fără să zică nimic. Se vedea pe faţa ei o mulţumire. Nici eu nu am zis nimic, am simţit că vrea să se plimbe şi doar atât. Parcă eram doi îndrăgostiţi care vroiau să savurăm liniştea şi aerul ozonat al pădurii de brazi  ce ne  înconjura pe alea ce ducea la Teleferic.
Aveam un sentiment ciudat, parcă ne cunoşteam de mult. O simţeam lângă mine uşoară şi emana un parfum de femeie ce-l inhalam cu nările larg deschise. Am vrut să o întreb despre surpriză dar am renunţat. Cum o simţeam lângă mine eram sigur că voi face faţă oricărei surprize. Încercam să intuiesc dar la fel am renunţat, vroiam să savurez surpriza oricare ar fi ea. 
S-a oprit aproape brusc, îmi pune mâinile pe piept şi se uită în ochii mei zicându-mi:
- Te rog să-mi spui care este viaţa ta familiară.
- De aceea te-ai oprit aşa brusc, nu puteai să mă întrebi din mers.
- Nu! vreau să-ţi văd privirea când îmi dai răspunsul.
Am apucat-o uşor de bărbie şi am sărutat-o pe buze. Nu a schiţat nici un gest. Am avut impresia că s-a apăsat cu buzele în sărut.
- De ce vrei să-mi cunoşti fişa?
- Aşa! Eşti un tip de care te poţi îndrăgosti şi nu vreau să-mi clădesc fericirea pe nefericirea altei femei.
- Ooo!! M-ai lăsat mască şi am sărutat-o din nou.
- Lasă asta, nu ocoli răspunsul oricare ar fi el, te rog să mi-l spui.
- Nu-i complicat, sunt puţin dezamăgit în urma unor lucruri care nu mai sunt de actualitate. O idilă, puţin jenantă, întreruptă şi un copil.
- Idila este Simona?
- Nu! Simona este o aventură plăcută.
- Şi copilul?
- Nu are sens să intrăm în amănunte dar reţine, sunt liber ca pasărea cerului şi am şi o săptămână de concediu. Eşti mulţumită?
- Aproape sută la sută.
- Foarte bine, hai să savurăm surpriza.
A zâmbit aşa de frumos că-mi venea să o iau în braţe. Un zâmbet sincer ca atunci când primeşti o veste ce o aşteptai de mult şi vestea este bună. Am ajuns la maşină. Simţeam că nu vrea să ne despărţim. Intuiţia a fost adevărată deoarece a zis:
- Mergem cu maşina ta sau cu a mea?
- De ce? Tu mergi cu maşina ta şi eu vin după tine.
- Nu! uite cum facem. Eu trebuie să merg până la unitate. Ia cartea mea de vizită şi peste ….se uită la ceas, la ora patru vi la adresa asta.
M-am uitat şi eu la cea era ora două şi jumătate. Mi-am făcut un plan scurt. Sigur mă invită la ea acasă şi trebuie să fac nişte cumpărături. Aveam la dispoziţie o oră şi jumătate. Igiena corporală o aveam făcută. Îmi plăcea cum sunt îmbrăcat, lucru pentru care nu trebuia să trec pe acasă. După cum arăta eram convins că-i plac florile. Era să fac o gafă să o întreb ce flori îi plac. Am fost de acord cu propunerea ei. Am condus-o la maşină. Înainte de a intra în maşină m-a luat de gât şi m-a sărutat pasional. Am primit sărutul cu aceeaşi dăruire. Cred că a simţit acest lucru deoarece s-a uitat la mine cu o privire ce-mi transmitea o mulţumire, spunând rugător:
- Te rog să vii.
- Sigur o să vin. 
Am luat-o de subţiori şi i-am întors sărutul. Ca semn de mulţumire m-a lovit cu pumnii în piept şi fulgerător s-a băgat în maşină. A pornit maşina şi a plecat în trombă. Am urmărit-o până ce a dispărut după panta ce delimita urcuşul la ieşirea din Poiană. Cu mâinile în buzunar m-am dus la maşină. Am vrut să fac un raliu şi să plec după ea dar am renunţat. Lângă mine a apărut ospătarul care ne-a servit şi politicos a vrut să-mi returneze cei douzecişicinci de lei care i-am lăsat sub farfurie. I-am închis palma cu tot cu bani şi   i-am spus că e bine aşa dar, imediat am subliniat:
- Uite, dacă crezi că nu-i bine, adu-mi patru mici şi un pahar de vin la o masă pe terasă.
- Gata, s-a făcut. Ştiţi, doamna pentru mine este o persoană deosebită. Soţia mea lucrează la dânsa.
- Foarte bine, să mă inviţi şi pe mine la ziua ei. Aşa am înţeles că o faci la localul doamnei.
- Sigur, nu încape nici o îndoială, mai ales că doamna Diana …., am observat eu ceva!
- Poate nu ai văzut bine.
- Ba da, de mult nu am mai văzut-o cu un bărbat şi felul cum vă privea nu puteam gândi altfel.
- Cum mă privea?
- Ei, aşa ca pe cineva drag.
- Poate te-ai înşelat. Micii ăia să fie bine pătrunşi. Sper să nu dureze mult.
- În zece minute îi aveţi pe masă. Unde staţi? Lăsaţi că vă găsesc eu. 
- Mulţumesc.
Timp aveam suficient, cu mici cu tot nu pot pierde mai mult de o jumătate de oră. Nu mi-am făcut nici un plan de comportare, atâta doar că trebuia să trec pe la florărie şi la alimentară să iau o sticlă de vin.
Imediat ce a plecat ospătarul a apărut ea. A oprit maşina chiar în faţa mea. S-a dat jos, a lăsat maşina să meargă, vine lângă mine şi-mi spune că a uitat punga. Am luat-o de braţ, am mers la maşina mea, i-am dat punga.  M-a sărutat scurt spunând cu acelaşi ton rugător să merg la adresa care era pe cartea de vizită (Diana A, Calea Bucureşti nr.x, ap.y) şi a plecat. Am vrut să mai spun ceva dar nu am mai avut cui. Vroiam să o întreb dacă unde trebuie să ajung era la ea acasă. Convins că aşa este m-am aşezat la masă pe terasă. Aproape imediat a venit şi ospătarul. A şters cu grijă masa. Micii au fost pe gustul meu, lângă ei a pus şi câţiva cartofi pai.
Când am plecat nu a vrut să-mi ia bani. Gestul lui m-a făcut să mă simt dator faţă de el, de care aveam să mă revanşez cu alte ocazii. Am zăbovit un pic fumând în linişte o ţigară de foi din care aveam câteva în buzunar. Am şters geamurile la maşină degajat, relaxat, fără nici un gând major. M-am urcat în maşină şi cu motorul la ralanti am coborât din Poiană. Am parcat maşina în Livada Poştei şi cu mâinile în buzunar am intrat în oraş pe Strada Mureşenilor. La florăria de pe Strada Republicii am făcut un buchet elegant de flori combinate. De la alimentară din colţ cu Armata Română am luat o sticlă de vin, o Băbească demidulce. Am vrut să mă bag la localul ei dar mă incomoda bagajul şi am renunţat deşi puteam face o gafă dacă dădeam peste Diana. Când a plecat a spus că trece pe la unitate. Eliminând acest gând am plecat spre maşină. Vroiam să fiu punctual, mai aveam mai bine de un sfert de oră până la ora patru.
După o jumătate de oră eram în faţa uşii la apartamentul 30  de pe adresa scrisă pe cartea de vizită. O uşă capitonată, maro, imitaţie de piele. După ce am admirat uşa şi ecusonul am sunat o singură dată. Imediat s-a auzit un zgomot făcut de ceva, o cană, o farfurie, un vas scăpat din mână şi un răspuns, un glas cristalin de femeie: Imediat. Parcă nu era vocea ei. Uşa capitonată  a atenuat timbrul vocal.
Când a deschis uşa am rămas fără grai. Mă străduiam să o găsesc pe Diana. Coafura şi hainele de pe ea o transformaseră complet, doar ochii albaştrii m-au condus pe calea să o realizez. Aveam în faţa mea o adevărată Divă care m-a făcut să mă simt inferior. Revenindu-mi am desfăcut braţele având în mâna dreaptă buchetul de flori şi în stânga vinul. Cu braţele am luat-o de umeri uşor şi am apropiat-o de mine. A intuit ce vreau să fac şi a închis ochii şi a ridicat faţa în sus. Am sărutat-o pe frunte şi uşor pe buze. Mirosea uluitor de frumos, un parfum care m-a dus cu gândul cu mulţi ani în urmă la o amică de a mea, o evreică, care folosea acelaşi parfum.
I-am pus florile în braţe, a mulţumit frumos, întorcându-mi sărutul întărind prin asta mulţumesc-ul de mai înainte. Am întrebat-o unde să pun sticla de vin. Nu mi-a zis nimic,  a luat-o cu o mână şi m-a condus în sufragerie. După ce a pus sticla pe masă s-a scuzat să caute o vază ca să pună florile.
Cât a lipsit am analizat interiorul în care mă găseam. Am rămas uluit. Toate erau la locul lor ceea ce creau interiorului un rafinament de excepţie culminând cu o masă masivă în mijlocul căreia cinci trandafiri parcă râdeau la mine. Pe peretele scurt din stânga, între uşă şi geamul de la balcon, un bar. Pe raftul de sus două seturi de pahare. La mijloc ceşti şi alte lucruri specifice barului. Pe raftul de jos sticle cu băuturi fine şi originale. Peretele lung avea o bibliotecă ticsită de cărţi iar în spaţiile libere  erau suveniruri şi bibelouri din sticlă. Pe peretele mai scurt, pe fundul camerei cum se spune, un dulap cu uşi glisante ce ocupa tot spaţiul din perete în perete. Pe jos un parchet bine lustruit având la intrare un covor, o carpetă groasă. Uşa de la intrare în sufragerie din lemn natur cu geam mat cu model mai bine de jumătatea uşii. Lemnul din care era făcută, din lorice în limbaj popular zadă, bine lustruită cum aveam să văd că toate uşile de interior erau din acelaşi lemn.
Când a venit cu florile în mână, felul cum arăta se confunda cu acest interior făcut de un specialist sau, la indicaţia ei, de meseriaşi adevăraţi. Totul cu un rafinament aparte căruia doar un specialist putea să-i dea o notă.
Admirându-i felul cum era îmbrăcată am avut din nou un sentiment de inferioritate. Mă simţeam mărunt şi cred că dacă nu-mi reveneam mă făceam de tot rahatul. Revenindu-mi din acel complex de inferioritate am încercat să-i analizez îmbrăcămintea. Calitatea materialului nu m-a interesat deoarece sigur era din ţesături fine. Avea o fustă neagră maxi cambrată pe fund care-i crea o senzualitate aparte, o bluză de culoare pe care nu am putut-o defini, ca o floare de liliac, mulată pe corp cu un anchior nu mare dar nici mic, ce-i scotea în evidenţă valea sânilor micuţi dar tentanţi. Pantofii cu toc îi crea corpului o eleganţă aparte. Coafura pe care nu ştiu când a avut timp să o facă deoarece mi s-a părut o stilizare de maestru. Un cârlionţ îi atârna neglijent pe frunte.
Admiram eleganţa mişcărilor ei cum aranja masa. Când deschidea uşa venea un miros de friptură la cuptor. A adus o sticlă de whisky şi pahare. Sticla mi-a pus-o în faţă să o desfac. Desfăceam sticla şi admiram femeia din faţa mea spunându-mi: Te pomeneşti că am să fac dragoste cu această femeie! Şi mi-am răspuns imediat: şi în fond de ce nu, a trecut cam mult timp de abstinenţă, sper să mă descurc, după cum arată s-ar putea ca în pat să fie o specialistă ori o naivă. O singură dată în viaţă, Doamne şi ce mult este de atunci, am făcut dragoste cu o femeie adevărată, o femeie care a rămas în sufletul meu imprimată cu fier roşu.
Nu cred că a observat respiraţia mea ca un oftat de această aducere aminte deoarece era foarte ocupată cu mezamplasul. Când a trecut pe lângă mine să ia ceva din bibliotecă, am avut tendinţa să o iau de fund. Am renunţat la acest gest golănesc, m-am mulţumit să-i mângâi braţul pe care la dus cu mâna mea cu tot pe obrazul ei spunând cu o voce caldă ce mi-a răsunat în urechi ca o mângâiere trecând-o prin filtru dacă nu-i teatrală. Analizându-i faţa puţin îmbujorată mi-am dat seama că nu joacă teatru.
- Un pic mai durează şi mâncăm. După ciorba aia de burtă sigur îţi este foame. 
I-am luat mâna cu o mână iar cu dreapta i-am cuprins mijlocul şi am aşezat-o pe genunchii mei. Nu a opus nici o rezistenţă parcă s-a mai îmbujorat un pic. Sărutându-i mâna   i-am spus:
- Nu-mi este foame chiar deloc, să nu te oboseşti. După ce ai plecat tu l-am rugat pe Sandu să-mi facă patru mici.
- Foarte bine.
- Dacă ştiam că vin la dumneata acasă şi pui masa răbdam ca să…
- Te rog să-mi spui Diana, nu am nici un pseudonim, simplu Diana.
I-am sărutat mâna şi uşor am aplecat-o spre mine şi am sărutat-o pe buze. Cu braţele peste gâtul meu mi-a răspuns pasional la sărut. Mâinile ca un copier îi mângâiam umerii şi bustul. Considerând că-i suficient, se desprinde brusc de mine spunând:
- Gata. 
S-a uitat lung la mine şi cu un ton de „ceartă” zice:
- Eşti destul de obraznic, îmi place.
Cred că a spus asta ca să-şi acopere pornirea pasională când o sărutam. După un sărut scurt pe gât dispare în bucătărie. Imediat i-am auzit vocea care mă chema în bucătărie s-o ajut. Am sărit brusc de parcă asta aşteptam, de fapt dacă nu pleca aşa brusc din braţele mele vroiam să-i spun dacă are nevoie de ajutor.
La prima privire avea o bucătărie stil Neckermann, utilată la fel, şi nu cred să-i fi lipsit ceva. Când am apărut eu uşa la cuptor era deschisă şi ieşea un  miros îmbietor. Mi-a dat un prosop în mână spunând:
- Te rog scoate tu tava din cuptor, îmi este frică să nu mă ard.
Fără nici un comentariu am luat prosopul şi cât ai clipi eram cu tava în mână. Făcând o radiografie în tavă am văzut o combinaţie de cărnuri şi afumături. Am pus tava unde mi-a arătat ea pe o masă de bucătărie din inox. Deasupra mesei un corp de bucătărie prins pe perete la o înălţime ca să nu incomodeze dar să şi să poată umbla în el. Lângă masă aragazul cu hotă şi un corp mic între perete şi el. În spate vizavi de aragaz o masă la care se putea lua micul dejun. Pe perete un corp dublu la fel ca celălalt iar lângă uşă un cuier cu halate de bucătărie. O bucătărie aerisită şi fiecare spaţiu ocupat fără a arăta o bucătărie încărcată şi incomodă.
Mi-a mulţumit şi mi-a dat o tavă cu pahare şi o sticlă de vin rugându-mă să mă retrag în sufragerie ca ea să se poată desfăşura în voie. Am ascultat-o dar nu înainte de ai săruta părul ce-i acoperea spatele. Emana sexapil prin toţi porii dar interesant nu-mi răscolea acea poftă carnală de parcă am fost lângă ea tot timpul. O simptomă specifică oamenilor însuraţi şi care după cinci ani de căsnicie fac cuminţi treburile împreună şi se întâlnesc în pat unde se relaxează într-o partidă de sex sau pur şi simplu platonic, adorm îmbrăţişaţi sau fiecare în poziţia care-i place şi adorm mulţumiţi.
Nu ne-am făcut nici un plan am lăsat să se desfăşoare lucrurile aşa cum se nimereau. Chimia funcţiona la un nivel acceptabil cred că şi la ea la fel. După ce a aranjat masa şi s-a aşezat spunând „oare am adus tot?  
- Din partea mea cred că nu mai lipseşte nimic decât să spunem o rugăciune şi să savurăm bucatele astea apetisante”.
Surprinsă s-a uitat la mine parcă nu ştia ce să zică. Am intuit şi am scos-o din suspans.
- Da, o rugăciune. Tu când stai la masă nu te rogi?
- Nu. Îmi fac o simplă cruce şi atât.
- Bine, atunci respectăm obiceiul gazdei.
După un scurt moment de reculegere în care eu     i-am mulţumit lui Dumnezeu şi Maica Domnului şi i-am rugat să mă ierte dacă i-am dezamăgit cu păcatele mele, am făcut semnul crucii rar şi clar după care am spus pofta bună.
- Mulţumesc mult, nu credeam că eşti credincios. Iartă-mă, credeam că vrei să impresionezi.
- Deloc. Am văzut icoana şi mi-am dat seama că suntem de aceeaşi credinţă şi am vrut să-ţi comunic cu această ocazie, mai precis s-a ivit această ocazie, că nu sunt ateu.
După consumarea acestui scurt episod fără importanţă dar în situaţii de genul acesta necesar, am pus în pahare speciale câte ceva mai mult whisky. Diana folosind ustensile speciale mi-a pus într-o farfurie întinsă din amestecătura de cărnuri din tava aşezată pe un fund de lemn pe masă. O combinaţie foarte gustoasă şi un miros ce te sătura dat de afumătură şi de cârnaţi pe lângă. Se mai vedea costiţă, muşchi şi pulpe de pui toate înotau într-un sos specific din care dacă înmuiai o bucată de pâine şi mâncai aproape nu-ţi mai trebuia nimic.
Fără să spunem nimic doar priviri şi zâmbete uşoare mai bine de jumătate de oră am mâncat. Am desfăcut sticla de vin. Pe masă erau patru feluri de pahare, de whisky cu fundul greu, de coniac cu picior, de vin şi tot de vin ceva mai mari pentru şpriţ sau bere. Fiind plimbat prin cârciumi m-am orientat uşor în ce pahare să torn vinul care era demisec şi mergea simplu. Am întrebat-o dacă vrea şpriţ şi mi-a spus că nu. Am pus paharele mai mici. Ca la un semn amândoi am pus mâna pe pahar. Cu o privire senină ne-am uitat unul la altul. Am ciocnit paharele şi am spus:
- Nu pot să-ţi doresc decât multă fericire şi mulţumesc pentru surpriză.
Fără să zică nimic s-a uitat la mine nu cu studiu ci parcă vroia să-mi spună ceva prin privirea ei care emana sinceritate.
- Eu mi-am dorit ceva în gând iar pentru sfânta masă un simplu NOROC.
M-am sculat, i-am sărutat mâna apoi cu palmele i-am cuprins obrajii şi i-am sărutat buzele după care i-am spus:
- Să certificăm printr-o ştampilă gândurile tale.
S-a ridicat şi ea în picioare. Cu mâna a atins paharul ei în care mai era puţin vin şi l-a răsturnat cu zgomot pe masă. Nici ea nici eu nu am dat importanţă. S-a agăţat cu mâinile de gâtul meu spunând:
- Te rog să mă ajuţi într-o problemă. 
Am dat capul pe spate uitându-mă la ea cu semnul întrebării în privire. Ea a continuat:
- Să mă ajuţi să nu mă îndrăgostesc de tine deoarece eu sufăr amarnic din dragoste. 
Am sărutat-o pasional, a primit sărutul cu dăruire o simţeam cum se mulează pe trupul meu şi cu mâinile îmi ciufulea părul. Am vrut să-i spun ceva dar nu m-a lăsat mi-a pus degetul pe buze şi după aceea buzele spunând:
- Nu spune nimic, lasă-mă să savurez clipa.
Am avut o scurtă impresie că joacă teatru. Analizându-i expresia şi culoarea feţei, nici vorbă de asta, simţea cu adevărat o plăcere exteriorizată prin căldura şi culoarea feţei. Îmi simţeam buzele supte, făcea totul cu pasiune. Fără a se desprinde de mine, fără a-mi elibera buzele, împinge masa răsturnându-se totul pe ea şi cu spatele înainte mă trăgea după ea. Am prins-o de mijloc ca să nu-şi piardă echilibrul sau să se împiedice de ceva şi m-am lăsat condus. O doream, îmi venea să rup hainele de pe ea dar spaţiul nu permitea acest lucru. Ea înainta mereu împingând totul în calea ei cu fundul. Prin holul nu prea lung a ajuns la capătul lui acolo unde era dormitorul. Uşa nu se deschidea împinsă. Am intuit şi am apăsat pe clanţă. Nu şi-a dat seama că eu am apăsat clanţa şi a lovit-o puternic cu fundul ca s-a izbit de perete cu zgomot fiind pe punctul să se spargă geamul.
În dormitor era întuneric beznă. Ca din senin s-a aprins o lumină semiobscură ce venea de undeva din pereţi şi lumina tavanul.
Imediat mâinile ei au început să mă dezbrace. Aveam pe mine o giacă din piele şi văzând cum trage de ea, rapid am descheiat-o având doar doi nasturi. Acelaşi lucru am făcut şi cu cămaşa. Eram îmbrăcat cu cămaşa mea preferată din pânză topită şi mi-a fost teamă să nu mi-o rupă. Se chinuia cu centura şi nu reuşea să o desfacă. Am ajutat-o iar după aceea m-am ocupat şi eu de ea. A fost simplu, fusta a călcat-o în picioare iar bluza a zburat undeva în cameră. Sutien nu purta iar chiloţii nu ştiu cum au dispărut de pe ea. Pe ai mei ea rupt într-o încercare. Când s-a lipit cu corpul de mine era atât de fierbinte de parcă eu eram de gheaţă. Mă săruta şi se freca de mine scoţând nişte sunete, nişte scâncete care nu le puteam defini. Fără să se dezlipească de mine, fără să-mi elibereze buzele s-a răsturnat cu mine în braţe pe un pat enorm de mare în care putea dormi lejer patru persoane.
Aş fi vrut s-o temperez deoarece mişcările şi gemetele ei mă puteau termina dar a fost imposibil şi atunci am intrat în jocul ei. Când am pătruns-o a ţipat pur şi simplu. Un ţipăt strident plecat direct din corzile vocale. Am stagnat un pic, nu-mi dădeam seama de ce a ţipat, de durere, de plăcere. Nu mi-am mai răspuns deoarece ea continua să se zbată cu aceleaşi gemete dar mai în surdină. Mâinile s-au încolăcit pe gâtul meu căutându-mi buzele. Trupurile noastre se zbăteau conduse de plăcerea ce le făcea să se desfăşoare. Nu după mult timp ea nu a mai făcut nici o mişcare. A stat aşa câteva secunde după care se agaţă de gâtul meu cu toată puterea i-am simţit unghiile înfipte pe spate, m-a cuprins şi cu picioarele peste fund şi într-un ritm ameţitor zvâcnea în mine. Când m-am eliberat în ea s-a oprit brusc după care cu o putere atletică a zvâcnit în sus, a scos un geamăt şi încă unul după care un fel de urlat, un vaiet spunând clar: „Ioi pupi”. Şi-a înfipt unghiile în spatele meu, zvâcneşte o dată de două sau de trei ori după care moale ca o cârpă dă mâinile şi picioarele pe lăţimea patului fără semne de viaţă. Am sărutat-o, buzele îi erau moi. A primit sărutul şi cu o mână a trecut peste ceafa şi spatele meu ca o mângâiere. Avea ochii închişi şi respira sacadat. M-am lăsat într-o parte cu faţa în sus. Pe tavan era o oglindă destul de mare în care se vedea tot patul şi trupurile noastre răstignite pe el.
Vroiam să analizez cele întâmplate dar nu am fost în stare, mă epuizase şi pe mine lupta. Oglinda de pe tavan şi felul cum s-a desfăşurat în timpul actului sexual mi-am dat seama că am de-a face cu o specialistă în amor. De obicei în timpul actului sexual eu eram acela care conducea femeia spre orgasm ori Diana a condus ea spre apogeu.
M-am ridicat într-un cot şi o admiram, era suavă, îmbujorată, îmbietoare chiar dacă avea ochii închişi şi nici o mişcare. O sărutam uşor pe umeri, pe obraji, pe buze coborând uşor spre sânii care erau tari şi sfârcurile întărite care te înţepau. Nu-mi venea să cred, o femeie la patruzeci de ani cu asemenea sâni. Eram debusolat nu ştiam unde să o clasez dar sexapilul ce-l emana prin mângâierile mele m-a făcut să o doresc din nou. Am încercat să o aduc într-o poziţie ca să pot să-i simt toate formele. A deschis ochii mari, s-a uitat la mine, i-a închis la loc şi s-a strecurat sub mine. Când s-a simţit pătrunsă a scos acelaşi ţipăt dar mai în surdină deoarece ştiind ce urmează nu i-am eliberat gura sărutând-o aproape forţat.
Ne-am jucat amândoi, ne rostogoleam pe patul enorm unde aveam loc destul. Felul cum se dăruia o consideram femeia făcută parcă numai pentru a face dragoste. Era un vulcan mai ales atunci când avea orgasm. Trebuia întotdeauna să fiu pe fază ca să-i înăbuş acel răcnet, acea exteriorizare unică în experienţa mea.
Într-un moment de relaxare gândurile mi-au zburat din nou în urmă cu mulţi ani când am simţit aceeaşi dăruire cu diferenţa că atunci totul se petrecea cu o femeie specială pentru care sexul era numai pentru perpetuarea speciei. Plăcerea carnală era o noutate făcând-o să o trăiască la apogeu. Astăzi începutul unei idile şi care-mi plăcea la nebunie.
Drumul gherghinelor îl uitasem. În braţele acestei femei apocaliptice uitasem totul. Atât de frumos şi plăcut ne iubeam încât uitasem şi de noi.
Ştiu că mi se făcuse foame şi i-am spus.
- Şi mie, hai să mâncăm. 
S-a înfăşurat cu un prosop mare peste fund şi peste umărul drept aşa cum purta senatorii romani toga lor enormă din pânză albă.
Mi-a aruncat şi mie un prosop ceva mai mic şi în fugă ne-am repezit spre sufragerie. Am tras amândoi masa care era împinsă mult spre geam şi pe ea toate sticlele şi paharele răsturnate. Am încercat să o punem la loc. Prosopul îi cădea mereu de pe ea. A luat la întâmplare din dulap un cordon şi s-a legat cu el la mijloc. I-am spus că putea să stea şi fără prosop.
- Îmi place cum îţi stă goală.
- Mie nu.
Era o pudică, lucru ce o caracteriza. Nu-i plăcea să o văd goală. Singurul lucru care-l accepta era în pat şi sub duş. Făceam duş împreună. Întotdeauna când făcea duş şi eram la ea mă chema şi pe mine. Îi plăcea, o ţineam în braţe şi-i cântam şi o antrenam şi pe ea care nu cânta urât.
După ce am mâncat ne-am privit platonic mai bine de o oră mângâindu-ne reciproc cu fructe, cu bucăţi de carne, firimituri şi sărutări scurte. Parcă eram doi adolescenţi în apogeul iubirii lor.
Indiferent cât ar fi fost ceasul somn nu ne era. Legat de asta mi-am adus aminte de fraza unei scriitoare care în cartea sa spunea: ”Când iubeşti cu adevărat şi iubirea-i reciprocă, trăieşti o altă dimensiune. Timpul se dilată. Toate trăirile vieţii lor se desfăşoară la superlativ nelăsând loc de regrete ori păreri de rău.”
Nu cred că la noi era aşa ceva. Trăiam momentul cu un partener corespunzător. După ce am mâncat ne-am retras din nou în dormitor. Paharele de vin ce le băusem, giugiuleala şi sexapilul ei m-au făcut s-o doresc. S-a lăsat mângâiată, sărutată şi când a simţit că o doresc din noi cu mâinile amândouă mi-a luat faţa în palme spunând:
- Ai golit din mine toată puterea, toată plăcerea nu aş mai putea să-ţi răspund tentaţiei.
- Pofta vine mâncând.
Fără să o ascult am început să-i savurez trupul.     I-am descoperit punctele vulnerabile, lobul urechii şi gâtul. Când le sărutai încet, încet, vulcanul din ea erupea. Totul s-a desfăşurat de parcă eram la început. Poate că mi s-a părut sau faptul că am mâncat şi am făcut o pauză trupurile noastre s-au refăcut în urma celor petrecute deoarece totul se desfăşura într-un iureş de parcă eram flămânzi de nebunia plăcerii trupeşti. Nu a mai scos acel ţipăt caracteristic nelăsându-i nici un pic gura liberă dar am simţit-o că s-a încleştat de trupul meu gata să răbufnească.
După finalizare m-am rostogolit într-o parte rămânând cu mâna sub capul şi gâtul ei şi am tras-o uşor cu bustul peste mine. S-a lăsat cuibărindu-se în braţele mele zicând „Îmi este somn” şi cred  că a adormit imediat deoarece am vrut să mai vorbesc cu ea şi nu mi-a răspuns. A ridicat totuşi uşor capul şi şoptind mi-a spus „cred că eşti gigolo” şi i-a căzut capul pe pieptul meu. S-a mai cuibărit un pic, întinde o mână între picioarele mele şi adoarme dusă. Totuşi subconştientul ei lucra deoarece palma ei se mişca uşor într-o mângâiere pe toată lungimea abdomenului lucru ce m-a făcut să adorm şi eu.
Cât de liniştit am adormit atât de neliniştit m-am trezit. Nu ştiam ce m-a trezit, un zgomot, o mişcare? Visasem ceva şi căutam să-mi amintesc visul. Diana dormea cu faţa în jos dezvelită complet şi îi admiram posteriorul care îi completa frumuseţea ei etalonă. În clipa aceea mi-am adus aminte de vis. O visasem pe Carmen, o profesoară, o cercetătoare care studia civilizaţia Egiptului. Am sărutat posteriorul Doinei care a gemut un pic a mişcat un braţ care mă căuta. Când a dat de mine a dormit mai departe. Cu faţa în sus mă priveam în oglinda de pe tavan şi încercam să-mi aduc aminte visul şi povestea ei. Din vis nu am reţinut decât că am visat-o şi atât. Eram cu ea într-o zonă necunoscută şi-mi spunea: „Ce mică-i lume, nu ştiam că te voi mai vedea vreodată”, şi pur şi simplu a dispărut. Am întins mâinile după ea dar dispăruse. Fără să las mâinile încercam să o strig dar parcă nu aveam glas. Cu un gâjâit strigam „stai, unde fugi, hai să mai trăim o clipă din povestea noastră”. Nu a mai apărut. M-am trezit strigând după ea, dar cred că nu prea tare deoarece Diana dormea. Am încercat să adorm că poate revine visul dar cu toată strădania nu am mai adormit. Ceva mă tulburase, poate povestea acestei femei care a scris o pagină fără egal în viaţa mea şi la care mă gândisem cu puţin timp în urmă. Nevenindu-mi somnul am revăzut povestea acestei femei cu o figură de statuie egipteană.

***** 

Era prin anii 1978, 1979, Mă găseam la Consulatul din Egipt. Îl aşteptam pe Bernat un inginer de la livrări la Steagu Roşu care s-a dus să-mi vizeze paşaportul că am trecut pe acolo. Când apare Bernat era însoţit de un arab înfăşurat în cearşaf şi cu turban pe cap cum era obiceiul lor. Lângă el o femeie cu o rochie lungă pe ea de un gri argintiu, legată la cap pe sub bărbie cu un caşmir, un batic ceva mai subţire decât şalul de caşmir. Figura ei nu prezenta importanţă dar totuşi avea işte trăsături elegante, un nas drept proporţional cu fruntea şi faţa puţin lunguiaţă. Buze senzuale dar fără culoare care cred că nu au văzut rujul de mult sau niciodată, puţin creţe apărând ca nişte buze nesărutate, nelucrate într-o partidă de sex. M-am uitat la arabul de lângă ea care vorbea chiar foarte bine  româneşte. Era destul de în vârstă şi mi-am zis: „Dacă acesta este bărbatul ei este clar că buzele ei nu au fost sărutate de mult.” Am încercat să o dezbrac din priviri dar mi-am spus: „Bărbate, eşti un măgar, cum vezi o femeie o dezbraci din ochi”. Am râs şi am aşteptat să văd ce-mi spune Bernat. Prima dată m-a prezentat. Mi-am revăzut ţinuta care nu mi-a plăcut.
- Dânsul este tovarăşul meu de drum şi coleg domnul, sau în limbajul nostru comunist, tovarăşul meu de drum. Primul care mi-a întins mâna şi s-a prezentat a fost arabul. Avea nume de român şi l-am întrebat:
- Sunteţi român?
- Da.
Dar astea de pe dumneata ?….am vrut să-i spun, dar cearşaful acesta pe dumneata? …
- Sunt şi cetăţean egiptean şi acesta este postul nostru. Dânsa este soţia mea, româncă dintr-o comună de lângă Fieni, a spus comuna dar nu am reţinut-o. Aflând că dumneavoastră mergeţi la Braşov am tratat cu domnul inginer şi domnul consul a aprobat să o luaţi şi pe soţia mea până la Sinaia să fac acest album în documentare.
- Dacă şeful a hotărât nici o problemă. Să fac loc în spate, unde aveam aproape tot calabalâcul vorba turcului.
Era dimineaţă şi noi ne propusesem să facem popas în Turcia. Arabul sau d-ul Ionescu a subliniat: „Toată cheltuiala drumului o suportăm noi. Soţia mea vrea să facă acest drum pentru documentare. O să vă roage să mai opriţi unde vă zice dânsa să-şi ia notiţe şi să facă poze”. Ştiu că Bernat le-a spus că nu ne abatem din drumul stabilit deoarece putem avea necazuri. „Totul este în drumul vostru” a spus arabul. În concluzie cu noua colegă de drum am pornit din Cairo în jur de ora zece, ora locală.
Imaginar am revăzut tot filmul traseului de la Cairo la Constanţa care a durat trei zile deoarece a trebuit să ne oprim în zone unde erau mărturii istorice în special antice unde tovarăşa noastră de drum îşi lua notiţe şi m-a rugat pe mine să-i fac poze la ce-mi spunea ea. În acest timp fără să vreau o studiam. Căutam să-i găsesc calităţile de femeie faţă de cele profesionale.
Nu după mult timp când traversam zona de deşert şi-a dat jos baticul lăsând un păr blond să-i curgă pe umeri. Deja avea altă figură, o faţă angelică. Mă uitam prin oglinda retrovizoare şi nu mă săturam să o privesc. Eram sigur că şi-a dat seama că o studiez prin oglindă deoarece a schiţat un zâmbet care-i crea o altă trăsătură feţei făcându-mă să nu fiu atent la drum. De multe ori maşina o lua razna dar o redresam imediat. Bernat mi-a atras atenţia spunându-mi că fata morgana ce apărea uneori pe şosea mă deruta la condus. A luat de bună ceea ce i-am spus şi ne-am continuat drumul. Conduceam alternativ, când eu când el. Am întrebat-o dacă ştie şi are carnet de conducere. Pe moment nu mi-a răspuns probabil că nu ştie ce să spună sau nu vroia să ştim noi. Uitându-mă în ochii ei care erau de un verde care emanau lumină din interior, a plecat privirea şi m-a întrebat:
- De ce vreţi să ştiţi?
- Poate vreţi să vă delectaţi. 
Bernat s-a uitat la mine chiorâş. Nu am băgat de seamă privirea lui şi am continuat. 
- Pe drumul acesta de deşert nu se poate întâmpla nimic.
- Am maşină şi nu am probleme cu condusul.
- Foarte bine, a confirmat şi Bernat. Maşina noastră v-aţi dat seama că-i de teren.
- Noi avem un JEEP. 
Am condus alternativ până la Constanţa. La intrare în Damasc unde am şi înnoptat, Carmen era la volan. Fac o paranteză. Avea o poziţie ciudată stătea dreaptă de parcă se ţinea de volan. Un profil desenat, nasul drept, conturul buzelor bine definit, bărbie scurtă cu o mică gropiţă. Nu puteai să-i dai vârsta, cu eroare mare putea-i să-i dai până în patruzeci de ani.
La Damasc ne-am cazat la un camping condus de un grec, care ştia bine româneşte. Îl cunoscusem cu un an în urmă când am trecut pe aici şi am stat tot la el.
Ştiu că atunci făcusem o pană şi înjuram birjăreşte. La un balcon două femei care râdeau de mama focului. Le-am tras şi lor o înjurătură, m-am şters pe mâini şi am dat să plec, îmi propusesem să ajung la o rafinărie în deşert. Înainte de a porni maşina am auzit pe una dintre ele spunând: „În sfârşit, după ani am auzit şi eu înjurături adevărate”. Am rămas perplex şi mi-am cerut scuze. 
- Vă rog să mă scuzaţi, nu credeam că pe aici sunt români.
- Aveţi cazare?
- Cum să nu, a răspuns femeia mai în vârstă.
Între timp a venit şi patronul prezentat mai înainte. Şi în acest punct de pe hartă  o poveste interesantă, o ratare majoră a vieţii mele, dar poate cu alte scrieri ale mele să detailez şi această poveste căreia îi dădusem şi un titlu: Fata de la răscruce de drumuri.
Uitându-mă la Diana dormea dusă şi foarte liniştită. A mişcat piciorul trăgându-l aproape de gură, îl întinde înapoi atingându-mă , se răzgândeşte şi-l pune peste picioarele mele şi doarme în continuare.
Mă uitam la ea ce frumos doarme, am mai privit odată imaginea noastră în oglinda de pe tavan. Nu-mi era somn deloc, revelaţia cu Carmen mi-a fugărit somnul. Am tras un chilot pe mine şi mi-am continuat aducerile aminte cu Carmen.
Am ezitat să mă mai gândesc să revăd un film de demult. Am selectat nişte întâmplări de atunci şi cele din prezent. Am făcut o comparaţie dintre femeia ce o aveam lângă mine cu cea de atunci. Una făcută să o iubeşti cu toţi porii şi cealaltă care la prima vedere nu avea nimic comun cu dragostea. De la distanţă nu emana nici un pic de sexapil. Când am dat mâna cu ea ajutând-o să coboare de la volan, avea mâna rece ca de broască. Intenţionat am ţinut-o mai mult în mâna mea ca să-i văd reacţia. Nu şi-a retras-o nici eu nu i-am dat drumul. Am simţit cum mâna ei se încălzeşte şi parcă i-a apărut bujori în obraji palizi de parcă era bolnavă. I-am dat drumul la mână şi de atunci o simţeam că mă urmăreşte cu privirea.
Drumul de la Damasc la Constanţa prin Instambul nu prezintă prea mare importanţă. La Instambul am petrecut o seară frumoasă la un local destul de elegant unde nu se punea problema ţinutei. Am şi dansat un pic, a fost plăcut. Ea dansa uşor şi cred că puteai dansa cu ea orice dans. La unul din dansuri i-am strâns un pic mijlocul şi am lipit-o de mine. Nu a schiţat nici un gest, am simţit că-i place. A pus fruntea pe umărul meu şi se lăsa condusă. După mai mulţi paşi de dans am simţit-o că se încălzeşte. Când m-am uitat la faţa ei  era îmbujorată. Mi-a zâmbit cu un zâmbet mai mult schiţat care parcă mi-a transmis „cred că eşti puţin obraznic”. Nu am slăbit-o de mijloc până când nu s-a terminat dansul. I-am sărutat mâna şi i-am spus că dansează ca o balerină. Când i-am sărutat mâna era caldă chiar exagerat de caldă. Golanul din mine şi-a spus „fain, se încălzeşte rapid tipa”. Dacă nu era Bernat cu mine care-mi era şi şef o canalizam spre alte orizonturi.
Destul de odihniţi am ajuns la Constanţa. Bernat a rămas aici să facă inventarul la un service al IATS-ului.
Când am plecat am văzut pe figura ei o seninătate, o vioiciune parcă nu mai era ea. Aveam muzică plăcută în maşină şi la radio dar aveam şi casete. Simţeam că-mi doresc această femeie şi-mi făceam un plan de atac. Nu aveam scrupule dacă ratam găseam o formulă de a-mi cere scuze.
Stătea pe scaunul din dreapta şi îi vedeam profilul de statuie puţin gânditoare. Mă hotărâsem să tratez cu ea direct lucru care l-am şi făcut. La camping la Dalas aşa era denumit şi construit la fel ca cel din serialul cu acelaşi nume care rula pe atunci la noi, am făcut un popas. La plecare şi-a exprimat dorinţa să mai conducă. Am lăsat-o cu dragă plăcere. Conducea atent şi nu în viteză, nu era vitezomană. Când s-a urcat la volan fără să-mi ceară ajutorul am luat-o de mijloc şi am aşezat-o direct pe scaun. Era uşoară deşi era foarte bine legată. Nu a schiţat nici un gest. Mă aşteptam să zică ceva deoarece când am ridicat-o în sus am strâns-o puţin la piept.
Mi-a povestit ceva despre o descoperire a ei în Egipt. Un subiect interesant dar pe golanul din mine nu-l interesa arheologia şi nici civilizaţia Egiptului. După câteva contacte cu ea mi-am dat seama că totuşi are sexapil. Mă uitam la ea şi o plăceam sau aşa cum am mai spus mi-o doream. Nu mai era femeia de la Cairo. Statuia din marmură de la Cairo căpătase culoare.
La Ploieşti am trecut eu la volan. Nu m-a mai lăsat s-o ajut să se dea jos, maşina fiind totuşi înaltă. A trecut uşor în locul pasagerului fără să se dea jos. Când am ieşit din Ploieşti am început atacul. Stătea cuminte pe scaun fiind micuţă s-a aşezat comod cu faţa întoarsă puţin spre mine. Am studiat-o cu simţ de răspundere. S-a aşezat normal pe scaun şi-mi spune:
- De ce mă studiezi. De trei zile de când suntem împreună am observat la dumneata că mă studiezi.
Prin fraza asta mi-am spus „gata fata eşti ca şi …” Am căutat puţin răspunsul dar l-am găsit repede. Fără să o menajez cu nimic i-am spus:
- Da, v-am studiat. V-am studiat trupul, faţa, ochii, buzele şi am concluzionat spunându-mi „uite un trup de jucărie, buzele senzuale dar fără viaţă în ele, nesărutate. În ansamblu un trup făcut pentru dragoste dar care sigur nu s-a mai dăruit unui bărbat de mult şi aş sublinia de foarte mult timp”.
Am văzut la ea o transformare, o schimonosire a feţii. Şi-a înfipt unghiile în genunchii ei de parcă vroia să-i rupă. Am încetinit şi chiar am oprit mult pe marginea şoselei. Felul cum se frământa mă aşteptam să se repeadă la mine să mă pălmuiască. S-a ridicat în genunchi pe scaun, s-a uitat la mine şi aproape ţipând:
- Domnule, cum îţi permiţi dumneata, nu eşti normal, ai merita să te pălmuiesc, dacă aş avea un pistol te-aş împuşca pe loc.
- Până la pistol, daţi cu palma ca să vă liniştiţi. 
Am întins faţa către ea. N-a ezitat nici o clipă şi mi-a tras o pereche de palme şi încă una, mă lovea în cap cu pumnii. Eu râdeam şi când am văzut că a obosit i-am luat mâna şi am sărutat-o. Începuse să plângă. Lacrimile  i-au transformat faţa complet. Ca să o liniştesc i-am spus:
- De ce plângeţi? Eu asta am văzut la dumneata .
- Şi a trebuit să mi-o spui într-un mod golănesc? 
Eram cu faţa aproape de ea, dădusem scaunul mult în spate. A vrut să mă lovească din nou dar i-am prins mâinile şi am tras-o spre mine luând-o de mijloc şi printre lacrimi spunea:
- Asta-i hărţuire ce faci dumneata.

- Ca să fim chit mai loveşte-mă şi dacă crezi că-i hărţuire când ajungem la Sinaia mergem la Miliţie şi mă reclami.
S-a uitat la mine fără să mai zică nimic. Lacrimile îi curgeau pe obraji. I-am luat uşor capul în palme şi i-a sărutat obrajii şi supt lacrimile. A tras capul în spate şi s-a uitat la mine. Am văzut în privirea ei o dorinţă, o nehotărâre. Am vrut să-i spun că adevărul supără dar nu a mai fost nevoie. Cu o dezinvoltură de adolescentă s-a aruncat în braţele mele. M-a luat de gât şi mă strângea de parcă vroia să intre în mine. Am dus mâna stângă pe sub ea şi cu dreapta am adunat-o la pieptul meu. Îi sărutam gâtul, urechile, părul. Se dezgheţase. I-am prins buzele într-un sărut pasional. S-a lăsat sărutată. Simţeam cum buzele ei se transformă, devin fragede. Continuam să-i sărut gâtul, urechile. Simţeam că se dăruie şi spunea:
- Doamne ce se întâmplă cu mine, nu mă recunosc.
- De ce nu te recunoşti, eşti femeie adevărată doar că te-ai redescoperit.
- Eşti un om fără milă, ţi-ai bătut joc de mine într-un mod ieşit din comun. 
- De ce spui asta, nu crezi că în viaţă mai ai nevoie şi de divertisment.
- Da, dar nu aşa mă delectam în problemele mele şi aveam satisfacţie.
- Să vezi cu ce poftă ai să-ţi rezolvi problemele ştiind că viaţa mai are şi alte laturi.
După cele întâmplate am liniştit-o şi am plecat. Pe seară am ajuns în Sinaia unde eu vroiam să rămân după ce o duceam pe ea până la Fieni la sora ei, aşa cum discutasem încă de la plecare. M-am dus direct la Furnica unde eram cunoscut. Am vorbit cu şeful că vreau o cameră. Nu a fost problemă. Mi-a dat camera de lângă bucătărie şi puteam parca maşina chiar sub geam. Carmen mă aştepta în maşină ca să o duc la Fieni.
L-am întrebat pe bucătar dacă are ceva bun. Mi-a spus că are de toate. Am luat cheia şi am vizitat camera care nu era grozavă dar era buna, avea baie şi apă caldă de la bucătărie. Am deschis un geam pentru că mi s-a părut aerul închis. M-am uitat la lenjerie şi era curată.
Aveam planul făcut să-i propun să rămânem în Sinaia. Aveam puţină îndoială totuşi. Când am ajuns la maşină m-a întrebat imediat:
- De ce a durat atât, s-a făcut noapte.
- Nu-i nimic, avem timp.
- Putea-i să mergi la Fieni, stătea-i la sora mea sau la un hotel, au un hotel curat. Soţul meu când vine stă la hotel nu-i place să deranjeze.
- Nu-i problemă dar eu am altă propunere. Haideţi să mâncăm ceva, mie îmi este o foame ! 
Nu a trebuit să insist pentru că a aprobat pe loc.  Am tras maşina lângă geam şi am intrat în local. Ea a vrut să meargă la baie. Am condus-o şi ne-am aşezat apoi la o masă. Imediat a apărut un băiat care mă cunoştea. Ne-a dat lista de meniuri şi a dat să plece dar l-am oprit să-mi aducă o bere. Am întrebat-o dacă vrea ceva de băut dar a spus că vrea doar un pahar cu apă călduţă.
Mă uitam la ea cum mânca şi nu-mi venea să cred că am reuşit un lucru care mi se părea imposibil. Am încercat să găsesc un răspuns şi cred că l-am găsit. Cred că s-a lăsat condusă de dorinţele mele din curiozitatea unei aventuri sau din dorinţa de a descoperi ceva nou pentru ea, sau pur şi simplu din curiozitate.
Când i-am spus să rămână cu mine a scăpat furculiţa din mână. S-a uitat la mine în aşa fel încât aşteptam să răbufnească dar destul de calmă mi-a spus:
- Nu crezi că prin asta pot face greşeala vieţii mele şi mai ales mă deranjează faptul, curajul dumitale de a face avansuri de genul acesta. Ce garanţie poţi prezenta dumneata cate te cunosc de două zile.
- Pardon, trei zile.
- Şi o săptămână şi o lună nu ar fi suficient pentru o aventură de genul acesta sau niciodată deoarece sunt femeie măritată. 
- Acum pot să afirm cu certitudine, sigur eşti în paralel cu o plăcere unică, plăcerea carnală, plăcerea de a fi iubită de un bărbat, euforia orgasmului.
- De unde poţi fi dumneata sigur.
- Pentru că eşti o carte deschisă, ţi-am simţit gustul buzelor cum s-au modelat în timp ce le sărutam. Sunt convins că toate astea le depăşeşti prin ceea ce faci, prin satisfacţia muncii dar numai cu asta frumuseţea ta angelică se transformă într-o statuie rece şi fără viaţă aşa cum te-am caracterizat când ţi-am sărutat mâna la maşină când te-am văzut prima dată.
- Dumneata ori eşti un vrăjitor ori eşti un escroc sentimental. Te rog să rămânem la faza asta, vreau să-ţi plătesc nota şi să mă duci la Fieni.
M-am uitat în ochii ei cu o privire care-i transmitea iubire, dragoste, dăruire. Precipitată nu ştia ce să facă. Replica ei mă enervase puţin dar am zis hai să intru în jocul ei. Parcă cuvântul de escroc sentimental mă zgâria la urechi.
- Bine doamnă, hai să mergem sau dacă vrei i-a cheile de la maşină, ştii să conduci foarte bine. Eu stau aici vreo trei zile iar în timpul acesta îmi aduci sau îmi trimiţi prin cineva maşina.
Nu a zis nimic dar am văzut pe faţa ei o schimbare exact ca atunci când faci o gafă.
- Cheamă ospătarul să plătim.
- Nu-i nevoie, nu ţi-am spus că eu stau aici mai mult.
Am avut senzaţia că-i lăcrimează ochii. În umbra luminii de la bec nu am văzut bine. Când s-a ridicat de pe scaun şi am plecat spre ieşire am văzut că avea ochii înlăcrimaţi. M-am făcut că nu văd şi am ieşit. 
Afară era destul de răcoare. Aveam geaca pe mine, am dezbrăcat-o şi i-am pus-o pe umeri. La maşină, înainte de a deschide uşa la pasager, în lumina becului din curte am văzut că tot lăcrima. I-am luat obrajii în palme şi m-am uitat în ochii ei. Nu m-a lăsat să o privesc, vroiam să-i aplic ultimul tratament, să-i sărut obrajii cu lacrimi cu tot. S-a lipit cu toată faţa de pieptul meu spunând:
- Sigur eşti un vrăjitor.
Felul cum a spus aceasta m-a făcut să-i ridic faţa şi să o sărut pe obraji, pe ochi, pe buze. A băgat mâinile pe sub braţele mele şi primea sărutările mele care cred că a făcut-o să se răzgândească de hotărârile ei. Se depărtează uşor de mine punându-mi mâinile în piept şi-mi spune:
- Fă ce vrei cu mine, un singur lucru te rog să nu râzi de mine şi mai ales să nu-ţi baţi joc de mine.
Mă uitam la ea, era o altă femeie. Nu am mai descuiat maşina. Cu o privire am văzut că totul în maşină este în ordine. Am luat-o în braţe ca pe o păpuşă. S-a agăţat de gâtul meu spunând:
- Lasă-mă jos că sunt grea. 
M-a bufnit râsul, era uşoară chiar ca o păpuşă şi    i-am spus:
- Da, eşti foarte grea, dar mirosul, gingăşia ta, frumuseţea ta îmi dă putere ca să te pot duce până la Fieni în braţe.
Când am ajuns cu ea în cameră şi am lăsat-o jos, stătea în mijlocul camerei parcă dezorientată, mai timorată. Am citit-o, sigur era într-o situaţie unică din viaţa ei.
Am  aruncat  într-o parte pătura de pe pat,   am adus-o aproape şi văzând că nu ştie ce să facă am aruncat cămaşa de pe mine şi am început să o dezbrac. Cădeau hainele de pe ea ca de pe un manechin. Brusc mă opreşte:
- Te rog! Dar te rog mult de tot, du-te la maşină şi adu-mi geamantanul galben.
Fără să comentez, cu toate că eram încălzit la maximum, am plecat. Nu a durat nici un minut şi am adus geamantanul. Se înfăşurase în rochia ei lungă şi m-a rugat să văd dacă este apă caldă. Camera era prevăzută cu duş. Am dat drumul la duş şi imediat a venit apa caldă. Când am revenit era cu un halat de baie pe ea. Nu ştiu când a avut timp să deschidă geamantanul şi să-şi ia halatul pe ea.
M-am gândit că vrea să se spele. Mă dezumflasem complet. „Nu-i nimic îmi revin eu”. Am luat-o uşor de braţe şi am condus-o la baie. După ce am deschis uşa i-am spus:
- Poftiţi doamnă, baia este gata.
Îşi luase un prosop din geamantanul larg deschis şi a întrat în baie. Când a trecut pe lângă mine mi-a zis:
- Îţi mulţumesc.
Am prins-o de mijloc făcând-o să ţipe scurt şi a intrat în baie. Camera avea două paturi. Am pus geamantanul pe capul patului şi în viteză m-am dezbrăcat rămânând doar în chiloţi. Am ascultat daca duşul merge. Cheia de la baie era pe dinafară deci uşa nu era încuiată. Fără să mai gândesc nimic, uşor am intrat în baie. Era sub duş cu spatele la uşă. Nu a simţit când am intrat. Mă gândeam cum să fac să nu o sperii. Nu găseam soluţia. Mă uitam la trupul ei proporţional şi ni am rezistat tentaţiei şi m-am apropiat uşor şi cu palmele odată cu apa am atins-o. A rămas împietrită şi văzând că nu s-a speriat am ridicat mâinile şi am luat-o în braţe. Avea ochii închişi. Se lipeşte de mine şi cu un glas de puştoaică zice:
- Nu-i frumos ce faci !
- Nu-i frumos dar este plăcut, o să te convingi.
Mi-am dat jos chiloţii şi am luat-o în braţe. Când m-a simţit a tras fundul înapoi. Neslăbind-o din braţe o acopeream cu sărutări. S-a lăsat lipita de mine. Sub duş şi în braţele mele era altă femeie. Sânii şi carnea de pe ea se transformaseră . Sânii erau întăriţi iar carnea catifelată şi emana un sexapil ieşit din comun. Mişcările ce le făceam amândoi nelăsând nici un spaţiu liber între trupurile noastre, am eliberat pe ea. Nu avea cum să simtă deoarece apa curgea şiroaie peste noi şi destul de puternic. Aceasta m-a făcut să mai zăbăvesc cu ea sub duş. Îmi plăcea să mă joc cu ea care era maleabilă, plăcută la atingere aş putea spune că era o femeie adevărată buna de făcut dragoste. Mă gândeam cum se  poate transforma omul cimentându-mi în minte o constatare a mea: Mediu transformă omul şi nu numai, dispar şi apar specii noi, modifică fauna şi flora. 
Jucăria ce o aveam în braţe era radical opusă cu figura de statuie rece din marmură. Am înfăşurat-o în halat, am luat-o în braţe, am stins lumina din cameră. Era în braţele mele ca un copil care doarme. Am aşezat-o pe pat, i-am desfăcut halatul şi m-am lăsat uşor pe ea. Stătea liniştită cu ochii închişi. Pentru mine nu mai era nevoie de preludiu dar văzând-o liniştită fără a răspunde decât printr-un zâmbet de plăcere sărutărilor şi mângâierilor mele m-a ocupat de ea. Atunci când treceam cu palma peste zonele ei intime şi când îi sărutam sfârcurile sânilor tresărea şi o simţeam cum se transforma. Stătea mereu cu ochii închişi şi eu vroiam să-i văd privirea, păienjenişul ochilor atunci când trupul este plin de euforie.
Cred că mai bine de jumătate de oră  m-am jucat cu ea. Puteam face ce vroiam cu ea, nu opunea nici o rezistenţă. Am vrut să o pătrund dar a fost imposibil nu avea nici un pic de umiditate. Am continuat preludiul insistând în zona pubiană. La a doua încercare am reuşit. Când a simţit acest lucru a făcut ochii mari. Nu se uita la mine se uita undeva într-o parte. I-a închis la loc şi a început să-şi ridice picioarele căutându-şi şi o poziţie. I-am simţit mâinile pe spate ca o mângâiere uşoară de parcă nu vroia ca să le simt. 
Într-un fel a început să colaboreze dorinţei mele de a o poseda. O simţeam din ce în ce mai caldă mai suavă, începuse să se dăruiască. Cu mâinile pe sub omoplaţii ei o sărutam şi îi priveam faţa care căpătase culoarea femeii care se dăruieşte. Cu mişcări uşoare savuram plăcerea care o emana trupul ei prin toţi porii. Nu-mi venea să cred, trăiam un lucru nou pentru mine în relaţii de genul asta cu o femeie.
În momentul eliberării care s-a produs în acelaşi timp din instinct am căutat poziţia cea mai bună ca să simtă plăcerea. Când m-am eliberat în ea a dat capul mult pe spate. Şi la ea instinctul a funcţionat deoarece s-a agăţat cu mâinile de gâtul meu împingând cu putere. La final nu s-a manifestat ciudat, doar o răsuflare uşurată rămânând răstignită pe toată lăţimea patului. Ca să se simtă mai bine m-am lăsat uşor într-o parte şi am savurat şi eu plăcerea relaxării în urma celui mai complet act din ultimii ani, lucru care doar cu câteva ore în urmă mi se părea că va fi un fiasco, un simplu sex de ocazie.
După ce ne-am revenit, m-am întors uşor cu faţa la ea şi mâna dreaptă am pus-o pe abdomen urcând uşor peste sâni. Nu mai erau aşa tari dar plăcuţi la mângâiat. Se uita la mine cu o privire pe care nu o pot defini, o privire care-ţi transmitea gingăşie, sinceritate, mulţumire. Aş fi vrut să fiu în sufletul ei să-mi dau seama ce gândeşte. Mi-a fugărit orice gândire cu această expresie a feţii ei. Am început uşor să-i sărut buzele puţin umflate, trupul care era cald şi mirosea la fel de frumos. O doream din nou. S-a uitat la mine cu ochii larg deschişi fără a schiţa nici cel mai mic gest de respingere în urma intenţiei mele. De data asta a colaborat la preludiu. M-a învăluit pur şi simplu cu braţele şi picioarele. Cred că a fost cea mai lungă partidă din viaţa mea. Am răscolit în amintiri nu am găsit asemănare. Şi eu şi ea colaboram ca două viori. Când o atingeam aşa cum am mai spus îţi emana plăcere prin tot corpul. Dacă îi făceam o poză sigur nu o recunoştea nimeni. Avea o tinereţe fără nici o urmă de cei patruzeci de ani care-i avea, vârstă ce am reţinut-o din paşaportul ei când l-am dat la viză.
Totul a fost atât de minunat că mă simţeam golit de orice dorinţă de orice poftă. Ştiu că mă durea cervicala din cauza condusului la volan. Nu mă mai durea nimic. Nu zicea nimic, îmi mângâia buzele cu arătătorul şi se uita la mine. Pentru prima dată am văzut în ochii ei o urmă de regret. Am vrut să zic ceva dar nu m-a lăsat şi a continuat să-mi mângâie buzele care mă dureau uşor. Gestul ei m-a aruncat cu gândul la Raluca, şi ea avea acest obicei să-mi mângâie buzele şi care-mi zicea: „De ce oare ţiganul meu nu mă sărută ca tine dup ce-şi face poftele cu mine, mă simţeam ca o zdreanţă”. După ce-mi spunea astea mă lua în braţe şi se cuibărea lângă mine şi adormea cu capul pe pieptul meu.
După ani nu contenea să-mi apară în memorie şi asta întotdeauna când mi se întâmpla ceva plăcut. Am sărutat cruciuliţele şi un păienjeniş mi s-a pus pe ochi şi nu mai ştiu nimic.
Când m-a trezit după lumina de afară, era târziu. Nu era lângă mine, m-a uita şi în patul al doilea, crezând că a vrut să doarmă lejeră, dar nu era. M-am ridicat în fund şi am strigat-o, nu mi-a răspuns. Geamantanul galben nu mai era pe pat. Fulgerător am tras pantalonii pe mine fără chiloţii care rămăseseră pe undeva prin baie şi am ieşit la maşină. Nu era acolo şi nici bagajul ei. Doamne, asta a plecat, a fugit, dar cum? Aşa dezbrăcat m-am dus în local crezând că este acolo, bineînţeles nu era. Ceasul din cârciumă arăta ora doisprezece şi iar mi-am spus „asta m-a drogat cu ceva şi a plecat. Cum am putut să dorm atâta?” Mi-am răspuns pe loc: ”Ar fi fost culmea să nu dormi dus după asemenea hrană trupească”.
În local nu era nimeni. În faţa cabanei a oprit un autocar şi imediat localul s-a umplut. Fără să cer informaţii un ospătar vine la mine şi-mi spune:
- Doamna care era cu dumneata m-a rugat să-i chem un taxi şi a plecat.
- Nu a spus nimic?
- Nu!
Venind lume multă am intrat în cameră. Eram desculţ şi fără cămaşă. Pe masă erau cheile maşinii, un bilet şi o mie de lei. L-am citi în fugă. Nu era nici o tragedie, dar mi s-au muiat picioarele. M-a aşezat pe marginea patului şi mă gândeam aiurea, căutam un răspuns, o frază ca să înţeleg gestul ei dar nu găseam nimic ce ar fi condus-o la o asemenea extremă. M-am lămurit când am citit biletul care mi s-a părut convingător.

Domnule
Atât a fost şi a fost frumos. Nu credeam că viaţa unei femei mai se poate bucura de asemenea trăiri. Îţi mulţumesc.
Indicii poţi găsi destule ca să dai de mine, dar cu toată puterea mea de a te ruga, te rog să nu o faci. Îmi vei strica tot restul vieţii mele. Îmi doresc să rămâi în sufletul meu ca un muritor de rând, dar cu puteri de semizeu care a ştiut şi a reuşit să dezgheţe un aisberg.
Când am plecat nu am rezistat să nu-ţi sărut buzele tale vrăjite. Mă bucur mult că nu  te-ai trezit. Dacă se întâmpla aşa totul ar fi luat o altă întorsătură.
Dacă m-ai înţeles înseamnă că eşti un om cu caracter deosebit şi încă o dată îţi mulţumesc.
Te las cu bine vrăjitorule,
Azi 15 sept. 1978
Carmen şi atât.

Mult timp am stat cu biletul pe piept şi am revăzut totul. A fost ca un vis. Mult timp după aceea îmi făcea plăcere să mă gândesc la această idilă scurtă, fără egal în viaţa mea.
După mai bine de cinci sau şase ani am primit o scrisoare care era deschisă şi lipită superficial cu foarte multe ştampile pe ea. Pe una dintre ele am remarcat ceva caractere arabe. Fiind recomandată am ridicat-o de la poştă. La expeditor un nume românesc peste care era pusă o ştampilă cu mult tuş. Am desluşit totuşi Radu şi o localitate din Egipt unde România avea lucrări. Mare lucru nu am înţeles. Am deschis-o şi am început să o citesc. Primele fraze m-au făcut să caut ceva să stau jos. Eram pe stradă. Bordura trotuarului era destul de înaltă m-am aşezat pe ea. Lumea se uita curioasă la mine. Văzând că citesc şi nu este altceva îşi vedeau de drum.
Citind doar formula de adresare m-am aruncat cu gândul la fantoma vieţii mele cum a rămas Carmen pentru mine. Statuie Egipteană. Nu-mi venea să cred că mi-a scris şi de unde , din Egipt!, unde tot timpul se întâmplă ceva. Dar nu m-a mai interesat amănuntele eram curios de conţinut, continuând să citesc. Titlu, formula de adresare mi-a plăcut dar am înţeles substratul:
Continuare, la un bilet de mult lăsat sub nişte chei într-o cameră.
Îţi mulţumesc şi după ani că mi-ai înţeles rugămintea de atunci. Prin asta ai dovedit multe. Nu credeam sincer, nu credeam. Mult timp am trăit cu o teamă care nu reuşeam să scap de ea, dar un eveniment din viaţa mea, atenuat, acea formă care nu mă deranja deoarece trăim imaginar totul aşa cum a fost.
Am o familie frumoasă, trei copii minunaţi. Mezinul este ceva deosebit şi cei mari, o fată şi un băiat studenţi amândoi, sunt la fel de deosebiţi, dar cel mic este cu totul altfel. Are o frumuseţe faraonică şi care este sufletul meu iar soţul meu ar fi în stare să declanşeze un război pentru el. Are nişte ochi nedefiniţi, când îi priveşti te tulbură, te hipnotizează. De multe ori mi se întâmplă să mă uit în ochii lui şi să adorm ca drogată într-un somn liniştitor şi cu vise frumoase. Când mă trezeam şi el dormea cu capul pe sânii mei îl luam în braţe şi-l duceam în patul lui continuându-mi şi eu somnul lângă el. De câte ori mi se întâmplă aşa în ziua aceea şi multe după  am realizări frumoase şi pline de succes. Cu soţul meu facem o echipă şi când mă vedea veselă şi cu reuşite mă întreba curios ce-i cu mine. Odată i-am spus că de câte ori dorm cu juniorul sunt alt om. De atunci când mă vedea senină şi cu reuşite îmi spunea: ”iar ai dormit cu puştiul?”.
Lucrez la o carte, Relaţii între oameni, folosind Coranul şi Biblia ca fundament. Un exemplar mă voi strădui să ajungă la tine din care sunt sigură că vei înţelege multe.
Nu-ţi scriu mai mult că multe aş avea să-ţi spun dar pe aici sunt tot felul de evenimente şi scrisoarea s-ar putea rătăci sau poate fi interceptată.
Sper că eşti sănătos şi la fel de puternic. Meriţi ca viaţa să-ţi rezerve un loc aparte indiferent sub ce formă, deoarece în orice situaţie sigur te vei descurca.
Viaţa îţi oferă atâtea şi ca să fiu romantică, atâtea poveşti şi fapte care în sufletul celui care le trăieşte multe rămân nemuritoare.

Azi 10 mai 1984
Carmen şi atât.

Am făcut această paranteză în urma visului avut lângă Diana care într-o poziţie neglijentă dormea dusă. Cele trăite cu ea, visul, m-au dus uşor cu gândul la cele trăite cu o statuie egipteană cum a rămas Carmen în memoria mea.
Mulţumit că am revăzut un episod frumos, o trăire aparte din viaţa mea, am aruncat un cearşaf peste Diana care a gemut un pic, îşi schimbă poziţia şi doarme mai departe. M-am strecurat uşor lângă ea, am luat-o în braţe şi imediat am adormit şi eu.
Idila cu Diana a fost o revelaţie a tuturor timpurilor care a durat mai bine de doi ani. În acest timp nu ne făceam planuri, nu ne făceam vise, trăiam pur şi simplu momentul.  Îi plăcea să meargă la Felix, la Eforie Nord şi în scurt la Borsec. Îi răspundeam la toate chemările şi se comporta ca o adevărată femeie ce îndeplinea cu prisosinţă cele două mari calităţi de amantă şi de soţie. Nu-i găseam şi nici nu a fost nevoie să caut vreo breşă, vreo scăpare în relaţia ei cu mine. Când făceam dragoste cu ea se dăruia ca la început, vedeam în ochii ei plăcerea de a mă vedea, de ase întâlni cu mine. Îi plăcea la nebunie cum râd sau cum spunea ea „râsul tău mă cucereşte când merg lângă tine mă cucereşti, când ne iubim mă cucereşti, nu ştiu dacă mă voi sătura de tine vreodată”.
Când îmi spunea astea aveam îndoieli deoarece eu după cele întâmplate în viaţa mea nu mă vedeam capabil să-i ofer aceeaşi monedă. Mă străduiam să o fac dar până la urmă am eşuat dintr-o întâmplare stupidă a unui om care încalcă regula şi asta s-a întâmplat când relaţia noastră era la apogeu. Se instalase adânc germenul iubirii lucru dovedit de ea când mi-a spus :”Tratează cu Dorina să ţi-l dea ţie pe ţoancă cum îi spui tu”. I-am spus că acest lucru este imposibil, Dorina mi-a spus odată nu ştiu cu ce ocazie:” acest copil este al meu, l-am făcut pentru mine, tu ai fost un accident”. Bineînţeles că Diana mi-a cerut acest lucru dintr-un exces de zel sau de dragoste sperând ca prin asta să cimenteze pe termen lung relaţia noastră. 
De-a lungul celor doi ani frumoşi petrecuţi alături de Diana s-au întâmplat unele lucruri contrar voinţei mele dar animalul din mine a funcţionat conducându-mă la unele greşeli care au răsuflat.
În câteva rânduri mă trezeam cu Simona care nu ştiu cum făcea dar mă găsea şi fără să-mi dea un telefon mă trezeam cum am spus cu ea şi-mi spunea direct că a venit să fac dragoste cu ea şi că Diana nu va afla niciodată. Cred că mă urmărea deoarece întotdeauna venea când trecea o perioadă relativ lungă când nu mă vedeam cu Diana şi bineînţeles animalul din mine a funcţionat şi îi făceam fetii plăcerea şi pleca mulţumită. În timpul sexului era mai nebună ca Diana atâta doar că nu ţipa ca ea în schimb leşina, intra într-o stare de somnolenţă ce o decupla de realitate.
Poate această infidelitate a mea ar fi durat dacă Grama, soţul Simonei nu ar fi aflat de escapadele ei şi i-a spus lui Diana. Totul s-a năruit de parcă nu a fost niciodată. Am încercat accidental, ocazional unele întâlniri dar Diana se răcise. I-am spus Simonei pe care Grama o iertase, să rezolve problema, să-i spună lui Diana adevărul. Nici pomeneală s-a simţit rănită, dezamăgită. Au trecut mai bine de două luni, venise iarna şi stăteam mai mult acasă. Cu toată iertarea lui Grama Simona mă vizita uneori. Cred că Diana ştia sau chiar Simona îi spusese deoarece am primit un bilet, o scrisorică în plic închis prin Cezar, prin care  şi printre care îmi spunea şi din care am reţinut „Eşti un mare ordinar cu Simona să faci ce vrei nu mă mai interesează, m-aţi dezamăgit amândoi profund, în special tu”.
Aşa o fi, mi-am spus eu, dar te-am făcut şi fericită. Începusem să am probleme cu sănătatea. O răceală puternică a fost la un pas să mă doboare. Am depăşit-o dar am rămas cu sensibilitate la plămâni şi la amigdale, mereu făceam roşu în gât. Cu foarte mare greutate m-am dus la spitalul Militar şi le-am scos.


                                                                  *****                                                
Iarna! Întotdeauna mi-a plăcut iarna. Într-o pasă mai bună a lui Dorina l-a lăsat pe Ţoancă să-l învăţ să schieze. Greu, dar am reuşit. Îi mulţumeam lui Dumnezeu că am reuşit acest lucru deoarece mie mi-au plăcut sporturile de iarnă în special schiul pe care-l practicam foarte rar din mai multe motive. Mi-au plăcut în general sporturile extreme, căderi libere cu paraşuta, acrobaţii cu planorul şi avionul, în schimb toate le-am făcut ocazional ca şi în relaţiile sentimentale unde nu eram consecvent.
Aveam concediu destul din care nu luasem nici o zi. Eram într-o pasă proastă, asta în urma operaţiei de amigdale şi a faptului că am ratat o altă idilă după care îmi pare rău, nu ştiu de ce dar îmi părea rău. Mai mult îmi părea rău pe mine că nu am învins ispita. Diana ar fi fost o rezolvare de durată chiar de o viaţă. 
Aveam o cunoştinţă, la martorii lui Iehova, o doamnă, o blondă frumoasă cu verighetă pe care o luasem în colimator, vroiam să o cuceresc dar a fost imposibil. Eu îi vorbeam despre o relaţie, despre faptul că-i bună de făcut dragoste iar ea nu-mi respingea intenţia dar o făcea ca să mă atragă în congregaţie, să studiem împreună Biblia. Acceptam dar scopul meu era altul. O vedeam cum îmi vorbea din Biblie pe de rost. O admiram în această privinţă dar pe mine mă interesa ea, trupul ei. Când i-a spus că mă fac martor numai dacă vrea să fie iubita mea, sigur nu m-ar fi refuzat dacă nu era îndoctrinată de studiu Bibliei. Am admirat la ea credinţa. Faptul că i-am propus un adulter mi-a spus că nu mai stă de vorbă cu mine. Ştiu că i-am cerut scuze şi nu mi le-a acceptat, în schimb am rugat-o să-mi răspundă la o întrebare. A fost de acord şi i-am pus întrebarea următoare: „Iisus este fiul lui Iehova?” şi mi-a răspuns imediat. A vrut să deschidă Biblia dar nu am lăsat-o şi am rugat-o să-mi răspundă prin da sau nu. Mi-a răspuns că da. M-am uitat la ea de fapt la ele că erau două, aşa umblă ei cu propovăduirea, câte doi şi i-am spus:
- Asta înseamnă că avem acelaşi Dumnezeu. Nu văd de ce trebuie să fac studiu Bibliei când liturghiile credinţei ortodoxe se fac după aceeaşi Biblie. 
- Bine, dar … a încercat ea să comenteze, încercând să deschidă din nou Biblia.
Am oprit-o şi cu palmele mele peste palmele ei am închis Biblia şi i-am spus: 
- Cu tine am vrut să fac dragoste că Biblia o învăţ în biserică. Nu mi-a reuşit asta înseamnă două lucruri,  ori nu sunt bărbatul visurilor tale, ori …. 
M-a întrerupt spunând:
- Bărbatul visurilor mele este Dumnezeu Iehova.
Nu am mai comentat nimic. I-am sărutat mâna şi am plecat. A spus ceva în urma mea dar nu mă mai interesa. 
*****

Încercam toate posibilităţile să-mi fac o relaţie stabilă, cu femei fără obligaţii, nu accidentale şi de ocazie cum au fost atâtea. Făceam abstinenţă sexuală şi nu-mi plăcea. Am să relatez una din aceste relaţii şi anume cu Elisabet. A fost o relaţie destul de scurtă dar benefică. Cât am fost împreună am făcut concedii frumoase, am vizitat Chişinăul. Ea avea un chioşc de artizanat la Predeal şi îi mergea destul de bine afacerile. În timpul relaţiei cu ea am cunoscut o familie martorii lui Iehova care a însemnat pentru mine un  mare semn de întrebare privind religiile şi propovăduirea lor. Erau din Chişinău şi vizitau România cu intenţia să se şi mute aici şi totodată propovăduiau Biblia şi în baza studiului ei să poţi deveni martor. I-am cunoscut prin intermediul lui Elisabet în perioada primelor noastre tentative de a începe o relaţie şi pe care am cunoscut-o prin Marcela din Drumul gherghinelor.
Am ascultat de mai multe ori pledoaria familiei pentru a îmbrăţişa studiul Bibliei ca prin asta să ne convingem de adevărata cale spre o credinţă adevărată, aceea a martorilor, singura cate te poate apropia de Dumnezeu. De fapt m-am exprimat greşit, nu singura deoarece toate religiile au dogma lor mai mult sau mai puţin adevărată dar martorii vroiau să demonstreze că, calea lor este mai directă, mai clară şi lipsită de fanatism şi interese. Am apreciat la ei claritatea prezentării unor idei care se axau pe întâmplări, fapte, toate alcătuite sub tutela Bibliei pe care eu o consider un îndreptar perfect pentru viaţa unui om, fie în cuplu, familie, ori singur.
Începusem să am probleme cu prostata. După o răceală puternică când având picioarele îngheţate, degerate eram pe punctul de a mi se amputa câteva degete  reuşind să le salvez am rămas cu repercusiuni. A fost o perioadă mai critică care a trecut şi viaţa a intrat apoi în normal.
Într-o discuţie avută cu familia de iehovişti privind problema mea cu prostata, mi-au spus că la Chişinău sunt doctori care o pot rezolva. Am discutat cu Elisabet şi ca să nu mai amânăm şi să se agraveze situaţia am plecat la Chişinău unde am făcut şi o vizită familiei care mi-au făcut şi promisiunea că mă ajută cu medicamentul recomandat. Am văzut cu această ocazie şi cum trăia o familie de martorii lui Iehova. Credeam că duc o viaţa mai austeră dar casa, maşina şi restul mi-au arătat că erau o familie mult peste ceea ce credeam eu şi cum de obicei sunt pe la noi oamenii care şi-au dedicat viaţa lui Dumnezeu.
Simplitatea specifică moldovenească şi-a spus cuvântul în felul în care am fost trataţi. Fiind destul de strâmtoraţi cu banii nu prea am fost la înălţime totuşi am reuşit să facem faţă şi să fac rost şi de medicamentul respectiv care în final a fost un fiasco deoarece până la urmă a trebuit să rezolv problema chirurgical.
Am să subliniez unele concluzii şi învăţături de care am beneficiat în urma relaţiei cu această familie care erau doctori dar tratau cu metode arhaice, metode la îndemâna oricui. Plantele medicinale erau baza tratamentului şi care dădeau rezultate. Viaţa dezordonată pe care o duceam mi-a creat şi probleme cardiace deci am beneficiat din partea lor de un tratament. Am făcut asta cu rezultate foarte bune dar nu cu o încredere  deplină şi nu am respectat unele indicaţii de bază şi până la urmă boala a recidivat.
Spuneam de unele învăţături de care am beneficiat din punct de vedere religios dar care totuşi nu m-au convins să las credinţa mamei mele care a fost a sfântă. Am acceptat nişte discuţii şi nu puţine dar asta am făcut-o pentru cultura mea generală considerând inutilă trecerea la o altă credinţă deoarece am văzut că nu era mare diferenţă de ceea ce spunea Biblia mamei mele şi cea a lor şi mai ales m-am condus după un lucru de bază: Iisus, fiul lui Dumnezeu Iehova, deci nici o diferenţă deoarece Iisus este fiul şi al Dumnezeu-lui nostru la care moşii şi strămoşii s-au închinat. Este adevărat că ortodoxia şi-a cam pierdut din adevărata cale spre purificarea sufletului prin averile colosale de care beneficiază unii reprezentanţi ai bisericii eliminând egalitatea. Este drept că la martori parcă sunt mai aproape de adevăr dar din păcate nici ei nu transformă congregaţia într-o familie unde egalitatea materială între indivizi să fie aceeaşi. Au tendinţe dar nu ştiu ce rezultate au în profunzime. Eu consider că Dumnezeu , că este Dumnezeu Iehova, că este alt Dumnezeu, este egal iubire, nu văd de ce nu face ordine fără acea motivaţie că Dumnezeu lasă la latitudinea noastră, atunci nu are rost propovăduirea ci doar şcoala şi fiecare-şi consolidează viaţa cum a învăţat şi cum crede de cuviinţă.
Concluzia: ura, ispita şi lăcomia nu ştiu care Dumnezeu le va elimina din viaţa oamenilor. Mulţi propovăduiesc printre care şi martorii dar rezultatele sunt minore sau deloc. Cea mai valoroasă povaţă a lui Iisus şi care din păcate ar trebui să fie pentru toţi indiferent de religie este „încredere în tot ceea ce faci” şi „respectă cele zece porunci ala Bibliei”. Fără astea nimic nu se realizează pozitiv în viaţa unui om. Atracţia universală este puterea care poate face şi bine şi rău aşa cum spune Biblia: „ Bine faci, bine găseşti, rău gândeşti, rău vei avea”. Eu le-am probat cu brio pe amândouă şi m-am convins. Întotdeauna când mi-am dorit ceva cu încredere s-a materializat. De aceea se spune: „Ai grijă ce-ţi doreşti că se poate îndeplini şi să nu regreţi.”
Cea mai valoroasă parte a religiilor cât şi a martorilor ar fi să se axeze pe şcoli bine puse la punct, cu material didactic alcătuit conform Bibliei. Consider că fără a supăra pe nimeni că cel mai aproape de asta, cu destule scăpări ar fi martorii lui Iehova. Fără nici un dubiu dacă în viitorul apropiat nu se va ajunge la o singură şcoală universală privind învăţăturile Bibliei nu se va ajunge la nici un rezultat. Toată lumea să se închine la acelaşi Dumnezeu şi să vorbească aceeaşi limbă. 
Am făcut această paranteză deoarece din exemplul personal am dedus că Dumnezeu nu se ocupă de amănunte, el este abstract intangibil, fără imagine dar de care trebuie să nu ne îndepărtăm prea mult de el.
În ceea ce o priveşte pe Elisabet. În carte am să mai vorbesc de ea asta dintr-un respect pentru că nu mai este printre noi şi pentru care-mi fac o sfântă cruce şi spun Dumnezeu s-o ierte. 
Din punct de vedere religios mi-am spus părerea la care mai adaug, viaţa materială este una şi viaţa spirituală este alta. Una dispare în imensitatea terei şi una în imensitatea universului la fel ca picătura de apă care dispare în ocean ca să-şi urmeze circuitul prin cei patru zei, Soarele, Apa, Vântul şi Pământul. Cu viaţa spirituală, aşa zisă viaţă spirituală este impropriu spus viaţă, deoarece viaţa nu poate fi decât materială în opoziţie cu moartea. Este o formă specială a materiei de a fi vie, de a se mişca. Privind judecata de apoi este o dogmă care nu ajută decât la manipulare. Cu ce scop? este simplu, dar mă abţin să comentez deoarece se poate constata de fiecare dată cum se desfăşoară vrerea lui Dumnezeu în jurul nostru. Şi dacă el aşa procedează înseamnă că pe undeva are o scăpare sau ştie el ce face.
Părerea mea personală este că nu există viaţă de apoi. Aşa cum am spus cele două stări, sufletul care dă mişcare, viaţă trupului şi după moarte nu mai este nimic. Trupul dispare în pământ şi sufletul în imensitatea universului dar nimic nu se pierde totul se transformă în aceleaşi forme de viaţă sau în altele noi.




Profesoara de psihologie

Cu unele probleme cu sănătatea şi ultimele eşecuri m-am gândit să i-au ceva măsuri. Aveam la Bârlad un prieten medic generalist. Trăia scumpa mea mamă şi i-am făcut o vizită. Cu această ocazie m-am întâlnit accidental cu medicul.  O zi şi o noapte am petrecut împreună. Ne-a întreţinut două asistente de la el de la spital. La despărţire, în urma celor discutate cu el despre dezamăgirile mele, mi-a dat o carte de vizită la un prieten de-al lui medic psiholog şi mi-a spus să-l consult neapărat. I-am ascultat sfatul şi m-am abătut pe la Galaţi unde doctorul avea cabinet. S-au legat bine toate. În Galaţi m-am dus direct la cabinetul doctorului. Era spre sfârşitul programului şi nu avea pacienţi. M-a primit bucuros punându-mi tot felul de întrebări despre Gigi, cum îl chema pe doctorul care mi-a dat recomandarea. Au fost colegi de facultate. I-am spus că am făcut un chef împreună şi i-am povestit câte ceva despre viaţa mea cu multe eşecuri dar şi cu părţi pline de pahar.
Am stat la el în cabinet mai bine de o oră răspunzându-i la o sumedenie de întrebări, după care-mi spune:
- Ce program ai?
- Nici un program, să mă cazez undeva.
- Bine, după ce termini, nu-ţi faci nici un program şi vi la Barul de Noapte de la Dunărea. Eşti invitatul meu.
Am acceptat invitaţia şi când am dat să plec l-am întrebat la ce oră. Mi-a spus:
- După ora nouă (douăzeci şi unu). Stai nu pleca să-ţi fac un bilet de trimitere la o colegă de a mea specialistă, psiholog, renumită în cazuri de genul diagnosticului la care te-aş încadra eu. În funcţie de ce-ţi spune ea stăm de vorbă, deşi după cum areţi nu cred totuşi să corespunzi diagnosticului. Oricum ea îţi va găsi leacul.
Am plecat de la doctor. Am parcat maşina la Dunăre şi am hoinărit prin oraşul Galaţi unde nu cu mult timp în urmă am stat aproape trei ani,  timp în care am trăit poveşti frumoase. Aici am început să scriu opera de bază „Atacul lupilor” şi alte poveşti minunate dar şi triste, de pe timpul minijupului cu franjuri şi a pantalonilor evazaţi. Aşteptându-l pe doctor multe din aceste poveşti le-am revăzut, nu mi s-au şters din memorie.
Aici am cunoscut două figuri ai muzicii uşoare româneşti. Pe Gil Dobrică şi Janina Matei şi formaţia Azur de care îmi place să-mi aduc aminte cu plăcere. Toate sunt schiţate pentru un nou roman, O viaţa romanţată. Sper că fără prea multă speranţă să-l definitivez. Atacul lupilor este aproape gata doar să-l revăd. Cu serviciul pe care-l am nu-mi pot dedica mult timp să scriu.
L-am aşteptat pe doctor în barul de zi la o cafea cu pişcoturi care erau specialitatea casei.
Timpul a trecut repede. La nouă şi jumătate eram în barul de noapte unde am avut o surpriză mare. Gil Dobrică era în bar. Nu cânta. Mi-a spus că-l dor picioarele şi face o pauză mai mare cu scena. I-am făcut cunoştinţă şi doctorului cu el care a fost încântat să-l cunoască. Pe la zece seara a trebuit să alăturăm două sau trei mese chiar aproape de ring. Se adunaseră multe cunoştinţe de-ale lui Gil şi ale doctorului. S-a lăsat cu un şpriţ puternic şi cu dans.
Pusesem ochii pe o tipă care era la masa din faţa mea. De multe ori am surprins-o cu faza lungă aprinsă spre mine sau la masa noastră. M-am orientat cu cine era la masă. Când a început dansul ea şi tipul cam puriu (în vârstă) nu dansau. Am aşteptat o tură şi când a început a doua tură şi am văzut că tot nu dansau, foarte politicos m-am dus şi am invitat-o la dans. I-am cerut voie omului de la masă cu ea care mi-a făcut semn cu amândouă braţele arătând spre ea. Cam o jumătate de minut sau poate mai puţin a fost nehotărâtă. După această ezitare s-a sculat, am luat-o uşor de braţ şi am condus-o pe ringul de dans. Dansa ca o balerină, lucru care m-a făcut să o întreb sau mai precis să-i fac un compliment că dansează foarte frumos şi uşor ca o balerină. A gustat complimentul modificându-şi poziţia la dans ceva mai intimă. Am băgat nasul în părul ei care mirosea a curat, fără miros de şampon. Am stat cu nasul în părul ei destul de mult. A simţit că-mi place mirosul ei şi nu a schiţat nici un gest. Am coborât uşor aproape de urechea ei şi i-am şoptit:
- Stau mai mult timp în Galaţi, mă leagă nişte amintiri. Aş fi încântat să te mai văd.
- Şi mai vrei să-ţi mai clădeşti o amintire?
- Tot ce-i posibil. 
Mi-a plăcut spontaneitatea ei dându-mi replica aproape imediat. Nu a mai zis nimic Când am condus-o la masă cât a durat drumul de la ring până la masă m-a strâns de mână. Prin asta am înţeles ca un accept făcându-mă să-mi spun „eşti a mea iubito chiar dacă am observat verighetele la amândoi, spunându-mi iarăşi „mai bine , nu creează probleme”. În focul şpriţului şi a poveştilor nu am observat când au plecat dar Galaţiul şi promenada nu este aşa de mare. Toată lumea se plimbă pe Corso (bulevardul de promenadă) şi faleză, unde sigur o voi întâlni sau dacă ea vrea cu adevărat va face tot posibilul să dea de mine.
Din păcate am ratat această idilă în favoarea altei întâmplări care m-a făcut să-mi fac un concediu la Galaţi.
Cheful s-a terminat spre dimineaţă. Gil stătea în hotel şi se cam pilise, doctorul la fel. Eu l-am condus pe doctor acasă care stătea într-un bloc pe aleea  ce ducea la faleză. La despărţire mi-a spus să merg la doctoriţă:
- Să nu uiţi să treci pe la colega mea.
- Este neapărat nevoie? 
- Este.  Ce mi-ai spus, da, este neapărat nevoie să te vadă.
- Cu toată stima fac ce-mi spui dumneata.
- Nu-mi mai spune dumneata, parcă nu-ţi stă bine. Spune-mi simplu Nae aşa cum îmi spun ai mei şi referitor la ce ţi-am spus eu nu-i concludent. Colega mea se ocupă de cazuri care necesită nişte teste mentale şi ea are metodele specifice de tratament şi de stabilirea diagnosticului.
- Bine Nae dar sper să nu-mi spună ceva care să mă dea peste cap.
- Nu, fi pe pace, nu ai asemenea simptome. Sigur îţi va spune poate ceva legat de comportarea ta privind relaţia cu un partener de viaţă. Gata, îmi vine somnul. Dacă vrei poţi dormi la mine, am condiţii pentru musafiri.
- Nu. La hotel mă simt în largul meu. Mai stau cu Gil. Şi apoi nu sunt pregătit să dorm într-o casă unde sunt şi alte persoane.
- Nu-ţi fă probleme, nevastă-mea este o lady iar fetiţa doarme dusă, de fapt la ora asta dorm amândouă.
- Vezi?! Las-o aşa că-i bine. Dacă vrei iau un buchet de flori şi mâine , adică azi, după masă îţi fac o vizită.
- Bine. Să-l iei şi pe Gil. Scara din faţă, etajul 1, ap.4. Cu această ocazie îţi prezint şi familia. Pe soţia mea o cheamă Ioana iar pe fetiţă ca pe mamă-sa, iar pe mine simplu Nae, prenumele îl ai pe cartea de vizită.
Cred că dacă-l mai ţineam de vorbă adormea în picioare. M-am bucurat că nu a insistat cu invitaţia. L-am urmărit până ce a intrat în holul scării. Se crăpase de ziuă luminând perfect strada. Până la hotel am jucat fotbal cu o piatră mică de râu care nu ştiu cum a ajuns în faţa mea.
La intrare în parcarea hotelului  am renunţat la mingea mea şi am intrat în hol.
Recepţionerul mi-a spus bună dimineaţa, i-am cerut cheia şi l-am întrebat dacă Gil Dobrică a intrat. Mi-a răspuns că de mult, îl conducea o doamnă şi că i s-a părut că-i puţin sau mai mult ameţit. Mă întrebam cine o fi doamna că de la masă a plecat singur. Ar fi culmea să-mi pun asemenea întrebări, cred că el era considerat de-al casei.
Am renunţat să mai merg la el. L-am întrebat pe recepţioner la ce cameră stă. Mi-a notat pe un bilet. L-am luat şi am plecat hotărât să mă culc. Mi-am luat geanta din maşină şi am urcat în cameră. Am aruncat hainele de pe mine şi m-am băgat în pat. Am adormit imediat, lucru nou pentru mine care adorm destul de greu în special atunci când mă frământă ceva gânduri.
Anturajul în care mi-am petrecut seara a fost pe gustul meu şi discuţiile purtate, depănările de amintiri nu au mai lăsat loc la alte gânduri. Singura întrebare care mi-am pus-o a fost de ce doctorul m-a trimis la al doctor. Am găsit răspunsul imediat în urma celor spuse de el când   mi-a dat recomandarea. „Doctoriţa la care te trimit este specialistă, este psiholog, eu sunt psihiatru. În domeniul meu nu ai încă probleme.” Trecând rapid cu gândul peste acest amănunt am adormit imediat.
Când m-a trezit am fost puţin dezorientat. Realizând unde sunt am sărit din pat şi direct la duş. După aceea m-am uitat la ceas, era ora doisprezece, ziua. Am căutat biletul de trimitere a lui Nae unde am scris şi un număr de telefon şi am sunat la centrală să-mi facă legătura care mi-a făcut-o imediat nici nu apucasem să-mi trag pantalonii.
- Alo, răspunde o voce de femeie cu un timbru plăcut.
I-am spus care este problema după care mi-a spus:
- Eu am program până la ora şaisprezece şi după masă de la ora optsprezece la ora douăzeci. Când puteţi veni?
- Imediat.
- Bine. Astăzi am avut o zi lejeră vroiam să plec dar dacă v-a trimis Nae vă aştept.
- Unde aveţi cabinetul?
- Nu v-a spus Nae?
- Nu!
- Unde staţi?
- La hotel Dunărea.
- Trebuie să veniţi la policlinică care este la două staţii de autobuz spre Gară.
- Sunt cu maşina.
- Foarte bine. A făcut o pauză după care-mi spune: Policlinica este pe dreapta, vă orientaţi uşor deoarece în faţa ei este o parcare mare în care este parcat şi un autobuz defect. Daţi trimiterea la fişier şi veniţi sus.
- Este bine peste o jumătate de oră?
- Depinde de diagnostic.
- Am probleme cu sufletul.
- Sufletul este cel mai complicat, vedem noi, vă aştept.
- Sărut’mâna, la vocea asta aşa plăcută vin şi în genunchi.
Am avut impresia că a vrut să mai spună ceva, am auzit cum a râs şi mi-a închis telefonul. Vroiam să ciugulesc ceva dar am renunţat. Mi-am spălat gura cu degetul şi săpun pentru că nu aveam la mine nici o ustensilă (periuţă, pastă) scule de bărbierit nu-mi trebuia aveam barbă puţin cam nearanjată dar am ciufulit-o şi m-am aprobat. Vroiam să-i dau telefon să amânăm după masă dar am renunţat. Sigur îmi va da o notă proastă în această privinţă.
După o jumătate de oră poate mai puţin mă găseam în faţa unei uşi albe, specifice uşilor de policlinică şi spital, pe care scria Cabinet de psihologie. Am bătut uşor a uşă. Nu mi-a răspuns nimeni. Am auzit paşi şi imediat uşa se deschide. Am făcut un pas înapoi. Aveam în faţă o adevărată capodoperă feminină. S-a uitat la mine puţin cu studiu. I-am simţit privirea ca două raze care s-au descărcat în ochii mei. A deschis uşa în toată lărgimea ei şi m-a invitat să intru. Am rămas surprins de interiorul cabinetului care nu semăna a cabinet medical. Lumina semiobscură şi mobilierul şi tot aranjamentul semăna mai mult cu o cameră de primire a unui oficial sau a unei femei cu bun gust. Am rămas puţin lateral uitându-mă la acest interior în care mirosea discret a parfum de femeie.
După ce a închis uşa, m-a invitat să iau loc pe o canapea. Credeam că am de-aface cu o doctoriţă în halat alb care stă la un birou în faţa având unul sau două scaune pe care stau pacienţii. Mă uitam să văd un asemenea mobilier dar nu era. La capul canapelei un scaun cu rotile pe care s-a aşezat ea şi patinând la mijlocul canapelei puţin lateral mi-a spus:
- Dacă te incomodează încălţămintea poţi să-i dai jos dacă nu ai probleme cu transpiratul.
- Nu am probleme dar nu mă incomodează.
- Perfect, acum întinde-te pe canapea cu capul pe partea înaltă şi caută-ţi poziţia cea mai comodă. 
La primul impuls parcă nu vroiam să stau în asemenea poziţie în faţa unei doamne şi ce doamnă. Cu priviri fugitive o studiam şi nu-i găseam nici o greşeală. Am fost pe punctul de a refuza să stau în poziţia indicată. Şi-a dat seama şi zâmbind mi-a spus:
- Te rog să te aşezi aşa cum am spus, să închizi ochii sau să-ţi găseşti un punct fix fără să te uiţi la mine.
- Dar nu putem sta de vorbă aşa. Nu cred să-mi găsesc o poziţie aşa cum mi-aţi spus.
- Încearcă, aşa este regula, altfel nu ai să poţi să-mi răspunzi la întrebările pe care o să ţi le pun. Fă abstracţie de mine şi consideră vocea mea că vine de după un paravan.
Am fixat cu privirea şi în scurt i-am analizat tot trupul. Am făcut aşa cum mi-a spus găsindu-mi o poziţie destul de comodă. Cred că, canapeaua era în aşa  fel construită încât nu a fost nevoie să caut prea mult poziţia comodă. Am închis ochii cum mi-a spus ea şi o aveam în imagine. M-a impresionat cum purta părul destul de lung care-i atârna pe umărul stâng ca o cascadă acoperindu-i sânul. Parcă m-a întrebat ceva dar nu am recepţionat eu eram ocupat să o dezbrac imaginar. A repetat fraza şi foarte atent am recepţionat: „şi acum să stăm de vorbă. Încearcă să-ţi reglezi respiraţia şi scoate-ţi din imagine la ce te gândeşti. Când crezi că eşti liniştit pe deplin fără să-mi spui, îmi faci un semn cu mâna dreaptă.” M-a speriat gândul că mă ghicise, că o am în imagine pe ea. Fără să deschid ochii o simţeam aproape de canapea, îi simţeam parfumul, îi auzeam respiraţia. Am vrut să deschid ochii să mă conving dar nu a mai fost nevoie. Mi-a spus ea să-i deschid. Era foarte aproape dacă întindeam mâna îi puteam atinge piciorul. Nu ştiu, dar mi s-a părut , de fapt mi s-a părut aşa era, părul îi acoperea tâmpla stângă, jumătate de obraz şi curgea uşor peste umăr şi sânul stâng. Avea ochelari şi un breloc mai mult o amuletă, un fel de statuie pe care nu pot defini. Un fel de sfinx pe care-l ţinea în palme. Se uita direct în ochii mei. Am simţit ceva ciudat ca o căldură ce mi-a străbătut tot corpul. Nu am plecat privirea şi nici nu am închis ochii. Euforia care am simţit-o în trup m-a făcut să-mi spun „asta-i vrăjitoare, din păcate nu va avea efect asupra mea. Întinde mâna dreaptă şi trece cu ea peste ochii mei închizându-i. Am vrut să-i deschid şi nu am mai putut. Eram convins că precis m-a hipnotizat sau ceva asemănător. Am spus că nu pot deschide ochii şi am vrut să mă scol. Cu mâna pe fruntea mea mi-a spus:
- Stai cuminte, nu ţi se întâmplă nimic. Face o pauză după care continuă: te-ai liniştit?
- Cred că da.
- Foarte bine, acum să stăm de vorbă. 
- Câţi ani ai?
- Patruzecişişapte. 
S-a gândit ca şi cum ar face nişte socoteli după care mă întreabă:
- Bine. Putem să continuăm?
Nu ştiam ce să răspund. Am vrut să-i spun că mi se pare ceva ciudat şi nu vreau să mai vorbim, dar în acelaşi timp am spus „da” de parcă am fost obligat.
- Foarte bine, să ne întoarcem cu foarte mulţi ani în urmă la copilărie. Îţi aduci aminte de vreo întâmplare, o faptă de a ta, de a părinţilor tăi care te-a marcat sufleteşte?
În mintea mea se derula un film care s-a oprit la o vârstă foarte fragedă să fi avut patru, cinci ani. Stăteam călare pe un porc. Era Ignatul şi tata tăiase un porc. După ce l-a pârlit şi l-a curăţat m-a luat şi m-a pus călare pe porc. Când m-a dat jos ca să tranşeze porcul eu am început să plâng, mai vroiam să mai stau călare pe el. Plânsul meu l-a cam enervat şi a ţipat la mine să tac, eu din contră plângeam în continuare şi mai tare. Nu am tăcut şi plângând am vrut să mă sui singur pe porc. Nu a găsit altă metodă să mă liniştească şi aluat biciul şi mi-a tras vreo două lovituri pe spate. Mă durea şi am început să urlu nu să plâng. A vrut să-mi mai dea vreo două dar s-a băgat mama în faţa mea şi a încasat ea lovitura. Îmi răsună în ureche ţipătul lui:
- Ia plodul acesta de aici şi lăsaţi-mă să fac treabă dacă nu vă biciuiesc pe amândoi. 
În timp ce mi se rula aceste imagini am auzit vocea doctoriţei:
- Dacă nu-ţi aduci aminte de nimic trecem la o altă etapă.
- Da, mi-am adus aminte de prima bătaie luată de la tata.
- Foarte bine! dacă ţi-ai adus aminte înseamnă că te-a afectat. Hai să încercăm o altă etapă cea a adolescenţei, a pubertăţii.
- Trebuie să mă gândesc bine.
- Doar la ce te-a afectat sufleteşte.
De la prima bătaie am rulat filmul în continuare. Întâmplări care să-mi fi afectat sufletul nu reuşeam să selectez nici una. Doar tot o bătaie de la tata că-i băteam pe cei de seama mea şi mai mari. Bătaia am încasat-o când am spart umărul la un coleg Artenie. Aveam în mână echerul pe care i l-am plantat în umărul stâng. Am trecut peste asta, mi s-a părut nesemnificativă şi m-am oprit la vârsta de doisprezece ani când m-am îndrăgostit prima dată şi am suferit ca un câine după profesoara (învăţătoarea) mea, un sentiment aiurea care de asemenea mi s-a părut nesemnificativ. Din gânduri m-a întrerupt doctoriţa:
- Nu ai găsit nimic?
- Ba da, dar mi s-a părut nesemnificative.
- Spune-mi-le pe scurt.
- Tot o bătaie de la tata şi am suferit la doisprezece ani deoarece mă îndrăgostisem de învăţătoare.
- S-a produs vreun eveniment între tine şi ea de ai ajuns să o iubeşti?
- Nu-mi aduc aminte decât de un amănunt. La vârsta mea de doisprezece ani eram bine format şi dânsa în urma faptului că am bătut un coleg m-a ciufulit şi m-a tras de ureche. Îmi aduc aminte că mi-a spus: „ Dacă tu eşti voinic nu trebuie să-ţi areţi forţa. Dă cu pumnii în ziduri, în stâlp, în copaci ca să-ţi consumi energia”. Felul cum mă ciufulea mi-a intrat la suflet.
- Bine, treci mai departe, un alt eveniment care te-a afectat sufleteşte.
- Trebuie să mă gândesc că au fost mai multe.
- Te opreşti la acelea care şi acum când îţi aduci aminte de ele te afectează. Să simţi cum îţi trepidează sufletul.
- Ar fi una dar îmi este jenă să vă spun.
- Fă abstracţie de mine şi gândeşte cu lux de amănunte şi vorbeşte cu dumneata ca şi cum mi-ai vorbi mie. 
- Am înţeles, imaginar am derulat următorul film. Nu aveam şaisprezece ani şi mergeam ca junior la antrenament la echipa de rugbi. Fiind mai forţos seniorii mă luau cu ei în cantonament. Seara se juca poker până noaptea târziu, asta când lipsea antrenorul. Erau câteva fete care îi însoţeau pe băieţi. Erau fete de companie şi aproape în fiecare seară când se juca poker erau prezente. Se făcea sex în grup. Când se producea asemenea evenimente într-o cameră special amenajată, eu nu ştiam ce fac ei acolo şi nici nu mă lăsau să intru. Într-una din zile toţi erau beţi iar eu şi un băiat mai mare jucam şah. Mă miram de câte ori ieşeau din acea cameră erau dezbrăcaţi şi fetele la fel. Una din fete venea prin spatele meu şi îşi puneau sânii pe capul meu. Mă făceam roşu ca racul şi nu ştiam ce să fac îmi era o ruşine că-mi crăpau obrajii. Stela îşi băga degetul arătător în gură şi după aceea trecea cu el peste buzele mele. Îmi pocneau urechile de ruşine şi ceilalţi asistau şi râdeau de mine. Unul dintre seniori, un bărbat înalt de doi metri, ce juca pe postul de prinzător la tuşă şi închizător la grămadă, ca să facă atmosfera şi mai hazlie îi zice lui Stela: „ Fato, ia-l pe puştiul şi du-te dincolo şi-l învaţă meserie”. Nu am înţeles ce a vrut să spună. Stela m-a luat de subţiori şi m-a ridicat de pe scaun. După aceea m-a luat de braţ şi a plecat cu mine în hol şi apoi în camera unde intrau ei în grup sau separat. Era o cameră destul de spaţioasă cu un pat enorm pe tot peretele din faţă. Stoluri trase şi grele la cele două ferestre şi la uşă. Uşa de la intrare capitonată prin interior, o altă uşă care ducea într-o baie cu două duşuri. N-am mai apucat să văd şi restul de mobilier. Stela a început să mă dezbrace. Stăteam ca prostul, nu ştiam ce să fac. Cu fetele de seama mea mă dădeam zmeu dar Stela era o versată şi o frumoasă, mai precis avea un trup tentant. Mi-a dat jos tricoul, m-a izbit cu palmele pe piept şi am căzut cu faţa în sus pe patul enorm. Mi-a desfăcut cureaua şi cât ai clipi mi-a tras pantalonii de pe mine rămânând gol puşcă. Din instinct am pus mâinile să-mi acopăr goliciunea sau cucul cum ştiam de la mama sau penisul din literatură. Stela a râs în hohote. Nu ştiu când s-a dezbrăcat, parcă aveam orbul găinilor. Când mi-am revenit, Stela era în pielea goală şi stătea deasupra mea. Mişca sânii într-o parte şi alta peste buzele mele şi-mi spunea: „Hai sărută-i!”. Avea sfârcurile întărite ca piatra. Eu nu făceam nici o mişcare eram complet pierdut. Cred că dacă atunci m-ar fi întrebat cineva cine sunt sau cum mă cheamă nu aş fi putut scoate nici un sunet, mai ales când s-a lăsat într-un cot şi cu o mână şi-a luat sânul şi mi-l băga în gură. Am deschis ochii să mă uit la ea, nu vedeam nimic decât o ceaţă. Văzând că nu acţionez cu nimic a coborât cu mâna ca o mângâiere pe burtă în jos şi mă săruta pe buze. Mă simţeam electrocutat. Când a trecut cu mâna peste penis şi testicule am simţit o eliberare din mine că-mi venea să urlu de plăcere. Ejaculasem. O simţeam dar nu o vedeam de parcă aveam ochii închişi. Am auzit-o cum mi-a spus: „ Aşa băiatul, dar ai marfă, nu glumă”. Nu ştiam ce a vrut să spună. Mi-a luat mâinile care erau inerte, desfăcute lateral şi le-a pus pe gâtul ei, pe ale ei le-a băgat pe sub braţele mele şi omoplaţi. M-a lipit de ea sau mai precis s-a lăsat pe mine spunându-mi: „şi acum băiatul să te lucrăm un pic şi altfel. Şi-a desfăcut picioarele şi în acelaşi timp am simţit o fierbinţeală ce pleca în tot trupul ca un curent electric. O plăcere ce o simţeam în tot corpul ca o euforie ce m-a făcut să mă lipesc de ea şi instinctul a început să lucreze. O strângeam în braţe şi m-am trezit că o sărutam pe gât. Am auzit-o când mi-a spus: „ aşa băiatul, dă-i bătaie” şi  şi-a îngropat buzele ei cărnoase (senzuale) peste ale mele. Am început să colaborez şi eu dar cred că făceam din instinct aplicând metoda când ne jucam copii fiind ca mama şi tata. Simţeam că mi se umflă venele şi aveam senzaţia de ejaculare. Ea m-a simţit şi s-a oprit spunându-mi: „ să nu-ţi dai drumul, să aştepţi şi partenera să fie aproape de orgasm şi atunci dai tare să rezolvaţi problema amândoi”.
Acest lucru mi s-a întipărit în creier. Nu ştiam care sunt simptomele partenerei dar am făcut aşa cum mi-a spus ea. La un moment dat s-a răsturnat cu mine cu tot punându-mă pe mine peste ea şi-mi spunea: „Ridică-mi piciorul şi pune-l pe umărul tău. Aşa, acum, dai tare, pompează”. Nu înţelegeam ce vrea să spună. Am simţit cum şi-a înfipt unghiile în fesele mele şi mă împingea în ea în timp ce ea dădea contra. Tot instinctul a lucrat deoarece realizam mişcările care le dorea ea. Aproape ţipând îmi strig: „Acum dă-i tare, aşa băiatu, aşa!! Dă-i drumul”. Am simţit cum din mine a ţâşnit un jet care parcă-mi golea toată puterea. Nu ştiu dacă râdeam sau plângeam, ştiu însă că mi-a spus, lucru care mi-a rămas de asemenea  întipărit în creier Mi-a luat obrajii în mână şi mi-a spus: „Te-ai descurcat bine, o să fii un bărbat ca lumea”.
În rezumat i-am povestit doctoriţei doar că am retrăit prima mea partidă de sex şi că acele momente din viaţa mea m-au transformat radical. Eram alt om, mă simţeam matur. De câte ori se juca poker Stela se ocupa şi de mine. Băieţii făceau mişto de mine spunându-mi în plen: „Care-i treaba băiatu? S-au îndrăgostit gagicile de tine”. În gaşcă mai era o fată.
Momentele cu Stela precum şi cele cu o prietenă de a ei Felicia, mult mai tânără, au scris o pagină aparte în viaţa mea. Stela era evreică şi a plecat în Israel. După ani am revăzut-o împreună cu Felicia (Feli). Eram tot în Braşov şi m-au rugat să merg în oraşul amintirilor noastre ca să ne vedem. Ieşisem la pensie şi timp aveam. 
Când ne-am revăzut Stela nu-şi mai aducea aminte de mine spunându-mi: „câţi puşti mi-au trecut mie prin filieră ar fi culmea să te ţin minte dar cred că eşti juniorul de la rugby”.
Ratarea unei căsnicii, marea suferinţă că nu am fost capabil să-i fac un cămin băiatului şi lui Dorina, acele idile întrerupte cu Maria, cu surorile Simona şi mai ales Diana au accentuat starea mea de dezamăgire.
După această retrospectivă, doctoriţa mă întreabă:
- Care din acestea îţi tulbură sufletul cel mai mult?
- Toate, dar cel mai mult şi mai mult Dorina şi puştiul şi ar mai fi o idilă de o noapte cu o statuie egipteană şi Raluca, o ţigancă originală de mătase cum le spune la ţigăncile blonde.
- Nu înţeleg?!
Pe scurt i-am povestit călătoria din Cairo la Constanţa şi ultima seară cu Carmen şi am încheiat cu fraza „o fantomă plină de farmec de care mereu îmi aduc aminte cu plăcere şi idila cu Raluca.
- Interesant! A spus ea cerându-mi amănunte la relaţia cu Raluca şi în special cum s-a întrerupt.
Am simţit cum îmi descheia nasturii de la cămaşă. Am simţit ceva rece din metal în zona inimii. Am vrut să deschid ochii dar nu am putut. Am auzit-o imediat cum mi-a spus:
- Nu încerca să deschizi ochii. Linişteşte-te şi treci în fugă peste evenimentele care mi le-ai povestit. Ai înţeles?
- Da.
- Când îţi spun eu să te opreşti, rămâi la acea amintire şi îmi spui care.
Am început să reiau filmul. Mi-am adus aminte că nu i-am spus că afectat profund am fost a murit tata şi sora cea mare Margareta.
- Stop, la ce te-ai gândit?
- La pierderea lui tata şi a unei surori mai mari de care am omis să vă vorbesc.
- Nu-i nimic, treci peste astea. Dă-mi te rog mâna, aşa. Când te voi strânge de mână îmi spui la ce te-ai gândit. 
Nu a durat nici un minut şi m-a strâns de mână. Avea o mână catifelată şi caldă care parcă descărca în mine energie pozitivă. I-am spus la ce m-am gândit. La Dorina şi la puşti pe care nu-l văzusem de mult şi mi-am adus aminte de un moment care-mi tulbura sufletul puternic. Cu ocazia unei vizite la plecare-l ţineam în braţe, avea patru, cinci ani şi m-a luat de gât şi pe Dorina şi ne-a spus „şi mama şi tata şi mama şi tata. Atunci mi-a zdruncinat puternic sufletul.
- De acest lucru nu vei scăpa niciodată nici chiar când vei muri. Mergi mai departe.
Am continuat filmul amintirilor şi iar mă strângea de mână. I-am spus că sunt la statuia egipteană şi mi-a spus:
- Este o amintire plăcută la care de asemenea  te vei gândi mereu.
Calm, am revăzut din nou filmul, nu m-a mai strâns de mână. Aşteptând să mă strângă de mână şi după cele revăzute mi-am adus aminte de o vorbă  a lui maică-mea pe care o chema Ruxandra ca pe doctoriţă şi care mi-a spus un lucru când m-am căsătorit şi la fel nu-l pot uita dar ca să ajung acolo trebuie sa fac o paranteză. 
Jucasem poker două zile şi două nopţi în fum şi cu băutură. A treia zi am încheiat, era sâmbătă. Am ieşit afară la lumină, câştigasem şi vroiam să mănânc ceva dar îmi era sete. Am luat un pepsi şi vroiam să dau un telefon. Am băut pepsi şi eram la un telefon pe stradă. Vroiam să chem un taxi să merg acasă. Stăteam pe şantier într-o baracă unde aveam amenajată o cameră cu tot confortul. După ce am băut pepsi mi s-a muiat picioarele. M-am rezemat de perete şi cu receptorul în mână. Peretele avea un soclu de care m-am sprijinit cu fundul. Nu ajungeam să formez numărul. Am rugat un băiat care a fost amabil şi mi-a chemat taxiul. A stat lângă mine până ce a venit taxiul. Mă cunoştea dar eu pe el nu. 
Taxiul a venit foarte repede era în zonă. Mă cunoştea, era prieten bun cu mine, eu îl rezolvam cu fuşăraie, mici treburi, la băieţii din uzina Rulmentul unde am lucrat şi eu o perioadă. M-a băgat în maşină şi i-am spus să mă ducă la spital unde aveam o iubită, o asistentă la urgenţă. Era de serviciu. M-a dus imediat. I-am dat un fişic de bani să plătească taxiul şi să se descurce. La urgenţă era de serviciu un doctor care avea nume evreiesc şi niciodată nu-l ţineam minte. Era fan al rugbiştilor. Eu îi spuneam simplu, doctore. M-a consultat, i-am spus ce am făcut şi m-a băgat imediat sub perfuzie şi îi spunea Sandei, asistentei, că sunt intoxicat cu nicotină. După un borcan de perfuzie mi-am revenit complet. Doctorul mi-a spus:
- Eşti intoxicat cu nicotină. Fizicul te-a ajutat să treci uşor peste asta dar trebuie să fii foarte atent. Cel puţin trei zile să nu pui ţigară şi alcool în gură.
L-am ascultat şi aşa am făcut. Înflorise liliacul şi mă plimbam aiurea fără ţintă. Am rupt o floare de liliac şi o miroseam. În clipa aceea mi-a venit în cap o idee trăsnită. Mă uitam la floare şi-mi spuneam: „ Prima fată, femeie care se opreşte şi primeşte această floare şi vine la întâlnire, mă însor cu ea.”
Mă gândeam că anii trec iar eu nu-i făceam plăcerea lui mama ca să nu mai fiu singur. Ea îmi spune: ”Însoară-te dragul mamei dar să nu fii ca taică tău, decât aşa, mai bine să stai singur”. Mi-au trecut prin minte nebuniile cu Feli şi acest sfat a lui mama.
Doctoriţa mă ţinea în continuare de mână şi când mi-a trecut prin minte fraza lui mama am simţit că mă strânge de mână.
- Ce ai mai descoperit?
- Un sfat a lui mama când m-am căsătorit, şi i-am redat citatul. Era un of al ei deoarece a dus-o greu alături de tata.
- Este foarte  important deoarece când ai gândit astea inima s-a accelerat în bătaie aproape la fel ca la Dorina.
- Da!
Am simţit cum mi-a atins ochii cu mâna ei fină. A plecat cu ea în jos peste nas, peste buze unde s-a oprit un pic. Am avut impresia că-mi mângâie buzele. Şi-a retras mâna, a luat chestia de pe inimă care era un stetoscop şi mi-a spus să deschid ochii. I-am deschis şi se uita la mine şi zâmbea. Era aşa de frumoasă că-mi venea să o iau în braţe cu tot riscul. Avea în mână amuleta şi un bloc notes. Acum am observat că amuleta o avea pe un şnur la gât şi îi atârna la nivelul mâinilor înclinate uşor pe abdomen şi bloc notesul lipit de piept, sub pieptul ei puţin obraznic.
Frumuseţea ei m-a vrăjit, poate mi s-a părut aşa că am stat cu ochii mereu închişi şi sigur sub o vrajă, o hipnoză.
- Iertaţi-mă dat tot timpul m-am simţit ciudat, nu puteam deschide ochii şi parcă vorbeam la comandă.
- O metodă veche chinezească sau mai precis tibetană, o hipnoză simplă, un somn al ochilor nu şi a minţii. Acum te simţi bine?
- Foarte bine! 
Nu puteam să-mi iau ochii de la ea, îi urmăream mişcarea buzelor, o auzeam în surdină.
- Să concluzionăm, mi-a întrerupt ea plăcerea de a o privi.
Nu am zis nimic şi ea a continuat:
- Asta a fost prima consultaţie în care am selectat multe. Va trebui să mai avem două sau trei întrevederi. 
Aveam bani suficienţi. Am hoinărit prin Galaţi şi  i-am făcut o vizită doctorului căruia i-am spus că am avut prima consultaţie cu doctoriţa. Totodată am subliniat că mi-a lăsat o impresie tulburătoare şi sigur este vrăjitoare. Mă tentase la nebunie femeia din ea.
- Da, este o dulce, depinde cum stă cu hormonii. Soţul ei este diplomat şi mult mai în vârstă ca ea. Dacă ai metode, încearcă.
- Nu, n-am nici o metodă voi folosi atracţia universală sigur şi ea are ceva care-i pe aceeaşi lungime de undă cu mine. Nu ştiu, cred că este o îndrăzneală din partea mea şi te rog să mă ierţi de sinceritate.
De câte ori mi se întâmpla să cunosc o femeie frumoasă cu atracţie peste limitele normale, încercam să mă transpun într-un erou din Atacul lupilor, Adrian., alias Tigrul Bengal, greu dar în mare reuşeam. El îşi subjuga victimele lăsându-le fără putere în pornirile lui de a le poseda. Îl ajuta fizicul şi ochii lui de panteră.
Doctoriţa avea ceva din calităţile Tigrului Bengal, eroul principal din Atacul lupilor. Mă simţeam subjugat, manipulat. Voi încerca să o atac direct fără a o lăsa să-şi folosească armele dar asta după ce îmi va spune diagnosticul.
Trei zile am hoinărit prin Galaţi. Am descoperit vechi prieteni, am vizitat Combinatul Siderurgic de care mă leagă amintiri, stadionul, clubul Ancora unde doar doctorul şi doi veterani ai rugbiului mai erau. Mă cunoşteau  cei din generaţia mea i-am întâlnit prin oraş, alţii au plecat în ţară aşa cum am plecat şi eu.
Toate mă atrăgeau. Când am ajuns la hotel eram obosit şi dormeam două, trei ore. Căutam să fiu cât mai odihnit ca la ora şase după amiază să fiu freş când aveam oră la doctoriţă.
Gil Dobrică plecase. Suferea cu picioarele şi trebuia să meargă la Bucureşti unde avea doctorul care-l trata. Rugam recepţionerul sau recepţionera să mă trezească din timp ca la ora şase să fiu punctual.
Următoarele două şedinţe s-au desfăşurat într-un fel de dialog, ea mă întreba şi eu îi răspundeam. Unde nu înţelegeam întrebarea o rugam să o reformuleze. În acest timp nu încetam o clipă să nu savurez orice zâmbet orice mişcare a ei. Aproape că nu mă mai interesa consultaţia căutam să o lungesc cât de mult acolo unde se putea ca să fiu în prezenţa ei. Cred că a descoperit dorinţele mele deoarece s-a modificat discuţia de la doctor la pacient, devenind o discuţie care nu avea nici o legătură privind stabilirea unui diagnostic sau poate şi asta era o metodă psihologică.
La a patra şedinţă trebuind să definitiveze un lucru am stat lungit pe canapeaua specială. Am vrut să fac în aşa fel să nu mă poată hipnotiza dar nu am reuşit oricât de mult mi-am impus. A fost suficient să se uite în ochii mei şi imediat am avut aceeaşi senzaţie ca la prima şedinţă. Mi-a luat mâna, am simţit răceala stetoscopului pe inimă şi mi-a spus să revăd totul, adăugând că dacă termin să o iau de la capăt şi dacă-mi mai aduc aminte de ceva ea nu va interveni decât atunci când pulsul meu se va modifica alarmant.
Nu am înţeles mare lucru dar am făcut aşa cum mi-a spus. Am trecut o dată peste toate iar după aceasta toată mintea mea era plină cu doctoriţa. Mi-o imaginam în toate ipostazele exact ca un obsedat. Am simţit că mă strânge de mână şi-mi spune:
- De ce nu te gândeşti la temă?
M-am speriat şi imediat mi-am schimbat gândul la altceva şi mi-am spus „da, tipa sigur este o vrăjitoare, nu văd cum aş putea ajunge să fac dragoste cu ea”. După aproximativ un sfert de oră trece cu mâna peste ochii mei şi-mi spune să-i deschid. Parcă era şi mai frumoasă, am avut un sentiment de inferioritate şi cu toate astea mi-o doream ca aerul, ca hrana, ca tot ce-ţi poţi dori mai mult pentru trupul tău.
Stăteam în capul oaselor pe fotoliu canapea şi mă uitam la ea, o savuram. La un moment dat lasă bloc notesul pe genunchi, se uită la mine şi mă întreabă:
- Acum, când mă priveşti, la ce te gândeşti?
M-a pus în încurcătură nu ştiam ce să-i răspund. Am bolborosit ceva după care revenindu-mi i-am spus:
- Să fiu sincer?
- Da.
- Nu vă supăraţi?
- Nu mă supăr, ştiu ce ai gândit şi gândeşti, dar vreau să aud cu vocea dumitale.
- Bine. Mi-aş dori din tot sufletul să fac dragoste cu dumneata.
Nu mi-am luat ochii de la ea. Vroiam să-i văd reacţia. Mă aşteptam să-mi spună onorariul şi să-mi deschidă uşa sau pur şi simplu să mă dea afară. Nici pomeneală de asta. A zâmbit frumos şi mi-a spus:
- Am avut sute de pacienţi dar un tupeist de genul acesta nu mi-a fost dat să întâlnesc. Ca să te ajut trebuie să mai ţinem câteva lecţii. Am înţeles că nu eşti din Galaţi.
- Nu, sunt din Braşov şi sunt în concediu.
- Acum ce program ai?
- Nici un program, doar să ciugulesc ceva şi să hoinăresc. 
A râs un pic zglobiu şi nu ştiam de ce. Şi-a dat seama şi-mi spune:
- Nu înţelegeam cuvântul „ciugulesc”, da fapt l-am înţeles dar mi-a plăcut cum ai spus-o. După ce ciuguleşti şi hoinăreşti faci cu mine o plimbare până la Brăila? Eu am un cabinet şi la şcoala de acolo. Am înţeles că ai maşină?
- Da. Ciuguleala şi hoinăreala o las pe altă dată. Dacă vreţi putem merge imediat, o fac cu toată plăcerea. Am vrut să spun şi dragostea dar m-am abţinut.
A zâmbit atât de frumos, un surâs cuceritor plin de farmec şi care-ţi pătrunde în adâncul sufletului ca o săgeată. Nu-mi venea să cred că m-am apropiat atât de uşor de acest monument de frumuseţe, gingăşie şi fineţe.
Atracţia universală a funcţionat încât a trebuit să-mi prelungesc concediu ca să termin tratamentul. A fost un tratament cu cele mai speciale metode  de tratat suflete. Am fost pe punctul să mă mut în Galaţi, lucru uşor pentru mine în domeniul în care lucram şi o făceam cu toată convingerea. Puteam să jur că nimeni şi nimic nu-mi mai putea modifica hotărârea dar a apărut un amănunt care a răsturnat totul. Mi-a propus să mă mut în Galaţi şi să avem o viaţă paralelă şi nu-mi va lipsi nimic deoarece ea nu va putea fi liberă niciodată şi nu poate divorţa. Are un legământ pe care nu-l poate încălca. Asta cât timp este în viaţă soţul ei. Nu-l cunoşteam şi habar nu aveam cum arată dar ştiu că am spus „nu” categoric.
Asta a făcut-o puterea unei fraze, să nu-ţi clădeşti fericirea pe nefericirea altora. Şi astfel a mai apărut în viaţa mea o idilă întreruptă la apogeu  după care am suspinat mult timp după aceea.
Finalul s-a rezumat la o simplă întrebare şi un sfat care s-a petrecut la ultima şedinţă de psihologie în cabinetul din Brăila când mi-a spus:
- Ne oprim la întrebarea asta?
- Da, am răspuns eu gânditor şi puţin nehotărât.
- Ca specialist îţi dau un ultim sfat şi un ultim sărut. Învaţă să trăieşti singur!
Când m-a sărutat plângea sufletul în mine. Două lacrimi mi s-au scurs pe obraz. Cu arătătorul mi-a şters lacrimile şi a plecat. Din uşă mi-a spus:
- Când pleci încuie uşa şi aruncă cheia. 
Asta s-a întâmplat în cabinetul ei din Brăila. Am strigat după ea să o conduc. Mi-a răspuns:
- Stai liniştit că mă descurc. Adio.
Geamul de la cabinet dădea în stradă. Am urmărit-o până când s-a pierdut în lumea de pe stradă. Pasul grăbit şi vântul îi flutura rochia ca o eşarfă care parcă îmi spunea adio. Ce stupide şi dureroase sunt despărţirile de genul acesta. Şi culmea, nu eram la prima abatere. Urmărind-o, subconştientul mi-a pus imaginar filmul, Raluca, căsătoria, Dorina, Drumul gherghinelor, Două surori, Statuia egipteană iar la final şedinţele de psihologie.
După ani am revenit la Galaţi. Am hoinărit pe traseul amintirilor cu dorinţa să-mi mai hrănesc sufletul cu o lecţie de psihologie. Nu am avut cu cine. Am întrebat peste tot de doctoriţa de psihologie nimeni nu ştia nimic. Doctorul Nae a fost singurul care mi-a spus ceva. „Nu ştiu nimic de ea, a dispărut aşa de-odată. Când m-am găsit cu ea după ce ai plecat tu, mi-a spus că ai fost ultima ei lecţie de psihologie.
Interesant un lucru, asta ca o constatare. De câte ori construiesc ceva şi vreau să fie trainic, se întâmplă să apară ceva care năruie totul. Să fie un blestem? Ori o obsesie de a mea? Tot ce se poate deoarece păcate am destule ştiute şi neştiute şi sper ca până la final să le plătesc pe toate şi să-i urmez sfatul profesoarei de psihologie: „Învaţă să trăieşti singur”.



PROSTITUATA

De la şedinţa de psihologie au trecut şase luni şi nu-mi reveneam afectiv, sufeream. Nu concepeam ca o relaţie atât de frumoasă să se întrerupă brusc.  Nu eram la prima abatere, dar cele trăite cu o specialistă în amor nu-mi părăseau subconştientul. Îmi impuneam pe toate căile şi metodele yoga să nu mai sufăr şi nu reuşeam decât în foarte mică măsură. La cel mai mic semn aş fi zburat la Galaţi. Simţeam prin telepatie chemarea ei dar nu am reuşit să înving mândria alegând să sufăr. Mereu o am în imagine când a plecat de la cabinetul din Brăila, cu părul în vânt, pierzându-se printre lume şi ultimele ei vorbe: „ Închide uşa şi aruncă cheia”.
Căutam soluţii să depăşesc starea şi nu le găseam. Mă condamnam că nu am fost de acord cu propunerea ei de a duce o viaţă paralelă, cu mine , să mă mut în Galaţi, să avem locuinţa noastră şi ea să-şi păstreze căsnicia deoarece obligaţiile religioase şi familiale nu o puteau face să desfacă căsnicia, lucru neacceptat din partea mea sub nici o formă.
În ultima seară de iubire şi prima de război mi-a spus:
- Am vrut să trăiesc cu tine o aventură fără să-mi dau seama că o să mă îndrăgostesc de tine, de aceea trebuie să găsim o soluţie de mijloc deoarece eu nu pot din mai multe puncte de vedere să desfac căsnicia.
Fără să mă gândesc prea mult, am spus cu un refuz simplu „nu”. Pe moment şi chiar după aceea nu mă vedeam sub nici o formă într-o relaţie de genul propus de ea.  
Astea au fost ultimele noastre „confruntări” pe care încerc cu toată puterea să le uit. Îmi doresc să păstrez doar ultima imagine cu ea când fugea cu părul fluturând în vânt şi pierzându-se în lumea de pe stradă.
Am trăit cu ea o poveste tulburător de frumoasă, scurtă dar în care totul a fost minunat şi ca să nu sufăr trebuie să uit şi trebuie să reuşesc şi ca să reuşesc trebuie să încerc o altă relaţie şi asta cât mai repede altfel s-ar putea să iau drumul Galaţiului, ceea ce ar putea fi o decizie greşită.
A trecut un an şi după acest timp simţeam că-şi doreşte să-mi dea un semn de viaţă dar până la urmă aşteptarea a fost zadarnică. Sărutam în fiecare seară cruciuliţele Ralucăi dar nu apărea acea linişte când nu cu mult timp în urmă le ceream ajutorul şi simţeam cum mă liniştesc. A trecut o perioadă când seara nu le mai sărutam. De fapt le rătăcisem prin casă şi am uitat de ele. După un timp le-am găsit, le-am curăţat şi mi le-am pus la gât.
După o săptămână am luat o decizie ciudată şi anume să merg într-o parcare unde staţionau tirurile ştiind că acolo se găsesc fete care practică în zonă cea mai veche meserie, după spusele unui amic, şi sunt fete faine şi nici nu sunt scumpe.
Aveam zece zile de concediu şi luasem şi o primă în urma unei lucrări pe care o inaugurase preşedintele Ceauşescu ocazie cu care ne-a felicitat şi i-a spus şefului care răspundea de lucrare să aibă grijă de noi şi a avut.
Mi-a plăcut cuvântarea lui Ceauşescu din care am reţinut „dragi tovarăşi am făcut un obiectiv necesar nouă şi viitorului. În anul două mii fiecare român apt de muncă trebuie să aibă casă şi serviciu.” Am făcut această paranteză deoarece de câte ori îmi aduc aminte de acest eveniment bat din palme. 
Deci, luasem o primă destul de substanţială şi zece zile de concediu şi o decizie cam ciudată. Asta deoarece nu vroiam să-mi fac o relaţie pe termen lung, mă simţeam incapabil să o menţin fiindcă făceam gafe sau se întâmpla ceva care strica totul şi bineînţeles nu căutam vina nimănui, marele şi singurul vinovat fiind eu.
Hotărât 100% mi-am luat bani, m-am schimbat, am verificat maşina şi am plecat. Nu aveam nici o direcţie. Am plecat spre Târgul Secuiesc. Dacă în parcarea de la Luncă nu găseam nimic, mergeam la Sf. Gheorghe unde aveam nişte ospătăriţe pe care nu le văzusem de mult timp.
În parcare un tir parcat iar în jurul lui nici o mişcare. La intrare în capătul opus două fete cam de aceeaşi talie, îmbrăcate provocator. Am încetinit şi am oprit lângă ele. Una din ele a dispărut în boscheţii din margine. Am auzit când i-a spus celei care a rămas pe loc:
- Ţi-l las ţie eu îl aştept ……..
Nu am înţeles pe cine. Am oprit lângă ea şi i-am făcut semn să vină la geam. Cam nehotărâtă a venit şi i-am spus:
- Am nevoie de o fată.
Fiind umbră nu i-am văzut faţa.
- Depinde pentru ce, mi-a răspuns.
- Pentru ce ştie să facă dacă la ora asta este aici.
- Să zicem că ai găsit-o. Dacă ne înţelegem la preţ şi banii înainte.
I-am deschis portiera şi am invitat-o în maşină iar în acest timp am analizat-o. S-a aşezat în scaun cu faţa spre mine. Corespundea. O mignonă bine proporţionată cam tuciurie dar frumuşică foc. Ca să-mi dau seama dacă corespunde apetitului meu sexual, am aplicat metoda lui nea Alecu, care-mi spunea metoda lui la o sticlă de vin şi o cafea, când vroia să-şi facă o amantă.
„Când vroiam să agăţ o gagicuţă, mergeam în spatele ei cinci sau zece minute şi îmi fixam privirea în ceafa ei indiferent cu cine era şi dacă după zece minute întorcea capul şi se uita înapoi a mea era.”
Eu îl întrebam:
- Şi dacă era cu cineva cum procedai?
- Dacă era singură mă apropiam de ea, o luam de braţ şi o întrebam.” Eşti sora lui Angelica?”. Majoritatea spuneau că nu dar acceptau conversaţia şi restul se înţelege. Dacă era însoţită căutam să aflu cine este şi găseam soluţia. Ca să fii sigur că poate fi o bună parteneră de sex, după ce o cunoşti, o iei de umeri pe la spate, te lipeşti de ea cu nasul în părul ei şi dacă adulmeci mirosul părului ei şi simţi că o doreşti, du-te cu ea la sigur. Toate simţurile vor funcţiona la adevărata lor valoare.
Am aplicat metoda cu părul după ce am intrat în discuţie cu ea. Am servit-o cu o ţigară dar mi-a spus că nu fumează. Am dat radioul mai încet şi am invitat-o să facem câţiva paşi împreună. Pentru că a acceptat i-am dat douăzecişicinci de lei. Surprinsă a luat bancnota şi a băgat-o la sân spunându-mi:
- Pentru ce sunt ăştia?
- Doar ca să stăm câteva minute de vorbă.
- Tariful meu este de cincizeci.
- Bine, ăştia ţi i-am dat doar să stăm de vorbă.
- Foarte bine! 
M-a luat de braţ şi ne plimbam în parcarea care era destul de lungă şi nu era decât un TIR parcat. Am vrut să-i spun să mergem în altă parte dar mă ţinea aşa frumos de braţ, lipită de mine. Discutam cu ea şi era destul de isteaţă şi deloc proastă. Purtam un dialog perfect cu ea. La prima impresie sigur avea cultură generală. Ca să-i pot mirosi părul m-am oprit în loc. Răsărise luna. Am trecut în spatele ei, am luat-o de umeri şi i-am spus:
- Uite ce frumos răsare luna.
- Şi mie îmi place la nebunie să urmăresc cum răsare luna şi cum apune soarele.
- Îmi place ce aud, asta înseamnă că eşti romantică.
Nu a zis nimic. Am avut impresia că a oftat. Am lipit-o de mine şi mi-am înfundat nasul în părul ei. Nu mă aşteptam să miroasă atât de frumos. Am stat cu nasul în părul ei ceva timp. O simţeam, mi-o doream. Am întors-o spre mine. Era micuţă, îmi ajungea puţin peste bărbie cu creştetul capului.  Întrebătoare nedumerită a ridicat privirea cu ochii larg deschişi şi se uita la mine.
- Cine eşti dumneata?
- De ce?
- Aşa! Nu eşti ca ăştia, arătând spre un tir care a oprit în parcare în faţa celuilalt staţionat.
- Cred că nici tu nu prea eşti nimerită în meseria asta şi am sărutat-o pe frunte.
Am simţit cum s-a lipit de mine.
- O fac de nevoie.
- Cu Miliţia cum vă descurcaţi?
- Cam greu, destul de greu. Mai stăm pe la răcoare ..
Am luat-o de bărbie şi m-am uitat în ochii ei. Avea o privire clară şi sinceră şi tânără. Am întrebat-o câţi ani are şi mi-a spus că douăzeci şi doi.
- De ce nu-ţi ei un serviciu?
- Nu ştiu, nu-mi place, n-am găsit.
- Dar să-ţi vinzi trupul îţi place?
După o pauză îmi spune:
- Este ereditar şi  mama o practică, şi eu şi ea o facem de nevoie.
Nu-mi venea să cred că o mamă îşi trimite fata să se prostitueze. Am avut un sentiment aiurea, am vrut să-i dau nişte bani şi să o las în pace dar stătea aşa frumos lipită de mine. Am mângâiat-o uşor pe păr. Avea un păr frumos şi culmea îl purta exact aşa cum îmi plăcea mie, peste umărul stâng şi îi acoperea sânul. Simţeam că dacă intru în amănunte cu ea despre cum practica meseria, ce ştia să facă sigur nu-mi mai plăcea şi o lăsam în pace.
Bani aveam, timp aveam şi am hotărât dacă-i sănătoasă şi poate să stea cu mine câteva zile şi dacă ne înţelegem la preţ o iau cu mine. Am luat-o de bărbie,  la fel  de întrebătoare s-a uitat la mine cu ochii ei destul de frumoşi că-mi venea să-i sărut.
- Ce ochi frumoşi ai. Îmi dai voie să ţii sărut?
Nu a zis nimic, i-am sărutat şi am simţit cum m-a strâns de mână ca semn că ia plăcut sau cel puţin aşa am înţeles eu din gestul ei.
- Uite cum facem. Poţi să-mi fii parteneră câteva zile?
- Da, dar banii înainte.
- Cât?
- O foaie pe zi şi restul câte zile?
- Să zicem cinci.
- Bine! unde mă duci?
- Undeva să te simţi bine. Eşti sănătoasă?
- Eu aşa zic, dar să ştii că eu fac sex protejat şi oral.
- Cum oral?
- Uite aşa, nu suport să-şi bage s…în mine.
- Bine, vedem noi.
- Nu vedem, sigur, să nu avem discuţii.
- Bine, ai tot ce-ţi trebuie?
- Nu, trebuie să merg acasă să-mi iau ce-mi trebuie şi să-i las bani lui mama.
- Unde stai?
- La intrare în Braşov.
- Bine, hai să mergem.
La lumina lunii am văzut pe faţa ei o bucurie, un zâmbet. Se opreşte. Se uită la mine şi-mi spune:
- Pentru prima dată în viaţa mea plec fără frică cu un bărbat. Pe mine mă cheamă Simona dar ai mei îmi spun Pufuleţ, nu ştiu de ce dar mie îmi place. Pe tine cum te cheamă?
- Ia de bază ce-ţi spun sau vrei să-ţi arăt buletinul!?
- Nu! iau de bază ce-mi spui, pe buletin mă uit cu  altă ocazie.
Mi-a plăcut spontaneitatea ei. I-am spus cum mă cheamă şi s-a cuibărit cu picioarele turceşte pe scaunul din faţă şi cu faţa la mine.
- Ciudat om eşti! Dar este mişto, sper să nu mă îndrăgostesc…
- Eşti puştoaică faţă de mine.
- Şi ce dacă, se poartă. Vrei să-ţi ghicesc în palmă?
- O ştii şi pe asta?
- Şi încă bine, dă-mi palma stângă.
Luna se ridica tot mai sus şi lumina ca ziua. Îmi plăcea compania ei. I-am făcut plăcerea şi i-am dat mâna. Am vrut să aprind plafoniera la maşină dar m-a oprit spunându-mi că se vede foarte bine şi a început să-mi ghicească. Nu mă interesa ce-mi spune pentru că eu mă gândeam unde să mă duc cu ea. Îmi închide palma şi spune:
- Am curajul să merg cu tine oriunde, nu eşti un om rău. Cât este ceasul?
- Unsprezece.
- Hai s-o ştergem, la ora asta trece patrula. 
Am pornit maşina şi am plecat. Ar fi fost culmea să mă prindă miliţia că mă alegeam şi cu o amendă. Îmi venea să o sărut că a fost pe fază. Eram la prima abatere într-o astfel de relaţie şi habar nu aveam cum să mă comport cu o prostituată.
- Unde mergem?
- În staţia de autobuz. Îmi dai trei foi şi mă aştepţi.
I-am dat banii fără să-mi pun problema că nu se va mai întoarce. I-a luat şi mi-a spus:
- Arată-mi buletinul să-i spun lui mama cu cine plec mai mult timp.
- Şi la şoferii din parcare le ceri buletinul?
- Avem metodele noastre, o să-ţi povestesc eu, într-un fel lucrăm în echipă. Aşteaptă-mă aici, eu stau în blocul din faţa alimentarei, scara B, şi mă cheamă Simona Melinte. Vin repede, să mă aştepţi.
Spunea toate astea stând în genunchi pe scaunul din faţă. A trecut cu mâna peste barba mea şi cu spatele înainte iese din maşină. Închide uşa şi aproape fugind pleacă. Se întoarce din mers, îmi face cu mâna şi continuă să meargă repede.
Am aşteptat-o aproape o jumătate de oră timp în care am revăzut totul. Nu-mi venea să cred că a decurs totul aşa. La început îmi făceam probleme cum să procedez şi parcă acum îmi venea să renunţ. Nu mă vedeam să fac dragoste cu o prostituată. Subconştientul a funcţionat conducându-mă aşa cum şi-aş fi dorit şi de fapt cum am gândit când am plecat de acasă. Eram la prima tentativă de genul acesta şi intuiam că totul va fi aşa cum mi-am dorit. Am luat în palme cruciuliţele Ralucăi, le-am trecut peste buze şi le-am lăsat să atârne peste cămaşă.
Furat de gânduri, nu am observat când a venit. Să nu o mai recunosc, parcă era altă persoană. Părul îl avea la fel atârnând pe umărul stâng dar era îmbrăcată altfel, mai elegant. Avea o fustă mai puţin provocatoare până aproape de genunchi, pantofi cu toc şi giacă de piele strânsă în talie. Uitându-mă atent, geaca era aceiaşi. A deschis uşa, uşor face o piruetă şi-mi spune:
- Îţi place cum arăt?
- Perfect, să nu te recunosc!
- Mă bucur, unde mă duci?
- Ţi-am spus, undeva unde să te simţi bine. Tu unde  ai vrea?
- Oriunde numai la hotel în Braşov, nu.
- La Predeal sau la Sinaia, unde-ţi place?
- La ……Sinaia! Sau unde vrei tu şi unde-ţi permiţi. Eu nu sunt pretenţioasă.
Nu am zis nimic, i-am sărutat mâna, gest care a făcut-o să s lipească cu spatele de uşa maşinii, uitându-se curioasă la mine.
- Ce s-a întâmplat?
- Nimic, nu am înţeles gestul cu sărutatul mâinii.
- Nu aşa-i frumos?
- Ba da.
Am plecat spre Sinaia unde ştiam o pensiune unde-mi plăcea mie să stau. Am vrut să merg la Furnica dar cum nu mai fusesem de mult acolo nu mai cunoşteam rosturile. Pe deasupra Furnica îmi aducea aminte de clipele trăite cu un monument de frumuseţe, statuia egipteană, momente care de câte ori îmi aduceam aminte de ele îmi tulburau sufletul.
După ce am trecut de Predeal, bucuroasă mă întreabă:
- Mergem la Sinaia?
- Păi nu aşa ai vrut?
- Ba da. Îţi mulţumesc.
La popas la Cerbul, am oprit cu intenţia de a ciuguli ceva pentru că-mi era foame. A fost şi ea de acord.
- La ora asta mai este deschis?
- Au program prelungit, i-am spus, sper să avem noroc.
Şi am avut. În local era destulă lume, un fel de masă comună care era pe terminate. Am întrebat ospătăriţa care servea dacă ne mai poate servi şi ne-a spus să luăm loc la masă uitându-se lung la Pufuleţ, aşa mă hotărâsem să-i spun.
- Te cunoaşte? S-a uitat lung la tine!
- Nu, cred că pe tine te cunoaşte, te-a urmărit de când am intrat.
- Se poate, cred că a lucrat la Dâmbul Morii, înseamnă a avem noroc. Ce vrei să mănânci?
- Nimic.
- Nu cred să aibă aşa ceva n meniu!
A zâmbit frumos. La lumina era frumuşică foc. Când ne-am dar jos din maşina s-a lipit de mine luându-mă de braţ ca o profesionistă. Era altă fiinţă. M-am îndepărtat un pic studiind-o. M-a întrebat:
- Ce s-a întâmplat?
- Nu ştiu, eşti altă femeie!
Nu a zis nimic şi s-a lipit din nou de mine. Am sărutat-o pe creştet şi am intrat în local. Nu a durat mult şi a venit ospătăriţa. Da, mă cunoştea pentru că mi-a spus pe nume. Ca să nu mă dau de gol că nu o recunoşteam am zis:
- Sărut’mâna, de când lucrezi aici?
- Nu de mult.
- Te rog să ne dai şi nouă ceva de mâncare, o gustare, o friptură, ce ai. 
Între timp i-am observat ecusonul şi i-am spus pe nume. În acel moment mi-am adus aminte de ea. Lucra la Camping şi era iubita unui mecanic auto care mă servea pe mine de câte ori aveam nevoie sau probleme cu maşina. Sanda, aşa o chema, ne-a adus imediat două fripturi pe cinste. Am întrebat-o la ce oră închid şi mi-a spus că nu-s probleme, putem mânca liniştiţi. Pufuleţ s-a mirat şi a zis că ea nu poate mânca friptura că este prea mare.
- Nu-i nimic, v-o punem la pachet, a spus Sanda.
- Te rog să ne aduci şi o sticlă de vin cu două pepsi. Miliţia a trecut pe aici?
- Uite-i la masă, sunt în civil. A fost ziua la unul din ei aşa că stai liniştit. Eşti cu maşina?
- Da. Ce face Costică, nu l-am văzut de mult.
- Nu ştiu, ne-am certat, are altă iubită pe una Leana, o ştii lucrează la Marcela. Văd că şi dumneata ……..Mă duc să vă aduc vinul.
- Ştiu ce-ai vrut să spui dar şi eu am altă iubită iar Marcela este de domeniul trecutului.
- Se vede, uitându-se la Pufuleţ cu studiu, aşa sunteţi toţi.
- Poate că avem motive!
- Da! Da! Motive pe care le inventaţi voi …..şi a plecat să aducă vinul.
- M-a enervat tipa, a spus Pufuleţ, uitându-se la mine cam obraznic.
- Nu-ţi fă probleme Pufuleţ, aşa sunteţi voi fetele, cu personalitate.
- Cum mi-ai spus? Îţi place să-mi spui aşa?
- Păi nu aşa te cheamă?!
I-am luat mâna şi plimbând-o peste barbă am continuat.
- Eşti o dulce şi mie îmi place să-ţi spun Pufuleţ. Cine ţi-a dat acest nume sigur a vrut să te dezmierde.
S-a uitat lung la mine cu ochii larg deschişi şi-mi spune:
- Cred că am să am probleme cu tine, te pricepi să umbli la corzile sensibile.
- Spune-mi te rog, viaţa ta particulară care este, ai un iubit?
- De ce-mi pui asemenea întrebări?
- Pentru că eu nu vreau să te iau ca ceea ce faci.
A dat farfuria cu friptură la o parte deşi luase doar de câteva ori şi a spus:
- Mie nu-mi mai trebuie.
S-a lăsat pe speteaza scaunului cu privirea undeva în gol. Mi-am dat seama că întrebarea mea a răscolit-o făcându-mă să-i spun:
- Nu trebuie să-mi răspunzi. Ţi-am pus această întrebare deoarece nu ai aspect de prostituată şi nici comportamentul ei.
- Mulţumesc, eşti un domn. Ţi-am spus eu că eşti un tip ciudat, de fapt sigur eşti ciudat.
- Sunt la fel ca ceilalţi care au beneficiat de serviciile tale.
- Să ştii că mă faci să plâng.
- Te rog gata, nu-mi mai spune nimic, discutăm despre altceva, schimbăm subiectul.
- Acum m-ai răscolit. 
Face o pauză. M-a rugat să-i pun vin în pahar pe care l-a băut aproape imediat şi continuă. 
- E cam lungă povestea.
- Şi nu avem timp? Până dimineaţă mai este!
- Bine. Îmi dai voie să te ţin de mână?
- Dacă-ţi face plăcere!
- Nu numai, dar îmi inspiri ceva ciudat, o linişte care mă ajută să-ţi vorbesc.
I-am sărutat mâna. Am observat pe deget un inel destul de scump pe care nu-l văzusem. L-a răsucit uşor pe deget şi-mi spune:
- Şi acesta are povestea lui. În afară de mama nu am pe nimeni. Cândva am avut un iubit de care, ca orice fată, am fost îndrăgostită. Nu împlinisem şaisprezece ani. Mama era la puşcărie, condamnată pentru şase luni pentru prostituţie. Tată nu am, mama nu mi-a spus sau nu ştia cu cine m-a conceput. Eram o pradă uşoară pentru băieţi. 
Am cunoscut pe unul, un animal, făcea dragoste cu mine şi mă bătea. Eu îl iubeam. Când i-am spus că sunt gravidă m-a părăsit. Acum este în puşcărie pentru că a violat o fată care nu l-a iertat. Am dat şi eu declaraţie pentru ea.
Când a început să povestească, încet, încet, pe figura  ei a apărut o pală de tristeţe. Mi-am dat seama că retrăieşte momente care au afectat-o emoţional şi am încercat să o deconectez de această stare. I-am luat mâna între palmele mele şi o mângâiam uşor spunându-i:
- Pufuleţ, te rog, nu intra în amănunte. Ţi s-a răcit friptura. Ia şi mănâncă şi iartă-mă că ţi-am răscolit amintirile urâte.
S-a uitat la mine cu ochii ei rotunzi şi am văzut cum a reapărut pe faţa ei o mulţumire de fapt şi mi-a spus „mulţumesc” şi a început să mănânce chiar cu poftă. I-am umplut paharul cu vin. După ce a băut o gură îmi spune:
- Mulţumesc. Îmi place cum îmi spui Pufuleţ. Nu ştiu, sună ciudat faţă de cei care-mi spun aşa, sună ca o mângâiere. Eşti ceva nou pentru mine şi nu ştiu cum să mă comport.
- Te comporţi foarte bine, fii tu însuţi, în alt personaj nu cred că ţi-ar sta bine.
- Nu te deranjează cine sunt sau mai precis ce fac?
- Nu! deloc. Eşti o fetiţă minunată şi pe deasupra şi frumoasă.
Se uită la mine cu aceeaşi privire iar două lacrimi i se preling pe obraji, pe care nici nu le-a simţit. Cu dosul palmei îşi şterge nasul. Când şi-a dat seama că nu-i frumos, a luat un şerveţel şi a continuat ştergându-şi şi lacrimile de pe obraji. Nu spunea nimic. Eram sigur că nu le-a simţit că s-au slobozit libere din ochi. A aruncat şerveţelul în scrumieră. Eu am scos o ţigară din pachet şi vroiam să o aprind. Mi-a luat bricheta din mână şi mi-a spus:
- Lasă-mă să te servesc eu.
- Mulţumesc, ia şi tu una.
- Ţi-am spus că eu nu fumez.
- Nu te deranjează bărbatul care fumează?
- Nu, pentru că nu fac mozol cu ei.
- Ce nu faci?
- Adică nu-i las să mă sărute pe gură şi nici eu pe ei. Cred că nici nu mai ştiu să sărut un bărbat.
- Pufuleţ, lasă astea ….
Am vrut să-i spun să nu-şi mai aducă aminte de ce nu-i place sau nu i-a plăcut. Între timp a venit Sanda şi  ne-a umplut paharele. M-a întrebat dacă mai dorim ceva, i-am spus că nu şi am întrebat-o dacă telefonul public funcţionează.
- Cred că da, dar poţi să dai de la noi.
- Avem voie, nu ai probleme?
- Fără probleme.
- Bine. Te rog să-mi pui o sticlă de vin la pachet.
- Să-ţi fac şi nişte sandvişuri?
- Dacă vrei, mulţumesc.
Am plătit nota, am dat un telefon la pensiunea unde vroiam să ajung dar nu mi-a răspuns nimeni. Era şi normal la două noaptea toată lumea dormea sau aproape toată lumea. Am renunţat la telefon pentru că cunoşteam rosturile de la pensiune. Dacă nu era nimeni speram să găsesc cheia la locul ei sau să-i bat în geam lui Varlam să-mi spună unde este cheia. Am luat pachetul făcut de Sanda, Pufuleţ a luat sticla de vin şi am plecat. La ieşire Pufuleţ m-a impresionat spunând:
- Nu ştiu de ce dar am o plăcere deosebită să te iau de braţ şi să mă lipesc de tine. Mă atragi ca un magnet.
- Mă bucur, simte-te bine. Dacă nu aveam bagaj te luam în braţe.
- Ai face-o?
- De ce nu! eşti micuţă, uşoară şi miroşi atât de bine.
S-a oprit brusc, se postează în faţa mea şi se uită în ochii mei. 
- Ce s-a întâmplat?
- Nimic, vroiam să văd dacă vorbeşti serios.
- Şi ce-ai văzut?
- Multe! 
Se întoarce şi parcă mai cu foc se lipeşte de mine cu totul spunând:
- De mult tânjesc să merg cu drag lângă un bărbat fără să fiu nevoită să fac cele mai scârboase lucruri în viaţa unei femei. Să simt că acel bărbat lângă care merg mă atinge, îmi transmite ceva plăcut, ceva liniştitor, care te face să te contopeşti cu el.
- Şi tu asta simţi?
- Da!
- Pufuleţ! Te cam joci cu cuvintele. Nu-ţi fă probleme ce am negociat rămâne în picioare.
Se opreşte brusc, trece în faţa mea, scapă sticla don mână, o prinde din zbor şi-mi spune:
- Tu asta ai înţeles? 
Mi-am dat seama că am făcut o gafă şi asta inconştient. Trebuia să găsesc cele mai sincere scuze.
- Nu Pufuleţ, iartă-mă, am aruncat aşa o vorbă să văd dacă tu vorbeşti serios.
- În viaţa mea nu am vorbit mai serios ca acum. Îmi vine să plâng şi chiar plâng.
Am apucat-o de bărbie, într-adevăr scâncea. Ajunsesem la maşină. Am pus pachetul pe maşină, am luat-o în braţe, i-a luat sticla din mână şi am aruncat-o în maşină pe banchetă. S-a lipit de mine cu capul întors într-o parte. Am sărutat-o pe creştetul capului şi am simţit cum s-a lipit şi mai mult de mine. Rezemat cu spatele de maşină, am luat-o în braţe ca pe o păpuşă. Nu era grea, s-a uitat la mine curioasă, nu înţelegea ce vreau să fac cu ea. Nici eu nu mi-am înţeles gestul. Afară era o linişte mormântală. Luna, lumina feeric toată zona în care nu ardea decât un singur bec la intrare care lumina şi geamurile localului. La marginea parcării dinspre local era un gard viu din mai mulţi brazi ce parau lumina dinspre local. În rest parcarea era luminată numai de lună. Cred că această lumină de basm mi-a declanşat romantismul plus Pufuleţ care era ca o păpuşă. La ora trei noaptea oboseala nu-şi spusese cuvântul şi nici semne nu erau. Cu fundul pe capota maşinii o ţineam cu o mână şi cu cealaltă încercam să-i adun părul sub bărbie, încadrându-i faţa ca pe o ramă. Era frumoasă era tentantă, efectiv mi-o doream. I-am ridicat capul şi am vrut să o sărut. Când m-am apropiat de gura ei s-a ferit. Am încercat din nou dar a opus rezistenţă. Mi-am adus aminte de ceea ce-mi spusese, de cuvântul ei „mozol”, adică nu-i plăcea să o sărute bărbaţii cu care avea de a face. M-a bufnit râsul. S-a agăţat de gâtul meu şi surprinsă mă întreabă de ce râd.
- De ceea ce mi-ai spus, că nu-ţi place să faci cu bărbaţii.
- Iartă-mă dar nu pot.
- Bine. Hai să mergem.
- Te-ai supărat? Te rog să nu te superi, am să-ţi explic de ce.
- Nu, nu-mi spune nimic, sunt convins că este o traumă pentru tine.
- O ce?
- O traumă psihică produsă de ceva ce nu ţi-a plăcut.
- Pentru prima dată în viaţa mea simt o plăcere, o atracţie pentru un bărbat. 
S-a agăţat din nou de gâtul meu şi mă săruta pătimaş pe gât şi pe piept.
- Pufuleţ, mă exciţi!
- Asta şi vreau.
- Dar, nu-s condiţii, hai să mergem.
- De ce, nu-i nici ţipenie . Se întâmplă ceva ciudat cu mine, te doresc. Bagă-mă în maşină.
Se crăpa de ziuă. Într-adevăr nu era ţipenie de om. În faţa localului două maşini parcate. Luminile stinse. În parcare, în dosul brazilor eram singuri. I-am făcut plăcerea şi am intrat cu ea în maşină pe banca din spate. Am riscat, la ora aia nu credeam că mai poate trece vreun echipaj de miliţie. Am vrut să ies din maşină, să trec la volan, să merg la pensiune care nu era departe, dar nu m-a lăsat.   M-a tras înapoi în maşină şi a blocat uşa. Îşi ia din geantă un prosop, un spray şi-a început să-mi descheie nasturii la cămaşă. Apoi cureaua. Am ajutat-o. Simţeam nevoia să o dezbrac, să-i dezgolesc sânii dar nu puteam deoarece ea îmi făcea un fel de toaletă jos. Îi sărutam părul şi gâtul. Era fierbinte ca focul. M-a şpreiat  şi imediat m-a şters cu prosopul după care am simţit o plăcere halucinantă, îmi făcea sex oral. Am vrut s-o opresc dar mi-am dat seama că ea îşi făcea meseria. După câteva mişcări îmi venea să urlu de plăcere. A simţit că ejaculez şi m-a înfăşurat cu prosopul în timp ce mă săruta pe abdomen, pe gât şi pectorali fără să se atingă de buze. Am luat-o cu palmele de ceafă şi am sărutat-o. Ţinea buzele strânse dar încet s-au predat şi s-a lăsat sărutată. M-a luat de gât şi mă săruta acum ea cu patimă iar cu mâna îmi mângâia pulpele şi toată zona. Nu după mult timp totul era trezit la viaţă, eram gata de acţiune. Vroiam să conduc eu „ostilităţile” dar nu a fost nevoie. Pufuleţ era în acţiune. Şi-a ridicat fusta şi s-a aşezat în poziţia de sex peste mine. Am simţit-o când s-a pătruns. A stat aşa lipită de mine fără să se mişte savurând plăcerea contactului, lucru ce-l simţeam şi eu. Era fierbinte ca focul. Mi-am adus aminte că-mi spusese că ea nu face sex decât protejat. Am vrut să-i spun dar era atât de plăcut momentul şi era păcat să-l tulbur.    I-am dezgolit sânii care s-au lipit de mine ca un magnet. Am dedus că tot ce făcea o făcea cu plăcere, cu dăruire.  Nu înţelegeam totuşi această dăruire a ei ceea ce m-a făcut să fac o pauză în sărutările voluptoase şi să-i şoptesc:
- Pufuleţ, ce-i cu tine?
- De ce, nu-ţi place?
- Ba da, la nebunie.
- Şi mie la fel de mult. Tânjesc după un asemenea moment.
- Spunea-i că tu faci sex numai protejat!?
Nu mi-a răspuns. Şi-a strecurat mâinile pe sub braţele mele căutând poziţiile cele mai bune fără să se dezlipească de mine în timp ce se mişca ritmic. Mă săruta şi o sărutam cu pasiune fără să-mi fac probleme că mi-a făcut sex oral înainte. Am avut o uşoară reţinere dar era aşa de plăcută încât savuram orice mişcare a ei. Scotea nişte sunete înăbuşite. Musculatura vaginală era puternică îi simţeam toate zvâcnirile. Am simţit-o că se apropia de orgasm şi am căutat s-o ajut. Cu palmele i-am cuprins fesele. Nu am cum să descriu comportarea ei decât pot spune că plângea, se zbătea, se înfigea în mine şi eu o ajutam cu palmele pe fundul ei. Când se retrăgea simţeam că-mi ştrangulează penisul. Era ceva uluitor de plăcut, o adevărată profesionistă. Puteam jura că făceam dragoste cu o iubită nu cu o prostituată. Nu-mi venea să cred, o savuram pur şi simplu. S-a oprit şi şi-a introdus ceva în vagin apoi s-a penetrat parcă cu o poftă mai nebună. Mă muşca, mă săruta, mă lingea pe lobul urechii. Vroiam să fac şi eu cu acelaşi lucru. Mă tenta orice părticică a trupului ei. Păcat că toate astea se petreceau în condiţii nu prea confortabile. Am trecut eu deasupra înghesuind-o cu capul în portieră. S-a încolăcit de mine cu mâinile şi picioarele zbătându-se într-un ritm accelerat.
Cred că dacă ar fi venit cineva nu am fi auzit sau văzut ceva. Când m-am eliberat, a ţipat înfundat fiind cu gura  în pieptul meu. S-a zbătut, a zvâcnit de câteva ori şi a rămas nemişcată. Am aşteptat un pic să-mi revin şi eu. M-am întors cu faţa în sus şi am luat-o în braţe. S-a cuibărit la pieptul meu cu mâinile pe sub braţele mele. Sub parbrizul din spate al maşinii aveam o pătură. Am tras-o peste noi. Când am simţit că respira normal am sărutat-o pe creştetul capului şi am întrebat-o:
- Ce-a fost asta Pufuleţ?
- De ce? Nu ţi-a plăcut?
- Ba da, dar a fost o adevărată dăruire din partea ta.
- De mult sau poate niciodată nu m-am simţit atât de bine cu un bărbat.
S-a cuibărit şi mai bine la pieptul meu înfăşurându-ne cu pătura.
- Pufuleţ, hai să mergem de aici. Mie îmi este somn.
- De ce?! Putem dormi aici, nu-i nimeni în parcare.
- Da, dar poate veni.
- Cum vrei tu dar, eu aşa aş dormi, aici. Parcă îmi este frică să mă dezlipesc de tine. Prea a fost plăcut şi frumos totul.
- Bine, dormim aici. Dacă ne verifică miliţia, eşti prietena mea şi ne-am oprit aici de oboseală.
- Mulţumesc!
În viteză ne-am aranjat ţinutele. S-a cuibărit din nou la pieptul meu şi aproape imediat a adormit. Mie nu-mi era somn deşi se crăpase de ziuă. I-am ridicat capul aşezându-l mai comod pe braţul meu. Mă uitam la ea la lumina zilei şi nu-mi venea să cred ce frumoasă era, cu trăsături frumoase, cu un ten curat şi îngrijit. Îmi venea să o sărut ceea ce am şi făcut. Nu s-a trezit dar braţul ce-l ţinea între picioarele mele l-a scos şi m-a cuprins, a expirat ca un oftat şi şi-a continuat somnul. Mă şi gândeam, oare ce prostituată este această fiinţă care a stors din mine o plăcere echivalentă sau chiar mai mare decât o iubită pe care o iubeşti şi te iubeşte cu dăruire. Aceste simţăminte le mai puteam pune pe seama abstinenţei de aproape şase luni, toată iarna ce trecuse. Cu aceste gânduri şi urmărind răsăritul de soare am adormit şi eu cu nasul în părul ei.
De multe ori am dormit în maşină cu scaunele desfăcute în pat şi mă sculam cam obosit. De data asta cu scaunele nedesfăcute şi rezemat cu spatele de portieră, cu Pufuleţ în braţe, m-am trezit perfect odihnit doar gâtul   mi-a pocnit de vreo două ori.
Din acest somn liniştit m-au trezit nişte ciocănituri uşoare în geam. Era Sanda. Am deschis geamul, Pufuleţ nu s-a trezit. În şoaptă Sanda mi-a spus:
- Aţi dormit aici?
- Da! Ceva probleme? Maşina Miliţiei era parcată în faţă la local, arătându-i spre ea.
- Nu. Îşi beau cafeaua. S-au uitat la voi şi v-a lăsat în pace. Am venit să-ţi spun ca să şti.
- Mulţumesc mult. Fă-mi şi mie două cafele venim şi noi imediat să le bem.
- Ţi le aduc aici dacă vrei.
- Nu te superi?
- De ce, asta îmi este meseria, mai servim clienţii şi la botul calului.
- Eşti o drăguţă dar lasă ca vin eu să le iau.
În acest timp s-a trezit şi Pufuleţ. S-a uitat la mine lung, puţin speriată, apoi a zâmbit şi mi-a mângâiat barba spunând:
- Credeam că am visat şi chiar dacă am visat a fost un vis frumos care mi-a plăcut. 
Când a văzut-o pe Sanda plecând de la maşină s-a speriat.
- Sunt ceva probleme?
- Nu. Stai liniştită.
- Doamne, ce bine am dormit şi ce vis frumos am avut.
- Altul decât cel care credea-i că o să-l visezi?
- Nu, acelaşi. Cum facem că aş vrea să merg la baie.
- Te descurci singură sau te conduc?
- Nu, mă descurc în boscheţi.
- Pufuleţ, mergem la baie, este destul de curat.
- Bine, hai să mergem.
Când vede maşina Miliţiei se opreşte brusc.
- Ce facem?
- Nimic, mergem la baie şi dacă ne întreabă….
- Ştiu, sunt prietena ta şi venim de la Bucureşti şi ne-am oprit de oboseală.
- Bravo!
Am fost la baie, apoi am luat cafelele şi le-am băut pe capota maşinii. Soarele era sus aproape de miezul zilei. Dormisem mult şi bine. Miliţienii care-şi beau şi ei cafeaua s-au uitat la noi dar nu ne-a zis nimic. Am lăsat ceştile şi am plecat. Într-un sfert de oră eram la pensiune. Nu era nimeni. De la telefonul public din faţă, am dat un telefon la serviciu la mine şi am rugat-o pe Ani, secretară, să-mi dea curs la cererea de concediu. Mi-a spus că deja figuram aşa conform discuţiei cu şeful. Nu-mi luasem banii şi am rugat-o să-i spună lui Nuţi, casiera, să-i ţină până mă întorc.
Varlam care avea grijă de pensiune era acasă. Mi-a dat cheia, am parcat maşina în stradă şi ne-am dus la cameră. Pensiunea fiind în zona Casei Sindicatelor, avea apă caldă şi simţeam nevoia să fac un duş. La fel şi Pufuleţ care a spus că vrea să se spele doar sumar.
- Vedem noi, avem toate condiţiile să ne spălăm ca lumea. Mă tentează să fac un duş cu tine, să te spăl pe spate.
S-a uitat la mine cu o privire ca un accept fără comentarii. Şi-a aruncat papucii din picioare spunând:
- Mi-au zăpăcit picioarele. Ce bine-i fără ei!
M-a impresionat, era pudică. S-a dus la unul din dulapurile din cameră, a luat un prosop, l-a pus peste cele două uşi creând un paravan, s-a dezbrăcat şi s-a înfăşurat într-un prosop de baie. Văzând că eu nu m-am dezbrăcat îmi spune:
- Merg eu prima?
- Te rog.
Mă uitam la ea, înfăşurată în cearşaf, cu părul ei negru curgând în faţă peste umăr. M-am apropiat de ea, am luat-o de umeri, ea se uita la mine întrebătoare, şi eu gândeam „sper să găsesc o soluţie să nu mai calci în viaţa ta prin parcări”. Nu ştiu ce a gândit în acel moment dar a zâmbit descurajator. Am luat-o de bărbie, am sărutat-o un pic şi i-am spus:
- Să gândeşti pozitiv şi să ai încredere în dorinţele tale că le vei realiza.
Am sărutat-o şi am condus-o la baie unde aveam tot ce trebuie. Când am atins-o şi am sărutat-o, o doream. Am avut tendinţa să-i desfac prosopul dar am renunţat şi am împins-o în baie. Se întoarce şi mă roagă să-i prind părul cu un prosop. După ce i l-am prins m-a apucat de gât şi m-a sărutat spunând:
- Ai fost şi eşti pentru mine o mană cerească.
- Nu înţeleg!?
- O să-ţi spun dar nu acum, când o să mă duci acasă.
- Bine. Ai tot ce-ţi trebuie în baie, simte-te bine.
- Am văzut! Tocmai de aceea am spus ce-am spus.
- Te descurci în baie?
- Sigur, dă-mi voie să-ţi mai mulţumesc şi aşa.
M-a apucat de gât şi m-a sărutat. Prosopul a căzut rămânând goală. Am făcut un pas înapoi ca să o privesc. Era superbă, avea un trup perfect. Când s-a dezmeticit a ţipat scurt şi rapid a luat prosopul şi s-a acoperit.
- Nu-mi place să mă vezi goală!
M-am apropiat de ea, am luat-o de mijloc, am sărutat-o pe faţă, pe păr şi i-am spus:
- Pufuleţ, eşti delicioasă şi culmea, eşti şi pudică. 
Am vrut să-i mai spun ceva dar a fugit în baie spunând:
- Sunt gata imediat.
Nu-mi venea să cred, o asemenea fată nu are ce căuta în parcări decât dacă-i la limita sărăciei. Fulgerător mi-a trecut prin minte un gând, dacă joacă teatru? Chiar dacă era aşa, juca bine al dracului de bine şi i se potriveşte rolul ca o mănuşă.
La pensiune apa era caldă non stop. Am auzit-o cum a ţipat când a dat drumul la apă dar apoi numai zgomotul şuvoiului de apă. Ascultând atent parcă vorbea cu cineva dar apoi mi-am dat seama că spunea o rugăciune către Maica Domnului. Am ascultat dacă se ruga. Am vrut să intru şi eu dar am renunţat ascultând doar cu capul lipit de perete.
Cuvioasă cu adevărat
Te fericim pe tine Maica
Dumnezeului nostru
Prea fericită şi nevinovată
Pe tine te rugăm
Iartă-ne nouă păcatele noastre făcute
Vrute şi nevrute şi ne curăţeşte
Nouă sufletele noastre pline de răutate şi păcate
Dă-i Doamne sănătate omului care m-a luat de pe stradă şi m-a salvat să nu fac cele mai scârboase păcate.
Am păcătuit şi cu el dar am făcut-o din tot sufletul şi te rog Maică să mă ierţi.
Spunea rugăciunea din tot sufletul deoarece cunoşteam rugăciunea către Maica Domnului. Nu am avut nici un scaun la îndemână să mă aşez atât de impresionat am fost de ce auzisem.
Baia era despărţită de cameră cu rigips într-o singură foaie şi se auzea perfect cu toate că ea spunea rugăciunea încet. Eram debusolat, de o asemenea fiinţă. Hotărât mi-am spus, acum nu-i loc de sentimentalisme, acum mi-o doresc. Abstinenţa trăită nu mă lăsa să gândesc altceva.
Am aruncat hainele de pe mine şi am intrat şi eu la baie. Pudică cum era, când m-a văzut s-a lăsat în genunchi şi cu palmele şi-a acoperit sânii. Am luat-o de subţiori şi am ridicat-o. M-am băgat cu ea sub duş aruncând şi prosopul ce-i ţinea părul. Şuvoiul de apă i-a întins  părul pe umeri şi pe sâni. S-a lipit de mine şi mi-a spus:
- Se usucă greu părul meu.
- Există un foehn şi-l uscăm.
Nu a mai zis nimic. Stătea lipită de mine parcă nu ştia ce să facă. Ţinea faţa ridicată în sus peste care-i trecea şuvoiul de apă. Am scos capul de sub duş şi mă uitam la ea. Nu-i găseam nici un defect. Efectiv mă atrăgea să o acopăr cu sărutări, dorinţă ce s-a declanşat imediat. Îi sărutam obrajii, urechile, părul, gâtul. Simţeam cum le primeşte cu plăcere. Cu mâinile mă mângâia pe spate, pe fund, printre picioare, ştia ce să facă cu mâinile. O simţeam plină de euforie, stând cu ochii închişi. Când am oprit apa a deschis ochii care-i erau împăienjeniţi. Trăia momentul, nu-l suporta cum avea să-mi spună mai târziu: „suportam jegul, mirosurile, mitocănia celor la care le vindeam plăcerea”. A avut tendinţa să se lase jos şi să-mi facă sex oral. Am oprit-o. Am înfăşurat-o în prosop şi am luat-o în braţe. Emana sexapil prin toţi porii. Nu mă ducea mintea la comparaţii atunci dar cred că nu avea egal în cele trăite cu femeile din viaţa mea. Se apropia de statuia egipteană şi o egala pe doctoriţa de psihologie. Poate tinereţea ei, abstinenţa mea, făcea ca să simt totul a maxim.
Cum o duceam în braţe înfăşurată în prosop s-a agăţat de gâtul meu şi mă privea. Privirea? Parcă de studiu, de admiraţie ori nedumerire în urma momentelor şi simţămintelor pe care le trăieşte. Toate acestea îi creau o faţă suavă, plină de gingăşie, care te atrăgea ca un magnet să o săruţi, să o mângâi , să te joci cu ea. Nu-i găseam cum am mai zis nici un defect. Viaţa care o trăise până acum nu-i ştirbise din frumuseţe. 
I-am înfăşurat părul în prosop că era ud şi cu uşoare i-l ştergeam. Se uita la mine şi nu zicea nimic. O vedeam, o simţeam că primeşte cu satisfacţie tot ce făceam cu ea. Se lăsa sărutată, colabora cu tot trupul ei emanând energie care mă făcea să trăiesc la cei cinzeci de ani ai mei momente ce le credeam depăşite.
Mi-a venit în minte o frază de-a doctoriţei de psihologie: „Te poţi simţi bine cu orice fiinţă, totul este să o accepţi în suflet, fără prejudecăţi, fără îndoieli. Orice urmă din aceste simţăminte duce la destrămare, dărâmă totul oricât de solid ar fi construit”. Parafrazând, la fel o eroină de a mea din ATACUL LUPILOR când îi scria iubitului ei: „ Te simt în toate ungherele sufletului meu şi nu cred că cineva va putea vreodată să mi te scoată” sau atunci când a plecat în nefiinţă „te dezleg de iubirea ce ne leagă deoarece tu ai obligaţii pe acest pământ şi trebuie să ţi le îndeplineşti. Ştiu că ai să-mi spui dar nu pot, fără tine nimic nu mai există dar îţi spun Dumnezeu te va ajuta şi-ţi va lumina mintea. Pe nesimţite va apărea cineva care mă va înlocui şi dacă nu va apărea înseamnă că ai avut îndoieli”.
Când am scris despre acest personaj, drag mie până în măduva oaselor, conceput după o poveste adevărată, aveam în jur de treizeci de ani. Scriind despre ea, m-am îndrăgostit, o dragoste care s-a cimentat în inima mea şi când trăiesc momente asemănătoare o revăd exact aşa cum am descris-o. Mă îndrăgostisem de ea fără să simt că o cunosc.
Jucându-mă cu Pufuleţ, gingăşia şi tinereţea ei m-au dus cu gândul la eroina mea dragă Sânziana din ATACUL LUPILOR.
În cameră era puţin răcoare ce o simţeam în spate. Fără a o deranja prea mult din poziţia în care eram am tras un cearşaf peste noi. Am tras-o uşor lângă mine şi sprijinit în cot cu jumătate de corp peste ea, piciorul drept între picioarele ei şi cu mâna dreaptă am lipit-o ermetic de mine. A răspuns la toate mişcările mele cu o dăruire care mă fascina. Mi-a şoptit uşor la ureche să-i aduc geanta. Nu a trebuit să o caut prea mult deoarece era în pat lângă noi. A luat-o pe bâjbâite a deschis-o şi a lăsat-o aşa lângă ea. Amândoi eram încălziţi la maximum. Toată fiinţa din mine, din noi, vibra. Discret, uşor pe nesimţite s-a strecurat sub mine. Simţeam toate formele trupului ei şi cred că şie ea la fel deoarece a desfăcut picioarele şi m-a încolăcit cu ele peste mijlocul meu. Când s-a simţit penetrată s-a înfipt în mine cu toată puterea ei. Era fierbinte c focul dar nu transpirată. Parcă era o pernă electrică cu formele ei. Şi eu şi ea făceam totul uşor de parcă căutam poziţiile cele mai bune ca să nu se risipească nici un pic din plăcerea ce ne curgea prin vene. O ţineam de subţiori şi mă hrăneam cu gingăşia ei, cu ochii ei, cu nasul şi cu buzele umflate şi cărnoase de-ţi venea să nu le mai eliberezi deloc.
Cu o mână şi-a pipăit geanta, a scos ceva din ea, s-a eliberat câteva secunde şi după ce şi-a introdus ceva a continuat cu mişcări ritmice. Fără să se dezlipească de mine şi cu o forţă parcă peste puterile ei se întoarce cu mine cu tot venind ea deasupra. Nu ştiu cum s-a aşezat, cum ţinea picioarele dar o simţeam cu totul. Simţeam ştrangulări care goleau din mine plăceri halucinante de parcă îmi făcea sex oral. O savuram cu toată fiinţa mea şi-mi spuneam „cum poate o puştoaică, o fată de douăzecişidoi de ani să fie o adevărată profesionistă?”. Avea să-mi spună ea mai târziu „ tu mă conducea-i să fiu o profesionistă, eu habar nu aveam, o făceam din instinct”.
Zece zile am ţinut-o pe Pufuleţ lângă mine, dar a meritat cheltuiala. I-am spus cât este cu mine nu mai are ce căuta în parcări şi nici nu s-a mai dus. I-am dat o cheie de la mine dar nu a primit-o spunându-mi că atunci când am nevoie de ea la orice oră din zi sau din noapte să-i dau telefon şi vine.
În cele zece zile cât am hoinărit cu ea am fost la Biroul de import export rulmenţi cu care am colaborat şi mai colaboram. Şef de birou era un inginer, un om deosebit, m-am dus la el cu Pufuleţ şi l-am întrebat că dacă are nevoie de un reprezentant cu rulmenţii la Braşov. Vizita la el a fost un succes. Ieşise o doamnă la pensie, care făcea legătura între Braşov şi Baza de rulmenţi. I-am spus dorinţa mea, că am nevoie de un serviciu pentru Pufuleţ pe care i-am şi prezentat-o. Nu-i trebuia studii deşi avea liceul terminat dar fără examen de bacalaureat. Mi-a dat o recomandare către şeful bazei de rulmenţi care a angajat-o imediat pe post de urmăritor în producţie.
Nu-i venea să creadă că are serviciu şi încă ce-şi dorea ca să se descurce. I-am spus să se mute la mine să o iniţiez în problema pentru care a fost angajată, eu având experienţă în domeniu.
Din întâmplare o cunoşteam foarte bine pe şefa de depozit la care i-am dat-o în primire. A avut un pic de probleme la angajare deoarece nu avea carte de muncă lucrând în două trei locuri ca picolo. Ea avea carte de muncă la o corporaţie dar habar nu avea. S-a dus sau mai precis m-am dus eu şi i-am găsit-o. Nu avea trecut nimic pe ea. Pe lângă asta a mai avut o problemă cu maică-sa care a lucrat la Şuruburi şi o ştiau fetele de la Bază că practică prostituţia. Am pus gaj pentru ea şi după o lună de zile se descurca de minune iar după şase luni era văzută bine făcându-şi bine meseria de parcă o făcea de când lumea. Şi-a terminat liceul la seral, a repetat ultimul an şi a luat şi examenul de maturitate.
Trecuse ceva timp de când ne cunoşteam şi nu aveam ochi pentru nimeni Pufuleţ oferindu-mi totul. Ca să nu apară obişnuinţa nu a stat la mine decât cât a fost nevoie adică să o învăţ unele lucruri legate de serviciu ei sau când vroiam să facem dragoste.
Când venea la mine îmi făcea cele mai frumoase declaraţii de dragoste. După ce-şi încărca şi-mi încărcam bateriile îi spuneam:
- Pufuleţ, între noi există o barieră. Sper că dacă suntem raţionali, tu cu timpul ai să vezi că se va îndrăgosti un băiat sau mai mulţi de tine şi va trebui să-ţi faci viaţa ta.
Scrâşnea din dinţi, bătea din picioare şi îi plăcea să mă muşte de porţiunea dintre gât şi umăr. Într-un moment de sinceritate, după ce am făcut dragoste cum îi plăcea ei să spună, nebunească, îmi zice:
- Ţi-a duci aminte că odată ţi-am spus că în seara aceea ai fost o mană cerească pentru mine?
- Da, mi-aduc aminte.
- În seara aceea m-am rugat Maicii Domnului să facă o minune. Aveam nevoie de bani să-i iau lui mama medicamente ca să nu mai stea în spital. I-am dat telefon lui Claudia şi m-a luat cu ea. Claudia este fata care s-a ascuns când ai venit tu. Aveam o presimţire că eşti salvarea mea şi ai fost, altfel trebuia să suport nişte lucruri care nu-mi făceau plăcere cu toate măsurile şi ….
- Îmi aduc aminte, ai fost foarte categorică. O sută de lei pe zi şi sex oral protejat. Nu prea am văzut protecţia!
- Cu tine a fost altfel. Felul cum te-ai comportat cu mine, mi-ai dat bani fără nici o teamă, am încercat să te simţi bine şi culmea, mă conduceai în aşa fel că te doream şi eu şi am simţit plăceri străine pentru mine. Alături de tine am avut momente când toată pielea mea te dorea cu atingerile tale, cu mângâierile tale fără egal.
- Exagerezi Pufuleţ, uiţi că suportul principal ai fost tu.
- Astăzi, nu-mi vine să cred că am făcut lucruri de care îmi este groază să-mi aduc aminte. Şansa mea o doresc tuturor fetelor care-şi vând trupul şi fac scârboşenii greu de suportat.
O priveam cu câtă sinceritate spunea toate acestea. Era o adevărată doamnă, se modificase la trup, la gândire, la tot. Puţin mai împlinită îi crea alura de cucoană şi nu-i stătea rău. Doar în comportare rămăsese Pufuleţ. 
Trecuseră doi ani de când ne cunoşteam şi aproape tot timpul ştiam unul de altul. Mă străduiam din toată fiinţa mea să nu mă îndrăgostesc de ea, să nu sufăr după ea aşa cum am suferit după toate idilele mele. De câte ori venea la mine îmi făcea surprize făcând dragoste cu mine în toate stilurile. De ziua mea în noiembrie a venit la mine cu un buchet mare de flori şi un cojoc, două sticle de vin şi un carton cu mici. Mi-a dat telefon să mă duc după ea. Darurile ei m-au copleşit. Am luat-o în braţe şi mă plimbam cu ea prin casă. Nu mai era aşa uşoară şi a trebuit s-o las jos şi doar s-o îmbrăţişez.
- Pufuleţ, ce-s cu darurile astea?
- Am să-ţi spun. Am adus tot ce trebuie, vreau să stăm de vorbă în casă şi să ne iubim.
Nu puteam să mai zic nimic, mă săruta, mă dezbrăca, mă muşca. Nu înţelegeam această avalanşă de iubire din partea ei. I-am intrat în joc. O simţeam cum face totul cu o dăruire de parcă nu ne mai văzusem o perioadă lungă. De fapt, aşa era, eu am lipsit o perioadă cam lungă, îmi schimbasem serviciul şi făcusem o delegaţie de o lună la Sibiu unde urma să mă transfer. Ei nu i-am spus. De fapt nu era nimic bătut în cuie cu mutarea mea puteam să-mi continui activitatea şi în Braşov.
Am pus pe această seamă pornirile ei dar motivaţia a fost alta. Două zile nu ne-am dat jos din pat decât să mâncăm. A aranjat o masă mică pe care o aveam în casă şi pe care a pus de toate. O trezeam sau mă trezea cu uşoare sărutări sau îmi dădea sau îi dădeam cu boabe de struguri ori căpşuni pe la gură. Ne jucam ca doi copii. Îi răspundeam la ghiduşiile ei şi ea la ale mele prin asta nu putea fi vorba decât de un sentiment aparte. O despărţire de ea ar fi fost dureroasă, dar nu cu suferinţe profunde, asta dacă şi numai dacă nu ar funcţiona raţiunea.
Ziua mea a căzut vinerea şi seara a fost la mine, am mers de am adus-o. Aş putea afirma că am trăit cu ea două zile de vis, aproape că le egala pe cele trăite cu doctoriţa de psihologie sau cum îmi place mie să-mi aduc aminte, de Lecţia de psihologie ori cu Raluca când venea pe la mine şi nu dormeam toată noaptea.
Duminică după masă am dormit amândoi. Mie îmi plăcea să dorm cu faţa în sus iar ea se cuibărea cu jumătate de trup pe mine şi cu faţa îngropată sub claviculă. Când s-a cuibărit am văzut că avea faţa schimbată. Nu am zis nimic, am mângâiat-o pe spate, pe păr şi pe unde îmi ajungeau mâinile. În jur de ora şase m-am trezit. În noiembrie la ora aia era aproape întuneric. Simţeam ceva umed pe piept. La lumina din cameră m-am uitat la ea, nu dormea, avea ochii deschişi şi parcă plângea. Uşor am întors-o cu faţa în sus. De fapt nu plângea ci numai suspina aşa cum fac fetele şi nu numai când plâng. Pur şi simplu lacrimile îi izvorau din ochi şi se prelingeau pe tâmple.
- Pufuleţ, ce s-a întâmplat?
- Nu pot să-ţi spun, îmi este greu. Când vreau să-ţi spun, de câte ori am vrut să-ţi spun, mi se pune un nod în gât şi nu mai pot.
- S-a întâmplat ceva?
- Nu!
- Ai probleme la serviciu? Te-ai îndrăgostit?
- Da! De tine.
- Lasă asta ştii că eu nu ţi-am dat nici o speranţă şi nu se poate Pufuleţ am cinzeci de ani…….
- Ştiu, tocmai aici este problema, ajută-mă!
- Cum?
- Să mă asculţi.
- Dar te ascult, gata am ghicit, eşti gravidă.
- Ar fi bine, te prindeam cu cătuşele. Felul cum ai făcut dragoste cu mine puteam să-i torn unul după altul.
- Mă bucur că aici ai fost atentă, bravo. Acum spune tu care este problema că pe mine nu mă duce mintea.
- Dragul meu, scumpul meu, mana mea dumnezeiască ……
S-a ridicat în fund, s-a întors cu faţa la mine şi plângând de-a binelea îmi spune:
- Mă mărit.
A spus asta scurt de parcă a vrut să-mi dea o palmă. S-a făcut o linişte mormântală, parcă mi s-au înfundat urechile. Mă simţeam exact ca atunci la ultima lecţie de psihologie. Normal, trebuia să mă bucur că eu am fost acela care-i spuneam că dacă o va curta vreun bărbat şi o să-i placă să nu stea pe gânduri, să-l încerce, să-l lase s-o sărute şi dacă nu îi va fi scârbă să nu-l rateze.
- Am făcut cum mi-ai spus. Nu s-a atins de mine decât mi-a sărutat mâna şi pe obraz. Am avut o uşoară răbufnire dar foarte calm mi-a spus: „Îţi cunosc fişa, ştiu cine eşti şi eu vreau să fi soţia mea”. Când mi-a spus asta mi s-au înmuiat picioarele. Problema erai tu care te-am simţit în toţi porii. Pot eu oare să suport un alt bărbat?
- Ai să poţi. Gândeşte ce făceai cu doi ani în urmă şi pleacă la drumul care ţi s-a deschis la rugăciunile tale.
- Ce fel de om eşti tu? Te simt în mine în tot trupul meu!
- Am fost gura ta de oxigen. Acum eşti în faţa unui pas mare.
- Când mi-a spus Paul, că aşa îl cheamă, că vrea să fiu soţia lui mi s-au înmuiat picioarele şi în locul lui te vedeam pe tine. Ce mă fac?
- Nimic. O perioadă de acomodare şi ia taurul de coarne. Cine este? Să-l cunosc şi eu să-mi dau cu părerea. Dar important este ce vezi tu la el?!
- Nimic, la fel ca ceilalţi care mi-au dat târcoale.
- Spuneai că ai simţit ceva când te-a sărutat.
- Da, dar eu mă gândeam la tine. Făceam comparaţie cum îmi sărutai tu mâna, cum mă sărutai de mă blegeam toată.
- Doamne Pufuleţ, dacă aş fi slab de înger acum te duceam la biserică.
- Şi de ce nu o faci!?
- Draga mea dragă, orice început este greu. Era bine dacă inima ta era liberă ar fi fost mult mai uşor. Eu am greşit, trebuie să-ţi redau libertatea mai de mult ca să simţi singurătatea.
- Dar am fost liberă tot timpul, puteam să mă duc oriunde. Când mergeam la Bucureşti mă acostau băieţii în tren. Eu râdeam şi nu le dădeam nici o speranţă.
- Un mentor de-al meu, oltean de origine, spunea:  ” Totul se sfârşeşte”, îmi plăcea cum pronunţa el cuvântul sfârşeşte. Ardelenii au şi ei o vorbă:” Totul se gată ca slănina”.
- Mă uit la tine şi nu-mi vine a crede. Oare să nu-ţi pese?
Am luat-o în braţe şi cu sufletul plin de părere de rău i-am spus:
- Da Pufuleţ, mă doare amarnic că trebuie să te pierd dar oare există o altă soluţie decât să-ţi plafonez ţie viaţa? Nu acum, peste ani când eu voi fi bătrân şi tu în floarea vieţii. Câţi ani are Paul?
- Nu ştiu şi nici nu l-am întrebat, Fetele spuneau că are armata făcută. Doamna Saba mi l-a prezentat spunea că este băiatul unui prieten de-al lor de familie.
- Este maghiar?
- Nu.
- Păcat, ei sunt mai familişti mai serioşi. Gata cu sentimentalismele să-mi dai toate datele lui să văd şi eu cine este. Te duc acasă sau pleci de aici la serviciu?
- Trebuie să merg acasă nu am nimic la mine şi trebuie să mă schimb că mâine plec la Bucureşti.
- Bine, hai să mergem.
- Ce simplu este pentru tine, ce uşor te debarasezi de mine ca de un obiect.
- Pufuleţ, ce pot să fac. Toată viaţa am avut numai relaţii nepotrivite după care am suferit groaznic. Am un băiat ştii, l-ai cunoscut, maică-sa este şi ea mult mai tânără ca mine, nu ca tine, tu eşti puştoaică faţă de mine, şi nici cu ea  nu am găsit soluţii să depăşesc prejudecăţile. Am încercat tot felul de relaţii dar toate au fost nişte eşecuri şi ştii de ce Pufuleţ? Pentru că nu am ştiut ce vreau sau mai precis nu m-am oprit când trebuie. Aşa cum am păţit şi cu tine. Întotdeauna m-a învins ispita, întotdeauna am apelat prea târziu la raţiune. 
Am dus-o acasă. Înainte de a se da jos din maşină mi-a spus să o ţin în braţe. I-am făcut plăcerea. Ultima ei frază a fost: „ Simt cum se goleşte ceva din mine. Simt un gol în suflet.”
Aceleaşi sentimente le aveam şi eu dar mă consolam cu gândul că totul va fi mai uşor deoarece totul a fost premeditat. Îmi doream un final de genul acesta pentru ea.
L-am cunoscut pe Paul, un băiat minunat, un meseriaş bun de precizie. Lucra pe o maşină specială de precizie. I-am dat telefon şi i-am dat undă verde. Am vorbit cu ea la telefon aproape o oră, ne-a întrerupt centralista spunând:
- Aţi înroşit firul dar mi-a plăcut ce am auzit.
Înainte de a închide telefonul Pufuleţ mi-a spus:
- Zilele de doi şi trei noiembrie vor rămâne în sufletul meu cele mai importante din viaţa mea. M-am dăruit trupeşte şi sufleteşte cu toată dragostea unui om pentru care regret că l-am întâlnit prea târziu pentru el.
- Încearcă să te comporţi cu Paul gândindu-te la ce putea fi mai rău în viaţa ta. Fă-ţi vise de viitor cu el şi încet, încet totul va intra în normal.
Aşa a si fost. După o lună de zile au făcut cununia civilă. O urmăream din umbră şi mă bucuram că a intrat pe un făgaş nou pentru viaţa ei. Printre ultimele telefoane care mi le-a dat mi-a spus:
- Sper să fie bine când face dragoste cu mine închid ochii şi mă gândesc la tine şi funcţionează metoda.
Sau la un alt telefon:
- Buchetul de flori care mi l-ai trimis la nuntă îl am şi acum. L-am pus într-o vază şi s-a uscat perfect, arată ca proaspăt. Biletul este între flori.
Când a avut nunta am vrut să mă duc dar m-am răzgândit. Am considerat că o pot tulbura şi nici mie nu-mi va cădea bine.
Aveam o amantă Elisabet o femeie apropiată de vârsta mea, deosebită, isteaţă, comerciantă. Divorţase, puteam să o iau să mă duc cu ea la nuntă dar nu am făcut-o. Pufuleţ făcea parte  încă din sufletul meu.
De ziua nunţii ei am ieşit cu Elisabet să mergem la un local. Am mers la florărie unde am rugat-o pe vânzătoare să-mi facă un buchet frumos de crizanteme albe şi în mijloc să pună un trandafir. Am luat buchetul şi pe un carton special din florărie am scris:
Casă de piatră. Trăirile frumoase în viaţa voastră să fie superioare celor urâte. Mama ta cerească te va ajuta mereu. (Mă refeream la rugăciunea ei care o spunea mereu către Maica Domnului).
Nunta o avea la Aro, în sala albastră care dădea în stradă şi se vedea foarte bine în interior. Am rugat-o pe Elisabet să-i ducă buchetul de flori miresei. Puţin contrariată a acceptat. I-am spus că anumite motive nu pot să-i dau eu buchetul. 
Pe geam am urmărit-o pe Elisabet. Pufuleţ dansa. A oprit-o din dans şi i-a dat buchetul. L-a luat, a întrebat-o ceva pe Elisabet care i-a arătat biletul dintre flori. Îl citeşte, am văzut cum s-a luminat la faţă şi strânge buchetul la piept. Au mai discutat ceva apoi la braţ s-au îndreptat spre ieşire. Am intuit că Eli i-a spus că sunt afară. Eram îmbrăcat cu cojocul pe care mi-l făcuse cadou. Nu ştiam ce să fac dar m-am dus la uşa de la intrare şi am aşteptat să apară. S-a deschis uşa fulgerător şi imediat a apărut iar în urma ei Eli. De pe cele două trepte de la intrare s-a aruncat de gâtul meu şi mi-a spus:
- Eram sigură că vei veni! 
Fără nici o jenă m-a sărutat pasional apoi dându-şi seama că nu eram singur s-a desprins de mine şi şi-a cerut scuze faţă de Elisabet spunând:
- El este mentorul meu, te rog să-mi scuzi pornirea.
Cu un mare semn de întrebare pe faţă, Eli i-a spus:
- Nu-ţi fă probleme, mi-am dat seama.
Între timp pe uşă a apărut Paul şi încă doi nuntaşi. Nu mai ştiu cum m-a prezentat Pufuleţ dar ştiu că Paul ne invita insistent să intrăm în salon. Nu ştiam ce să răspund, nu ştiam ce să fac. Eli a observat că eram bulversat şi a intervenit spre salvarea mea.
- Ştiţi, nu putem, noi mergem la altă nuntă şi am venit doar să-i oferim doamnei florile cu felicitările de rigoare.
Metoda ei a funcţionat. Le-am dorit distracţie plăcută, i-am strâns mâna lui Paul şi pe ea am îmbrăţişat-o şi am plecat. Am auzit-o când a strigat „să fiţi fericiţi”. Fără să întorc capul i-am făcut cu mâna. Elisabet m-a luat de braţ şi după câţiva paşi mi-a spus:
- Frumoasă mireasă. Când i-am dat buchetul şi a citit biletul s-a luminat la faţă şi m-a întrebat „unde-i?” şi i-am spus că eşti afară. M-a luat de braţ şi mă trăgea forţat după ea. Puteam rămâne şi noi la nuntă!?
Nu i-am spus nimic am continuat să mergem iar când am ajuns la maşină când deschideam uşa a continuat:
- Cred că am fost martoră la o scenă de iubire ascunsă.
Nu i-am dat nici un răspuns. 
- Şi tăcerea este un răspuns.
S-a urcat în maşină, eram cu maşina ei şi mă întreabă unde mergem. Cum aveam chef să mă îmbăt, să dansez, i-am spus:
- Unde vrei tu, vreau să dansăm, să mă îmbăt.
- Cred că am nimerit-o cu scena. Mergem la Predeal.
- Nu, hai în Poiană.
- Nu-mi place în Poiană.
- Atunci unde vrei tu.
A pornit maşina şi am plecat. Eu m-am instalat comod pe scaun şi savuram parfumul şi imaginea lui Pufuleţ. Pe lângă părerile de rău aveam totuşi o satisfacţie, o mulţumire, o bucurie că am fost în stare să salvez un suflet nevinovat de femeie.

***** 
  Timpul, duşmanul vieţii a trecut. Cu Pufuleţ nu am mai vorbit şi nici nu ne-am intersectat în drumurile noastre decât dacă vroiam. Cu timpul s-a aşternut liniştea în sufletul meu şi cred că şi în al ei. Din auzite am aflat că o duce bine şi că a născut doi gemeni, un băiat şi o fată. De multe ori mi-aş fi dorit s-o văd şi doar atât chiar dacă o făceam pe ascuns. Ridicolă idee deci am renunţat şi viaţa şi-a urmat cursul.
Într-o discuţie cu una din colegele ei am aflat că s-a mutat din Braşov undeva la Piteşti sau Târgovişte. Am certitudinea că este fericită. De multe ori îmi aduc aminte de rugăciunea ei, atunci la pensiune, şi sigur credinţa ei a ajutat-o să-şi găsească drumul în viaţă.
Mult mai târziu am aflat un lucru care mi-a uns sufletul despre Carmen, colega ei de suferinţă din parcare şi pe care mi-a prezentat-o de ziua ei când i-am făcut cinste cu o cină romantică.
Eram internat în spital. Începusem să am probleme cu sănătatea şi mă acostează pe hol o tipă pe care nu ştiam de unde o cunosc. Oricum, mi-am cerut scuze că nu o mai ţin minte. Am stat de vorbă şi printre altele mi-a povestit că este măritată, are doi copii şi că toate i le datorează lui Pufuleţ. Tot ea i-a făcut rost de serviciu şi de un soţ şi nu ştia cum să-i mulţumească. I-am spus:
- Ea are o rugăciune către Maica Domnului. Învaţă rugăciunea şi din tot sufletul roagă-te şi sigur va primi semnalul de la tine.
- Nu ştiu ce ai făcut dumneata pentru ea dar ştiu că o dată când eram numai noi două la un picnic, mi-a arătat ceva. Avea la gât un lănţişor de aur şi cu Maica Domnului în mijlocul unei flori şi mi-a spus fără să-mi dea nume: „Dacă ai să-l vezi să-i spui că tot timpul e cu mine.” Sigur acela eşti dumneata deoarece eu nu cunosc alt bărbat în viaţa ei şi cum am dedus atunci de ziua ei când mi-a făcut cunoştinţă cu dumneata.
Am vrut s-o întreb pe Carmen despre ea, unde este, ce face, dar am renunţat. Vestea care mi-a dat-o cu iconiţa de la gâtul ei mi-a spus totul.
Privind iconiţele au fost trei. Una la Pufuleţ, una la Maria din Drumul gherghinelor pe care i-am oferit-o când relaţia noastră era în ape limpezi şi a treia o purtam cu mine urmând să i-o dau aceleia care va îmbătrâni alături de mine.
Ani de zile am purtat-o în portofel împreună cu biletul de la Raluca, o buclă din părul lui Ţoancă şi un bănuţ de argint de la Motănel (Feli) pe care vroiam să-l gravez şi să-l port alături de cruciuliţe.
După ani, mulţi ani, hoţii de buzunare mi-au furat portofelul. Actele le-am recuperat, mi le-a adus un puşti care le-a găsit aruncate în schimb carnetul de şofer, legitimaţia de serviciu şi obiectele cu valoare sentimentală nu le-am mai găsit. 
Cele două cruciuliţe le-am purtat aproape tot timpul cu excepţia celor doi ani când le-am pierdut şi     le-am găsit cum s-a văzut în capitolul Căsătoria.
După ani a trebuit să le recondiţionez, să le refac gravura razelor de soare. De multe ori vorbeam şi vorbesc cu ele. Făceam şi fac asta ca o rugăciune alături de cea către Maica Domnului obicei învăţat de la mama şi de la Pufuleţ. 
Tot timpul când vedeam o şatră de ţigani mă opream şi întrebam de şatra lui Traian căldăraru. Toţi dădeau din umeri. Odată un ţigan bătrân tot căldărar pe care îl chema tot Traian mi-a spus că a cunoscut un ţigan prin anii şaptezeci care a venit din părţile moldovene şi-l chema ca şi pe el şi că nu mai are şatră. Ţigăncile şi ţiganii s-au împrăştiat prin alte şatre. Nu cred să fi fost şatra Ralucăi pentru că m-ar fi căutat dacă nu mai era în şatră. 
De ce făceam asta? Am găsit o explicaţie care mi s-a părut mai aproape de adevăr. Raluca a fost prima mea idilă a vieţii atunci când plesneam de tinereţe. De toate celelalte idile, întâmplări şi iubite vag îmi mai aduc aminte de ele, toate sunt istorie.
Când am împlinit cinzeci şi cinci de ani am reuşit să dau de ţiganca lui Traian din Porumbacu, o ghicitoare renumită, coincidenţă de nume cu Traian căldărarul, tatăl Ralucăi şi pe care cu ani în urmă am rugat-o ca pe unde umblă să întrebe de şatra lui Traian căldărarul. Povestindu-i de Raluca mă întreabă:
- De ce o cauţi?
- Vreau să o văd, a fost iubita mea
S-a uitat la mine lung şi nu-i venea să creadă după care mi-a spus:
- Dacă te-ai iubit cu ea eşti în pericol, deoarece dragostea de ţigancă e ca blestemul dacă nu te omoară te chinui toată viaţa.
Foarte senin şi râzând i-am spus:
- Amintirea ei nu mă chinuie, mă linişteşte.
- Ai vreun semn de la ea? 
I-am arătat cruciuliţele. S-a uitat la ele, le-a luat în palmă, şi-mi spune:
- Dacă sufereai, te învăţam ce să faci dar aşa poartă-le sănătos că şi ea este cu tine. Când ţi le-a dat?
I-am povestit ultima noastră întâlnire şi asta cu lux de amănunte. Când i-am spus cum mi-a dat cruciuliţele  m-a oprit.
- Nu-mi mai povesti nimic. 
Se uită la mine, se uită în jurul ei. Eram în curte de fapt nu în curte casa lor nefiind împrejmuită de gard şi nici o casă mai aproape. Cele care erau în jur erau în roşu netencuite cum era şi casa lor. Lângă casă era o bancă fixă. Mă i-a de mână şi mă duce spre bancă. Îmi spune să-mi dau jos cămaşa. Am făcut întocmai ce-mi spunea. Aşezat pe bancă, cu faţa în sus, mi-a pus sub cap un sac împăturit. S-a aşezat lângă mine şi-mi spune:
- Stai relaxat cu ochii deschişi şi uită-te la mine ca şi cum ai vrea să vezi prin mine. 
Nu  înţelegeam ce vrea să facă dar am făcut cum mi-a zis. Mă uitam la ea. Cred că avea în jur de şaptezeci de ani. Avea riduri pe faţă de ziceai că-s sculptate. Pe frunte orizontale iar pe obraji drepte. Cu vocea ei guturală, ţiganca mă întreabă:
- Câţi ani aveai când ţi-a dat astea? 
A luat cruciuliţele în palmă şi se uita la ele. Când vorbea o auzeam de parcă aveam urechile înfundate.
- Terminasem armata.
- Acum câţi ani ai?
- Destui.
- Câţi?
- Am intrat în cincizecişicinci.
A socotit ceva pe degete apoi cu  palmele mi-a mângâiat faţa de câteva ori întinzându-mi ridurile de pe frunte. Trece cu palmele peste piept din interior spre exterior apoi îşi aprinde o ţigară pe care o ţine în colţul gurii. Continuă cu palmele operaţiunea ca un fel de masaj după care-mi spune:
- Eşti legat de ea. Da, a făcut în aşa fel ca tu să te simţi bine, să nu duci lipsă de dragoste.
- De ce a făcut asta?
- Te-a iubit foarte mult şi nu avea altă cale. Să moară sau să trăiască cu tine în gând şi tu să nu suferi prea mult.
- Este posibil aşa ceva?
- O ţigancă adevărată este în stare de orice. Vrei să te dezleg deşi nu ştiu dacă am să pot dar dacă vrei eu încerc.
- Nu că-mi place să-mi aduc aminte de ea.
- Bine, dar vei rămâne singur. Luând cruciuliţele în mână continuă. Astea nu te vor lăsa să fii cu nimeni şi de ele nu poţi scăpa decât dacă le arunci în foc şi nici atunci că ea este în viaţă.
- Singur am fost toată viaţa.
- Nu ai fost singur, ai fost cu ea.
- Am fost pe dracu, o aveam doar în imagine şi-mi plăcea, în rest am fost cu alte femei şi destule, cu care nu s-a legat decât scurte idile în care m-am simţit bine, a fost minunat şi doar pe câteva din ele le-am dezamăgit.
- Ai un copil, aşa-i?
- Da, un băiat.
- Prin el ţi-a lăsat o dorinţă a ei atunci când ţi-a spus că-i grea.
- Cum să fac să dau de ea?
- Nu ai să poţi că ea nu vrea. Vă veţi întâlni în ceruri şi cred că chiar dacă aş vrea să te dezleg nu aş putea deoarece ea te-a legat să vă întâlniţi în altă viaţă.
- Chiar este posibil aşa ceva?
- Ţi-am spus ce sunt în stare ţigăncile!
- Lasă-mă să te strâng în braţe. Ai mirosul şi chiar figura ei.
S-a lăsat strânsă în braţe. Adulmecam mirosul  din părul ei în timp ce în fundul ochilor aveam imaginea Ralucăi de parcă era reală. 
„Ciudată mai e, mi-am spus, maşinăria asta umană cu creierul ei tot” şi mi-am continuat viaţa având aproape mereu în minte imaginea erorilor vieţii mele care îmi apăreau mereu în imagine atunci când făceam o întoarcere în timp. 
Când m-am despărţit de ţiganca lui Traian sau mai precis când o ţineam în braţe, i-am spus un lucru, o curiozitate a vieţii mele.
- Mi se întâmplă un lucru. Nici una din eroinele mele dragi nu le-am mai întâlnit de parcă toate au intrat în pământ, inclusiv Raluca cu o excepţie, dar apoi a dispărut şi aia, Eli evreica.
- Este dorinţa ei că altfel o uitai. 
- Fantastic!! Dar cum se face că tocmai pe cele care le-am dezamăgit îmi completează cât de cât viaţa?
- Tot dorinţa ei este ca să nu simţi singurătatea.
- Te rog ajută-mă să o întâlnesc!
- Nu pot, nu am cum, nu o găsesc în cărţi.
- Păi, nu te-ai uitat în cărţi?
- Le am în minte.
- Fantastic. Mulţumesc.
- Nu-mi mulţumi.
Mi-a luat mâinile într-ale ei care erau stafidite amintindu-mi de mâinile mamei când mă duceam la ea obosit şi mă mângâia ca să adorm, şi le-a pus pe pieptul eu spunând:
- La chestii din astea nu se mulţumeşte.
I-am luat eu mâinile într-ale mele şi i le-am sărutat. S-a uitat la mine şi nu-mi puteam da seama ce gândeşte dar cred că nu gândea nimic. Din priviri şi expresia feţii avea doar o admiraţie.
După cincisprezece ani am revenit la ea. Nu se schimbase nimic în şatra lor. Cei bătrâni muriseră iar cei tineri erau plecaţi în lume. Pe banca din faţa casei stătea o bătrână care m-a întrebat:
- Care eşti acolo?
Eram destul de aproape şi mi-am dat seama că nu m-a recunoscut şi cred că nici nu mai vedea bine. Avea ţigara aprinsă în colţul gurii şi stătea sprijinită într-un fel de cârje. Mai întreabă odată:
- Care eşti acolo mă?
O recunoscusem cu toate că era stafidită rău. M-am aşezat în genunchi în faţa ei. I-am luat mâinile şi i le-am sărutat, lucru ce a făcut-o să-mi spună:
- Doamne! Tu eşti cel cu ţiganca? Iartă-mă că nu mai văd aşa bine.
- Da, eu sunt.
- Fă-te mai la lumină să te văd cum areţi.
Am ridicat faţa în sus, a trecut cu palmele ei aspre şi stafidite peste capul meu şi peste faţă şi mi-a spus:
- Nu te-ai  schimbat mult, parcă eşti mai slab şi ai chelit.
- Aşa este.
- Ce-ai făcut? Ţiganca ta ce mai face?
- Râzi de mine, o am doar în imagine.
- Când n-o s-o mai ai în fundul ochilor, nu o să fie aşa bine.
- Ce vrei să spui?
- Nimic, înseamnă că te aşteaptă.
- Nici acum nu mă poţi ajuta să dau de ea?
- Nu!!! nici pomeneală. Mi-a dispărut harul dar pot să-ţi spun ceva. După ce ai plecat atunci, moşul care a murit între timp şi pe care l-ai întrebat de şatra lui Traian, mi-a spus că feciorus-o fratelui iubitei tale a refăcut şatra şi i-a întâlnit în Franţa.
-Nu mai trăieşte nimeni care a fost cu el să-mi spună mai multe?
- Nu! au plecat, iar cei bătrâni au murit toţi. Mai sunt eu şi câţiva ghijoi (moşnegi) şi două babe.
- Bine. Dumneata eşti bine? ai nevoie de ceva?
- Doar ţigări. Să te duci să-mi iei că-i departe bufetul şi ajung greu. În rest, mulţumesc lui Dumnezeu, aştept să mă întâlnesc cu ai mei care au plecat cam de mult. Vezi că ţigări din astea nu găseşti decât la bufet. 
M-am uitat ce ţigări fumează. Am luat pachetul cu mine şi i-am luat un bax. Pe sobă unde mai erau câteva pachete desfăcute am pus şi baxul şi i-a spus unde le-am  pus.
Când am plecat m-a impresionat binecuvântarea ei.
- Mergi cu bine că cineva şi pe pământ şi în ceruri te iubeşte.
Am strâns-o în braţe, era aşa de slabă că-i simţeam oasele cu toate că astea destul de vioaie încă. M-a condus până la capul podului care trecea peste pârâul din faţa şatrei. M-a sărutat pe frunte şi am plecat. După ce am trecut podul şi am ajuns la maşină i-am făcut cu mâna dar ştiind că nu vede i-am strigat:
- Rămâi cu bine!
Mi-a făcut cu mâna s-a întors şi a plecat spre banca din faţa casei, urmărind-o cum mergea destul de dreaptă. S-a aşezat în poziţia iniţială, şi-a pus ţigara în colţul gurii şi sprijinită în cârja ei se uita undeva spre mine.
Am mai strigat odată „Rămâi cu bine” şi am pornit maşina. Pe lătratul unor câini stârniţi de vocea mea am demarat şi am plecat. Simţeam că las în urmă o amintire de care la fel ca şi de altele îmi voi aduce aminte fără regrete şi păreri de rău având mulţumirea sufletească că le-am trăit.
*****

Când am revăzut aceste scrieri după ani, după mulţi ani, aproape de finalul vieţii am avut tentaţia să fac un bilanţ la cele trăite într-o perioadă de glorie a vieţii. Drumul gherghinelor, o poveste întreruptă în urma unor evenimente fără importanţă, banale, în afara unui fapt care mi s-a părut semnificativ şi care l-am descris mai detailat ca să scot în evidenţă sfinţenia şi frumuseţea locurilor cum sunt mănăstirile şi satele bucovinene.
Două surori a fost cea mai perfectă relaţie pe care cu părere de rău eu am fost acela care a generat cauza despărţirii şi ar mai putea fi un episod scurt Elisabet, un episod plin de evenimente frumoase dar care s-a întrerupt brusc şi fără regrete. În afară de momentul care a generat despărţirea, totul a fost la superlativ. Având în vedere că nu mai este în viaţă, nu pot să spun decât Dumnezeu s-o ierte.
De durată şi perfectă a fost căsătoria, întreruptă tot din aceeaşi cauză: infidelitatea mea şi poate cea mai mare greşeală a vieţii.
Statuia egipteană a fost un vis frumos din care-ţi pare rău că te trezeşti. 
Lecţia de psihologie, o trăire la superlativ, plină cu tot ce-şi poate dori un bărbat şi o femeie dar care s-a rupt ca un copac fulgerat de trăsnet.
Prostituata  o altă poveste la care am fost nevoit să meditez ceva mai mult ca să-i găsesc o cursivitate în viaţa ei, să-i elimin traumele care au făcut-o să îmbrăţişeze o activitate scârboasă cum spunea ea şi asta ca să supravieţuiască. Un suflet nedescoperit, plin de gingăşie, de dăruire, care putea fi distrus de sărăcie, de elemente criminale ori de sistem.
Când povestea noastră s-a întrerupt am avut păreri de rău. Aş fi nedrept cu mine că nu am suferit, dar toate au rămas în umbra unei realizări şi anume că ea şi-a găsit un făgaş al vieţii ce-l merita şi pentru care mă simt şi eu părtaş. 
Raluca şi căsătoria cred că prin lectura care aţi făcut-o am spus totul. 
După ani timpul a vindecat orice rană, a aşternut peste toate uitarea. Vag îmi mai aduc aminte de toate şi aproape nu mai ştiu nimic de eroinele mele dragi.
O ironie a sorţii a făcut ca cele mai apropiate de mine acum la final să fie femeile cărora nu le-am oferit decât dezamăgiri: Dorina şi Maria din Drumul gherghinelor. Dar cel mai vinovat mă simt faţă de Dorina deoarece merita şi ea să aibă o familie completă. Din păcate nu se mai poate face mare lucru decât doar păreri de rău şi consolarea „aşa a fost să fie”. Totuşi Maica Domnului a fost şi cu ea darnică, acum are o nepoţică care sigur îi va completa cu bucurie viaţa şi va şterge regretele, îi va vindeca rănile produse de o relaţie nepotrivită.
Nu acelaşi lucru simt pentru Marcela sau cum îi spuneam eu, Maria, eroina din Drumul gherghinelor căreia legătura noastră nu i-a produs mari pagube în suflet. Şi-a creat „oaza” ei de linişte în care cred că se simte bine sau atât cât poţi să te simţi bine când cutele şi neputinţele sunt tot mai dese. Faptul că ştiu despre ea şi într-un fel colaborăm la un nivel mult mai mic decât o amiciţie medie, dar este totuşi o relaţie care păstrează nişte amintiri la limita uitării. Fiind o relaţie nereuşită reluarea unor trăiri trecute nu ar face altceva decât o lamentare de păreri de rău şi regrete sentimentale cu influenţă negativă asupra trupului şi sufletului.
Mă consolează cuvintele bătrânei ţigănci: „este dorinţa ei ca să nu te simţi singur.”

*****

Dacă îmi pun întrebarea de ce am scris aceste poveşti, puţin sau mai mult romanţate,  trebuie să mă gândesc bine, să găsesc un răspuns, deoarece totul a fost o joacă de copii mari şi care din păcate jucăriile s-au stricat şi a rămas în urma lor nostalgii, deziluzii sau iluzii , ori dorinţe nedefinite de care nu merită să-ţi aduci aminte decât doar faptele care te pot ajuta să  nu te repeţi în greşeli.
În viaţă când ţi se întâmplă aşa ceva, o greşeală, o ratare, un insucces, nu trebuie să cauţi vinovatul ori vreun ţap ispăşitor. Cu luciditate, cu simţ de răspundere caută răspunsul în  tine şi-l vei găsi, deoarece, pentru faptele tale bune sau rele răspunzător de ele, eşti singurul vinovat aşa cum spun sfinţii, părinţii, Biblia şi alte scrieri care ne ajută să înţelegem sensul vieţii şi a morţii.
Ce-i viaţa unui om? Este o secundă, o miime de secundă din orologiul geologic, este o sclipire, în care cuprinde toată viaţa în care nu prea avem timp să o trăim pe săturate.
Toate aceste idile le-am uitat sau vag îmi aduceam aminte de ele prin trăiri asemănătoare în braţele altor femei minunate, dar asta este o altă poveste în finalul căreia se poate spune gata, atât a fost. Aşa o fi? Tot ce se poate, deoarece urmează să tragem cortina.
Gândindu-mă bine am găsit totuşi un răspuns mai plauzibil. Am scris aceste poveşti care mi-au plăcut să-mi aduc aminte de ele considerându-le pentru viaţa mea nişte trăiri plăcute trupului, sufletului mai puţin deoarece au creat păreri de rău.
Dacă eram consecvent la una din ele, sigur câştigam pariul cu viaţa. Am moştenit această frază de la un boschetar care nu ştiu cu ce ocazie am stat de vorbă cu el. Era un om citit iar când l-am întrebat de ce trăieşte aşa, foarte repede, fără să caute cuvintele mi-a spus, „am câştigat pariul cu viaţa”. L-am întrebat ce înţelege el prin asta şi mi-a spus: „Când pleci din această lume să nu ai nici un regret. Să pleci râzând chiar sfidător, să nu-ţi pară rău de nimic, nici chiar de viaţa care ai trăit-o”.
M-am înclinat în faţa lui, l-am luat de braţ şi l-am cinstit, timp în care am stat mult de vorbă.
Mi-a spus o poveste, povestea unui om care ar merita scrisă sub un simplu nume: Boschetarul, care a sfidat pur şi simplu viaţa, banul, egoismul, ura, dorinţa, căci cum spunea el: „Am avut tot ce mi-am dorit, familie, copii, soţie, avere. Nu mai am nimic şi nu-mi pare rău. Acum sunt cel mai fericit că sunt liber şi sănătos. Iar moartea, o aştept râzând ca o pe izbăvire. Dacă ar fi ca Dumnezeu să-mi de-a o secundă din puterea lui aş desfiinţa specia umană care trăieşte şi face numai rău sub tutela lăcomiei, egoismului, urii şi nu are nici un echilibru în viaţa care i-a dat-o Dumnezeu să o trăiască pe acest pământ din seva căruia se trage tot ce se poate numi viaţă, susţinută şi întreţinută de cei patru stâlpi: soarele, apa, vântul şi pământul. Fără unul din aceste zei viaţa nu ar exista. Nu o spun eu, au spus-o alţii înaintea mea, mai cu lux de amănunte.
În final pot spune că am scris toate acestea sub scutul adevărului ca o teză pe care am dat-o ca să mă cunosc pe mine însumi.
Dacă am reuşit? Nu ştiu. Semne de întrebare au rămas destule din care aş enumera: pariul cu viaţa câştigat de Boschetar, harul profesoarei de psihologie, a ţigăncii din Porumbacu şi Raluca,  au avut calităţi la care mintea mea nu le poate găsi o logică. Dar…totul este posibil în imensitatea universului.


 Încheiat azi,
Vineri 8 august 2014


Cornel Buhuş







C u p r i n s




Raluca…………………………….    pag.    1

Căsătoria…………………………...  pag.  40

Drumul gherghinelor……….. ……   pag. 111

Două surori şi o statuie egipteană….  pag. 170

Profesoara de psihologie ………….   pag. 220

Prostituata …………………………  pag. 242

















































































































Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu