De același autor:
SACRIFICIU SUPREM
Cuvântul autorului
Am scris această carte în care unul din personajele
principale mă reprezintă. O realizare târzie, după mai bine de un sfert de
secol de la ultimele evenimente din viaţa eroului principal Vasile, când şi-a
măritat fata.
Iniţial nu am vrut să mai scriu, deoarece cartea nu mai are
valoare, fiind învinsă de electronică, iar scriitorii îşi subvenţionează
editurile, investiţie care, din punct de vedere material, nu se recuperează
nici cincizeci la sută. Un „amănunt” descurajator pentru scriitorii modeşti, ca
să nu zic săraci.
În speranţa că viitorul va regla această verigă de bază a
culturii, am zis să mai fac un sacrificiu material şi să mai scriu o carte. De
fapt şi de drept, plăcerea de a scrie m-a făcut cel mai mult să mai risc o
investiţie.
De-a lungul timpului am scris tot felul de poveşti, articole,
scrisori neexpediate şi expediate, toate stocate. De multe ori le recitesc cu o
plăcere deosebită, mai ales spre finalul vieţii, când amintirile sunt totuşi o
hrană sufletească şi spirituală, fiind şi o sursă de inspiraţie pentru cărţile
mele. Ar mai fi un amănunt: tragedia din viaţa unei soţii de erou căzut sau, mai
precis, ucis în decembrie 1989, este un punct negru pentru poporul român.
Tragedia vieţii ei m-a dus cu gândul la Vasile şi povestea lui relatată cu lux
de amănunte în notiţele mele cu cu aproape cincizeci de ani în urmă, căreia îi
dădusem şi un nume: sacrificiul suprem.
Consider că este tot un sacrificiu suprem uciderea cu
gloanţe explozive a lui Ovidiu Stancu, un soţ iubitor, lăsând în urma lui doi
copii şi o soţie îndurerată.
Am căutat notiţele de atunci, completate ulterior cu botezul
şi nunta fetei lui Vasile şi, în final, cu scurta poveste a familiei Stancu.
Înarmat cu acestea, am căutat soluţii de documentare despre viaţa lui Vasile, despre
care nu mai ştiam nimic de peste douăzeci de ani. Găsind soluţia cu părintele
Serafim, un călugăr de la o mănăstire cu care am colaborat şi eu cu mulţi ani
în urmă când voiam să mă călugăresc. Documentarea a fost un succes, cu toate că
mi-a tulburat sufletul prin răscolirea unor amintiri aproape uitate.
Recent publicasem Ideile
romanţate care s-au bucurat de succes. Din lipsă materială am scos o ediţie
scurtă, la fel ca cea a Atacului lupilor
care s-a epuizat repede –
dar care nu şi-a amortizat investiţia. Cu toate acestea m-am aşezat la lucru cu
credinţa că în doi ani o să o scot de sub tipar. Astăzi, 8 ianuarie 2015, exact
după doi ani şi jumătate, pot spune că am definitivat manuscrisul. Sper ca în
termenul cel mai scurt să iasă de sub tipar, bineînţeles dacă baza materială mă
va ajuta şi dacă nu vor interveni altele legate de procedură. Sper să nu apară
nimic. Spuneam la finalul cărţii că în viaţă suntem ceea ce simţim. În rest
nimic nu este.
Cititorii care se vor regăsi în această poveste, şi chiar
eroii care o vor citi, au scuzele de rigoare pentru anumite fraze, cuvinte,
expresii în descriere şi care nu corespund poveştii trăite de ei, toate aparţin
autorului. S-a procedat aşa deoarece s-a dat un pic de romantism poveştii şi
anumite scene, expresii, trăiri ş.a., s-au relatat la modul general, scoţând în
evidenţă dramatismul care sigur s-a produs la fiecare, în felul lui de a simţi
durerea.
În Epilog (generic pentru sfârşit), am încercat să dau o
definiţie a iubirii. În scrierile mele am relatat foarte multe despre iubire.
Uneori am ridicat-o la rang de prinţesă, mai mult, de regină, deoarece ea
realizează cele mai frumoase poveşti de iubire. Cele mai perfecte cupluri care,
sub legământul iubirii, trăiesc frumos, fără să simtă prea tare neputinţele
bătrâneţii. Se spune despre bătrâneţe că nu se poate vindeca, nu are leac.
Topeşte trupul aşa cum se topeşte o lumânare. Tot ce putem face este să o
pregătim din tinereţe, ca finalul să fie uşor. Cine reuşeşte şi înţelege acest
lucru, va avea o bătrâneţe liniștită şi un final la fel. Aviz tineretului!
Pentru asta trebuie să avem ca ghid în viaţă pilda:
„Să muncim, să iubim, să trăim frumos, să ne bucurăm de viaţă
ca şi cum am trăi o veşnicie, dar în acelaşi timp să ne îngrijim de suflet ca
şi cum am muri la noapte.”
Dar, din păcate, trăind vremurile anilor 1990-2015, altul
este rezultatul. Trăim într-o sălbăticie condusă de legile junglei, nerespectându-ne
sub nicio formă învăţătura biblică amintită mai sus.
Trăind în această sălbăticie în care legea o face banul, ridic
mâinile şi faţa către cer şi strig cu toată puterea: „Doamne, Vino Doamne, ca
să vezi ce-a mai rămas din oameni”. Fac asta ca un strigăt de disperare şi
care-mi doresc să străbată toate barierele cerului, că poate s-o îndura
Dumnezeu să bântuie pe toţi cei care nu au nimic uman în ei şi care produc răni
adânci, aproape nevindecabile, poporului român. Asta a făcut şi face să se
întâlnească tot mai rar oameni de tipul celor care alcătuiesc această poveste, care
au recurs la sacrificii supreme pentru a rămâne oameni şi care te fac totuşi să
nu-ţi pară rău că ai trăit asemenea vremuri.
Odată, cândva, într-o mănăstire, am stat de vorbă cu un
călugăr bătrân căruia în finalul discuţiei noastre i-am pus următoarea
întrebare:
– Părinte, încotro merge specia umană?
Fără să se gândească prea mult, mi-a spus:
– Spre pierzanie, fiule, spre pierzanie.
Un răspuns care m-a făcut să rămân pe gânduri, întărind dorinţa
mea excentrică: Dacă Dumnezeu mi-ar da printr-o minune o secundă din puterea
lui, aş desfiinţa specia umană care, cu paşi tot mai grăbiţi, merge aşa cum
spunea părintele (călugărul) spre pierzanie.
Planeta cu toate resursele ei, viaţa simplă a necuvântătoarelor,
a firului de iarbă, imensitatea pădurilor, a apei – acest domeniu de bază al
vieţii – toate sunt în pericol din cauza acestui animal feroce care este omul.
Numai Dumnezeu ştie cu ce scop a fost creat.
Având în vedere, aşa cum am mai spus mai sus, că există
oameni ca Miralina, Vasile, Ovidiu şi mulţi ca ei, regret amarnic cele spuse.
Dar asta nu înseamnă că nu aş face-o dacă Dumnezeu m-ar asculta. Noroc că el nu
se ocupă de amânunte ori de dorinţe excentrice.
Pentru asta a lăsat selecţia naturală care funcţionează fără
greşeală, generatoare a tot felul de legende, poveşti, drame, tragedii, sacrificii
supreme. Toate se datorează libertăţii gândirii noastre şi a sorţii înglobată
în oul embrion, acea sămânţă din care, fecundată, rezultă to ce este viu pe
pământ.
